marți, 10 ianuarie 2012

Ispita mantuirii prin propriile puteri


Una dintre cele mai ascunse ispite pe care diavolul o ridica asupra crestinilor cred ca este aceea de a-i face sa lupte pentru mantuire de unii singuri. 
       Evident, vorbind despre acest lucru, nu putem crede ca aceasta ispita ne vizeaza si pe noi, care marturisim - uneori insa fara a crede cu adevarat - ca fara Dumnezeu nu putem face nimic.

Ispita mantuirii prin propriile puteri    Adesea, diavolul se ascunde acolo unde te astepti mai putin; el lucreaza pe cat poate in ascuns, punand la cale atacuri viclene, asemenea unui dusman experimentat in lupta, care nu ataca pe fata, ci isi randuieste un plan cat mai ascuns, spre a pierde pe adversar fara a intampina o prea mare rezistenta. Inselarea este astfel cea mai buna arma a lui, prin aceasta surpandu-l pe om inca dintru inceput.
Ispita mantuirii prin propriile puteri

Sfintii Parinti vorbesc deosebit de inalt despre viata intru Hristos, despre cunoasterea personala a lui Dumnezeu, despre vederea pacatelor si despre puterea rugaciunii. Din practica insa, vedem insa cum destul de putini sunt aceia care ajung cu adevarat sa-L cunoasca personal pe Dumnezeu, sa isi vada cu adevarat pacatele sau sa dobandeasca o rugaciune statornica si roditoare.

Intrebandu-ma adesea, de ce se inainteaza atat de greu in viata cea duhovniceasca, privind atat spre mine, cat si spre multi dintre crestinii de rand sau chiar monahi, am aflat raspunsul in cuvintele Sfantului Teofan Zavoratul care, talcuind Psalmul 118, afirma: "Pentru ca ei vor sa ia prin propriile puteri, in stapanirea lor, ceea ce apartine darului lui Dumnezeu si ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu."

Trebuie sa fim deci cu mare luare aminte la aceata ispita de a cauta mantuirea de unii singuri, necerand-o si neasteptand-o de la Dumnezeu, ca pe un dar, precum si este. Astfel, toate virtutile, precum si mantuirea, sunt daruri de la Dumnezeu, ce trebuie cerute, intru smerenia inimii. "Mainile Tale m-au facut si m-au zidit, intelepteste-ma si voi invata poruncile Tale. Deschide ochii mei si voi cunoaste minunile din legea Ta. Invata-ma bunatatea, invatatura si cunostinta, ca in poruncile Tale am crezut" (Psalm 118).

Deci, "pentru ca vor sa ia prin propriile puteri, in stapanirea lor, ceea ce apartine darului lui Dumnezeu si ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu", multi crestini se afla lipsiti de darurile cele duhovnicesti in pofida a numeroase nevointe si osteneli.

Este adevarat ca de noi tine a pune inceput bun vietii noastre, cu vointa puternica si hotarare de a savarsi cele bune si a ne feri de cele rele. Pentru aceasta nu se cere un ajutor deosebit de la Dumnezeu, caci, liberi fiind, putem savarsi binele sau raul, in egala masura.

Daca ne vom obisnui insa cu a face anumite fapte crestine, fara a intelege ce trebuie sa dabandim prin ele, si anume pacea gandurilor, linistirea inimii, curatia, smerenia si dragostea, vom cadea in ispita de a ne limita la mijloace, uitand de scop. Astfel, apare inselarea ca savarsind in mod sustinut anumite fapte crestine, sa socotim ca avem ceea ce nu avem insa deloc, adica impartasirea de Dumnezeu si cunoasterea Lui.

Astfel, netrecand dincolo de savarsirea faptelor celor bune, crestinul se va limita la acestea, oprindu-se din nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, care este un dar al Duhului Sfant, daruit celor cu inima buna, iar nu atat celor care au "o cantitate" mai mare de fapte bune.

Acela care va intelege ca intalnirea cu Dumnezeu si dobandirea mantuirii nu se limiteaza la savarsirea unor fapte, oricat de bune ar fi acestea, acela nu-si va mai intrerupe cautarea, ci dimpotriva, se va smeri in inima lui si va astepta lucrarea harului lui Dumnezeu.

"Vazand ca oricat s-ar stradui el sa lucreze dupa indrumarile batranilor, tot nu se dau pe fata roadele asteptate, el isi taie orice asteptare de roade de la propria lui staruinta si-si pune toata nadejdea in Dumnezeu. Cand se va petrece asa ceva in sufletul celui ce se roaga, abia atunci se va da putinta darului ca sa lucreze. Atunci, dupa cum spun staretii, in ce priveste ordinea din afara, ea va ramane aceeasi, dar nu va ramane acelasi lucru in ce priveste puterea launtrica" (Sfantul Teofan Zavoratul).

Sa ne gandim la un crestin care lupta cu mania, incercand sa o biruie si sa doabandeasca duhul blandetii. In cartile ascetice se gasesc toate indrumarile de trebuinta, care ne arata cum sa ne calauzim spre a ajunge la aceasta. Cel manios isi insuseste toate acestea si incepe sa lucreze potrivit indrumarilor citite. Dar pana unde va ajunge el cu propriile sale puteri? Nu mai departe decat pana la tacerea gurii in vremea supararii, cu o oarecare imblanzire a supararii insasi; dar pentru ca sa stinga cu totul mania si sa introduca in inima blandetea, pana aici insa el nu va ajunge niciodata. Una ca aceasta nu se intampla decat abia atunci cand vine darul si altoieste el blandetea in inima. Tot asa se intampla si in toate celelalte nevointe.

"Orice rod de viata duhovniceasca ai cauta, de cautat, tu sa-l cauti cu toata staruinta ta, dar sa nu astepţi rodul din chiar cautarea aceasta si din silintele tale, ci descopera-ti tristetea ta inaintea Domnului, fara sa socotesti ceva de partea ta, si atunci El va face" (Sfantul Teofan Zavoratul).

Inca dintru inceput, Mantuitorul ne-a spus: "Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi, daca nu ramaneti in Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 4-5). Pentru aceasta, numai cerand Domnului cele bune, le vom putea si primi, iar nu ostenindu-ne singuri. "Descopera Domnului calea ta si nadajduieste in El si El va implini" (Psalm 36, 5).

Indiferent de virtutile lucrate, crestinul trebuie sa renunte la orice pretentie si asteptare automata a roadelor celor duhovnicesti. Fara aceasta renuntare, el nu va cunoaste niciodata adevarata virtute si nu va putea ajunge la adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. "Israel, urmarind legea dreptatii, n-a ajuns la legea dreptatii. Pentru ce? Pentru ca nu o cautau din credinta, ci ca din faptele Legii" (Romani 9, 21-22).

Virtutile, practicate si luate in ele insele, nasc mandrie, iar aceasta nu mai lasa loc prezentei lui Dumnezeu. Astfel, crestinul ajunge sa se conduca singur spre mantuire, ca si cum dobandirea acesteia ar sta in puterea si priceperea lui. "In har sunteti mantuiti, prin credinta, si aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni" (Efeseni 2, 8-9).

"Cand unii intreaba: Ce trebuie sa fac spre a dobandi cutare sau cutare virtute? Se poate raspunde tuturor: Intoarce-te spre Domnul si El ti-o va da; nu este alt mijloc de a primi cele cautate." (Sfantul Teofan Zavoratul).


Teodor Danalache
Trimiteți un comentariu

Arhivă blog

BIBLIA ORTODOXA AUDIO