Ispita mantuirii prin propriile puteri

Una dintre cele mai ascunse ispite pe care diavolul o ridica asupra crestinilor cred ca este aceea de a-i face sa lupte pentru mantuire de unii singuri. 
       Evident, vorbind despre acest lucru, nu putem crede ca aceasta ispita ne vizeaza si pe noi, care marturisim - uneori insa fara a crede cu adevarat - ca fara Dumnezeu nu putem face nimic.

    Adesea, diavolul se ascunde acolo unde te astepti mai putin; el lucreaza pe cat poate in ascuns, punand la cale atacuri viclene, asemenea unui dusman experimentat in lupta, care nu ataca pe fata, ci isi randuieste un plan cat mai ascuns, spre a pierde pe adversar fara a intampina o prea mare rezistenta. Inselarea este astfel cea mai buna arma a lui, prin aceasta surpandu-l pe om inca dintru inceput.
Ispita mantuirii prin propriile puteri

Sfintii Parinti vorbesc deosebit de inalt despre viata intru Hristos, despre cunoasterea personala a lui Dumnezeu, despre vederea pacatelor si despre puterea rugaciunii. Din practica insa, vedem insa cum destul de putini sunt aceia care ajung cu adevarat sa-L cunoasca personal pe Dumnezeu, sa isi vada cu adevarat pacatele sau sa dobandeasca o rugaciune statornica si roditoare.

Intrebandu-ma adesea, de ce se inainteaza atat de greu in viata cea duhovniceasca, privind atat spre mine, cat si spre multi dintre crestinii de rand sau chiar monahi, am aflat raspunsul in cuvintele Sfantului Teofan Zavoratul care, talcuind Psalmul 118, afirma: "Pentru ca ei vor sa ia prin propriile puteri, in stapanirea lor, ceea ce apartine darului lui Dumnezeu si ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu."

Trebuie sa fim deci cu mare luare aminte la aceata ispita de a cauta mantuirea de unii singuri, necerand-o si neasteptand-o de la Dumnezeu, ca pe un dar, precum si este. Astfel, toate virtutile, precum si mantuirea, sunt daruri de la Dumnezeu, ce trebuie cerute, intru smerenia inimii. "Mainile Tale m-au facut si m-au zidit, intelepteste-ma si voi invata poruncile Tale. Deschide ochii mei si voi cunoaste minunile din legea Ta. Invata-ma bunatatea, invatatura si cunostinta, ca in poruncile Tale am crezut" (Psalm 118).

Deci, "pentru ca vor sa ia prin propriile puteri, in stapanirea lor, ceea ce apartine darului lui Dumnezeu si ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu", multi crestini se afla lipsiti de darurile cele duhovnicesti in pofida a numeroase nevointe si osteneli.

Este adevarat ca de noi tine a pune inceput bun vietii noastre, cu vointa puternica si hotarare de a savarsi cele bune si a ne feri de cele rele. Pentru aceasta nu se cere un ajutor deosebit de la Dumnezeu, caci, liberi fiind, putem savarsi binele sau raul, in egala masura.

Daca ne vom obisnui insa cu a face anumite fapte crestine, fara a intelege ce trebuie sa dabandim prin ele, si anume pacea gandurilor, linistirea inimii, curatia, smerenia si dragostea, vom cadea in ispita de a ne limita la mijloace, uitand de scop. Astfel, apare inselarea ca savarsind in mod sustinut anumite fapte crestine, sa socotim ca avem ceea ce nu avem insa deloc, adica impartasirea de Dumnezeu si cunoasterea Lui.

Astfel, netrecand dincolo de savarsirea faptelor celor bune, crestinul se va limita la acestea, oprindu-se din nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, care este un dar al Duhului Sfant, daruit celor cu inima buna, iar nu atat celor care au "o cantitate" mai mare de fapte bune.

Acela care va intelege ca intalnirea cu Dumnezeu si dobandirea mantuirii nu se limiteaza la savarsirea unor fapte, oricat de bune ar fi acestea, acela nu-si va mai intrerupe cautarea, ci dimpotriva, se va smeri in inima lui si va astepta lucrarea harului lui Dumnezeu.

"Vazand ca oricat s-ar stradui el sa lucreze dupa indrumarile batranilor, tot nu se dau pe fata roadele asteptate, el isi taie orice asteptare de roade de la propria lui staruinta si-si pune toata nadejdea in Dumnezeu. Cand se va petrece asa ceva in sufletul celui ce se roaga, abia atunci se va da putinta darului ca sa lucreze. Atunci, dupa cum spun staretii, in ce priveste ordinea din afara, ea va ramane aceeasi, dar nu va ramane acelasi lucru in ce priveste puterea launtrica" (Sfantul Teofan Zavoratul).

Sa ne gandim la un crestin care lupta cu mania, incercand sa o biruie si sa doabandeasca duhul blandetii. In cartile ascetice se gasesc toate indrumarile de trebuinta, care ne arata cum sa ne calauzim spre a ajunge la aceasta. Cel manios isi insuseste toate acestea si incepe sa lucreze potrivit indrumarilor citite. Dar pana unde va ajunge el cu propriile sale puteri? Nu mai departe decat pana la tacerea gurii in vremea supararii, cu o oarecare imblanzire a supararii insasi; dar pentru ca sa stinga cu totul mania si sa introduca in inima blandetea, pana aici insa el nu va ajunge niciodata. Una ca aceasta nu se intampla decat abia atunci cand vine darul si altoieste el blandetea in inima. Tot asa se intampla si in toate celelalte nevointe.

"Orice rod de viata duhovniceasca ai cauta, de cautat, tu sa-l cauti cu toata staruinta ta, dar sa nu astepţi rodul din chiar cautarea aceasta si din silintele tale, ci descopera-ti tristetea ta inaintea Domnului, fara sa socotesti ceva de partea ta, si atunci El va face" (Sfantul Teofan Zavoratul).

Inca dintru inceput, Mantuitorul ne-a spus: "Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi, daca nu ramaneti in Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 4-5). Pentru aceasta, numai cerand Domnului cele bune, le vom putea si primi, iar nu ostenindu-ne singuri. "Descopera Domnului calea ta si nadajduieste in El si El va implini" (Psalm 36, 5).

Indiferent de virtutile lucrate, crestinul trebuie sa renunte la orice pretentie si asteptare automata a roadelor celor duhovnicesti. Fara aceasta renuntare, el nu va cunoaste niciodata adevarata virtute si nu va putea ajunge la adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. "Israel, urmarind legea dreptatii, n-a ajuns la legea dreptatii. Pentru ce? Pentru ca nu o cautau din credinta, ci ca din faptele Legii" (Romani 9, 21-22).

Virtutile, practicate si luate in ele insele, nasc mandrie, iar aceasta nu mai lasa loc prezentei lui Dumnezeu. Astfel, crestinul ajunge sa se conduca singur spre mantuire, ca si cum dobandirea acesteia ar sta in puterea si priceperea lui. "In har sunteti mantuiti, prin credinta, si aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni" (Efeseni 2, 8-9).

"Cand unii intreaba: Ce trebuie sa fac spre a dobandi cutare sau cutare virtute? Se poate raspunde tuturor: Intoarce-te spre Domnul si El ti-o va da; nu este alt mijloc de a primi cele cautate." (Sfantul Teofan Zavoratul).


Teodor Danalache

DESPRE IUBIRE, MILĂ SI MILOSTENIE

 

* Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a luat dragostea lui Hristos si a vorbit despre dragoste. A împărtit dragostea, a răspândit-o în lume si lumea s-a îmbogătit prin cunoasterea iubirii lui Dumnezeu. Ne spune: “Iubitilor, să ne iubim unii pe altii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este născut de Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire“.
 * Când dragostea există între oameni, îi uneste, le uneste inimile. Vrei să vezi dacă-L iubesti pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubesti pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuieste. Atunci se dovedeste cât îl iubesti tu pe acest om. 
* Dumnezeu, pe omul care pleacă de lângă El si trăieste departe, în păcat, îl vizitează în diferite feluri, ca să-l aducă aproape de El si să-l miluiască. Dacă nu facem si noi la fel, nu avem dragoste în sufletul nostru, nu suntem ai lui Dumnezeu.
 * Omul care iubeste nu suferă. Suferă acela care urăste, care simte răutate, care este întunecat de rele, care este cuprins de invidie si gelozie. Răutatea este apăsătoare, dragostea si virtutea sunt usoare. Dragostea lui Dumnezeu este odihnă duhovnicească. 
* Să ne rugăm la Dumnezeul iubirii să intre în noi, să-L simtim si, când Îl simtim pe Dumnezeu, ne vom dărui si noi fratelui nostru... Pentru a ne izbăvi de datoria păcatelor noastre trebuie să ne dăruim aproapelui nostru...
 * Omul crestin trebuie să măsoare, să cântărească iubirea lui Dumnezeu si să ia pozitia cuvenită. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este să-L multumească pe Dumnezeu. Dumnezeu este multumit când omul face voia Lui, adică atunci când împlineste poruncile Lui. Porunca dragostei si porunca smereniei. Când omul are smerenie si dragoste rămâne în Dumnezeu si Dumnezeu în el. Smerenia si iubirea lui Hristos trebuie să ne cutremure si să ne învete. Dacă Dumnezeu cel fără de păcat S-a smerit într-atât, din iubire pentru noi, încât a murit pe cruce, noi, care suntem din fire umili, oameni de lut, cât ar trebui să ne smerim si să urmăm exemplul Lui mântuitor?
 * Iubirea către Dumnezeu si către aproapele sunt cele două mari virtuti pe care se sprijină tot edificiul duhovnicesc. Dacă lipsesc aceste două mari virtuti, toate celelalte nu au nici un fundament. 
 * Când harul lui Dumnezeu aprinde inima, omul duhovnicesc simte dragoste nesfârsită pentru fratele său. Simte înlăuntrul său că îi îmbrătisează pe toti, si frati, si prieteni, si dusmani, si toată zidirea neînsufleŃită. 
 * Dragostea cere efort la început, dar pe urmă dă multă odihnă... Când un om are îndelungă răbdare si bunătate, acestea arată că are iubire în el. Iar când nu are îndelungă răbdare, milă si bunătate, este lipsit de dragoste, lipsit de Dumnezeu. Sfântul Cosma Etolianul ne spune: “Am văzut două iubiri care mântuiesc si acestea sunt iubirea către Dumnezeu si iubirea către aproapele“. Ce ne cere Dumnezeu? Să-L iubim cu toată inima, puterea si fiinta noastră; să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi însine. Să ne schimbăm purtarea si Acela ni se dăruieste nouă, ne deschide raiul. Si totusi nu facem asta, si ne chinuim. 
 * De aceea noi, crestinii, prin iluminarea lui Dumnezeu, putem multe. Putem face multă milostenie si îndeosebi milostenie sufletească, care are o valoare uriasă. Trebuie să începem toti o nouă cruciadă de milostenie pentru aproapele nostru. Să-l ajutăm pe aproapele nostru nu atât pe plan economic, cât duhovnicesc.
 * Milostenia se răsplăteste în această lume, iar în cealaltă ni se dă înapoi însutită. Să ne îngrijim mereu de săraci si să-i ajutăm, căci ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu. Milostenia are mare putere. Suntem datori să facem mai întâi milostenie sufletească, să arătăm iubire către oameni, si apoi, cu sinceritate, dragoste si discernământ, să-i ajutăm pe ei. 
* Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă dragoste. Dragostea are limbajul ei, limbajul lui Hristos, si cine îl are pe acesta este bine călăuzit în lucrările lui. 
 * Milostenia formală nu are mare însemnătate. Însemnătate are când mila contine în ea dragoste si, miscată de această dragoste, îl miluieste pe sărac.
 * Domnul nu dă importantă lucrului mult sau putin, ci intentiei pentru milostivire, si pe aceasta o preamăreste.
 * Milostenia noastră trebuie să izvorască din iubirea de oameni, care au nevoie nu numai de lucruri materiale, ci si de ajutor sufletesc. Să-i ajutăm si duhovniceste. Când îi dăm curaj si putere unui om deznădăjduit să continue lupta sa, greaua lui încercare, si în felul acesta îl scăpăm de primejdia unei catastrofe, această milostenie este foarte mare. De aceea orice oferim aproapelui nostru să izvorască din inima noastră si să nu fie o faptă formală. Să cunoastem bine că răsplata milosteniei noastre, de la Însusi Dumnezeu, este însutită. Dăruiesti ceva si Dumnezeu îti dă de o sută de ori mai mult. Orice dăruim săracilor ni se va da înmultit în ceruri; si, când sufletul o să plece din această viată, îsi va ridica răsplata milosteniei lui. 
* Noi suntem tinuti în viată de mila lui Dumnezeu. Zi si noapte cerem milă si iertare. Le vom primi atunci când si noi le vom înfăptui la rândul nostru.
 * Milostenia urcă până la tronul lui Dumnezeu. Face să coboare mila lui Dumnezeu la om. Milă face, milă găseste. Iubire răspândeste, iubire primeste. 
* La a Doua Venire, Hristos va preamări si va osândi. Îi va preamări pe cei de-a dreapta, deoarece au arătat iubire si milostenie celor înfometani si însetani, străinilor, bolnavilor si întemnitatilor, si îi va osândi pe cei de-a stânga, pentru că nu au avut aceste virtuti. Să cerem asadar de la Dumnezeu să ne dea duh de iubire, căci cel care are iubire stie cum să miluiască. 
* Noi toti să-i miluim pe semenii nostri si îndeosebi pe cei care sunt îndepărtati de Dumnezeu... Nimic în lume nu poate sta în fata valorii si mântuirii unui suflet. Să ne străduim să-i miluim pe oamenii care sunt săraci la suflet, si răsplata noastră va fi foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Să-l ajutăm pe aproapele nostru cât putem, pe plan material si duhovnicesc. 
 * Durerea preschimbă sufletul omului, îl face sensibil, si astfel primeste să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Asadar când durerea face pregătirea si se apropie de un om al lui Dumnezeu, ajută la mântuirea lui... 
 * Milostenia nu constă doar în cele materiale, ci mai mult în cele duhovnicesti. V-ati gândit vreodată să vă rugati pentru sufletele care sunt în asteptarea osândei lui Dumnezeu? Pentru acele suflete cine se va ruga? Aici este marea milostenie. Această milostenie este cea mai mare pe care o poate înfăptui crestinul 
 * Hristos a murit pe cruce pentru fiecare suflet si cere pricină ca să-i miluiască pe acesti oameni. Dumnezeiasca dreptate caută să găsească pricină pentru scăparea omului de la osândă. Iar noi, oamenii întunecati de păcat, de nestiintă, nu dăm nici un motiv pentru care iubirea lui Hristos să miluiască aceste suflete 
 * Dumnezeu iubeste milostenia din sufletul omului mai mult decât orice altă virtute. Milostenie faci? Milostenie vei găsi. Deoarece nu avem iubire, nu avem milostenie în suflet. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea iluminarea, harul si puterea. Să ne dea harul milosteniei, ca să miluim acele suflete care sunt în cealaltă lume. Si dacă noi nu le vom uita, nici pe noi nu ne va uita Hristos...
 * Când cineva dăruieste celuilalt din putinul lui, asta are valoare. Cei doi bănuti ai văduvei au fost lăudati, nu cei multi pe care i-au dat altii. Si dacă din tnostru dăruim celuilalt, Dumnezeu este drept, odihna si bucuria acelor suflete ne vor aduce nouă folos. Aceia îsi află odihnă, noi primim răsplată.