O pildă de dragoste

Doi bărbaţi bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţeau aceeaşi cameră de spital.
Unuia dintre ei i se permitea să stea zilnic rezemat pe o pernă, câte o oră,
pentru a ajuta drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul
singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi
îi era inaccesibilă priveliştea pe care o putea oferi unica fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau
toată ziua: despre credinţă, despre soţiile lor, despre carierele lor, despre
serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţa. În fiecare dupăamiază,
cel căruia i se permitea să stea rezemat, îi descria celuilalt ce vede
afară.Omul ce nu putea privi pe fereastră era tare fericit pentru ora aceea din zi
când i se descria, de către colegul său, amănunţit, ce se întâmplă în afara
spitalului. Nădejdea sa de însănătoşire creştea şi căpăta speranţă datorită
acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un lac minunat.
O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac iar copiii se
jucau lansând pe apă bărcuţe în miniatură. Tineri şi bătrâni se plimbau voioşi,
admirând florile în toate culorile curcubeului ce creşteau din belşug în parc.
Copacii seculari mărgineau aleile iar pe cer se vedeau păsări în feeria zborului.
Omul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţioase
tot ce vedea. Celălalt se lăsa purtat de povestire, închizând ochii şi
imaginându-şi toate scenele. Într-o după-amiază călduţă, omul de la fereastră
povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deşi vecinul de cameră nu
putea auzi muzica, reuşea să-şi imagineze costumele, carele alegorice şi caii
împodobiţi. Altădată povesti de o procesiune religioasă ce o vedea pornind de
la biserica din apropiere.
Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios
pe şansa celuilalt de a se bucura de priveliştea de afară. Aprecia efortul celui
de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar şi-ar fi dorit
să fie el cel care putea admira priveliştea.
Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la
fereastră murise liniştit în somn. Cu tristeţe, chemă brancardierii să ia trupul
neînsufleţit.
Curând după aceea, bolnavul ce tânjise după patul de lângă geam se
transferă în locul care şi-l dorise atâta. Încet şi cu mare greutate bolnavul
nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să arunce o privire afară.
În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera şi o întrebă: Cum
se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc cu un lac şi îmi
descria totul atât de fidel? Cum putea să-mi spună despre frumuseţe şi
dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?

Sora îi răspunse surprinsă: Vai! Nu ştiaţi că vechiul dumneavoastră coleg
de cameră era orb? Nu putea să vadă nici măcar zidul, darămite altceva. Apoi
adăugă: Poate că voia să vă încurajeze?
Ai auzit o poveste mai emoţionantă decât aceasta? Ai simţit vreodată
ceva asemănător sentimentelor pe care această povestire le invocă?
Dacă trăieşti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au alţii şi tu nu ai, cu
siguranţă vei rata bucuria de a primi ceea ce alţii încearcă să îţi dăruiască.
Ai fost vreodată dezamăgit pentru ceva, care ai crezut că va fi minunat,
dar care s-a dovedit ulterior a fi mult mai puţin de atât? Ai primit vreodată
încurajări fără rezerve şi nu ai apreciat la acel moment importanţa lor? Ai simţit
vreodată invidie cruntă faţă de o persoană căreia ai fi vrut să îi iei locul?
Sunt conştiinţa ta, răspunde-mi!

IISUSE, VESNIC CALATOR

Iisuse, Vesnic Calator prin lumea de pacate,
Tu bati strain si iubitor la usile-ncuiate.

Nimic Tu nu-i ceri nimanui, când bati si-astepti sa vina,
ci vrei sa lasi în viata lui, iertare si lumina.

Ai vrea din viata Ta sa-i dai, caci viata lui e moarta,
dar el sta-nchis, Tu plângi si stai afara lânga poarta.

Eram copil când Te-am vazut si-n poarta mea, Straine,
si, sa-T;i deschid, ai tot batut sa intri si la mine.

Dar lumea-mi spuse sa nu vin, caci viata Ta-i amara,
am vreme, colo, mai târziu... Si Te-am lasat afara.

De-atunci trecura ani sirag pe viata-mi amarâta,
Tu m-asteptai, Iisuse drag, la poarta zavorâta.

Târziu, Ti-am auzit din nou chemarea Ta duioasa,
înceata, stinsa, un ecou: „O, lasa-Ma în casa!

O, las’ sa vin în viata ta, cu pacea Mea cereasca
cum lumea-ntreaga n-ar putea nicicând sa-ti daruiasca“.

Dar lumea-mi spuse sa Te las afara si-asta data;
Tu iar la usa ai ramas, si usa încuiata.

Te-am auzit ani multi, pe rând, chemându-ma din moarte,
dar n-am deschis, iar Tu, plângând, plecat-ai mai departe.

Iar, astazi, singur ma-nfior de-a’ mele fapte rele,
Iisuse, si Te chem cu dor în noaptea vietii mele.

Mai vino iar, Iisuse blând, mai bate inc-o data!
Te-astept cu sufletul plângând si usa descuiata...

IISUS BATAND LA USĂ ...

Iisuse, Vesnic Calator prin lumea de pacate,
Tu bati strain si iubitor la usile-ncuiate.

Nimic Tu nu-i ceri nimanui, când bati si-astepti sa vina,
ci vrei sa lasi în viata lui, iertare si lumina.

Ai vrea din viata Ta sa-i dai, caci viata lui e moarta,
dar el sta-nchis, Tu plângi si stai afara lânga poarta.

Eram copil când Te-am vazut si-n poarta mea, Straine,
si, sa-T;i deschid, ai tot batut sa intri si la mine.

Dar lumea-mi spuse sa nu vin, caci viata Ta-i amara,
am vreme, colo, mai târziu... Si Te-am lasat afara.

De-atunci trecura ani sirag pe viata-mi amarâta,
Tu m-asteptai, Iisuse drag, la poarta zavorâta.

Târziu, T;i-am auzit din nou chemarea Ta duioasa,
înceata, stinsa, un ecou: „O, lasa-Ma în casa!

O, las’ sa vin în viata ta, cu pacea Mea cereasca
cum lumea-ntreaga n-ar putea nicicând sa-ti daruiasca“.

Dar lumea-mi spuse sa Te las afara si-asta data;
Tu iar la usa ai ramas, si usa încuiata.

Te-am auzit ani multi, pe rând, chemându-ma din moarte,
dar n-am deschis, iar Tu, plângând, plecat-ai mai departe.

Iar, astazi, singur ma-nfior de-a’ mele fapte rele,
Iisuse, si Te chem cu dor în noaptea vietii mele.

Mai vino iar, Iisuse blând, mai bate inc-o data!
Te-astept cu sufletul plângând si usa descuiata...
Autor necunoscut

Cei doi muncitori

Pe un ogor, erau doi muncitori: unul plin de credinţă, iar celălalt dimpotrivă, vândut satanei.
Stăpânul ogorului stătea cu ei şi-i priveghea.
De la o vreme, stăpânul plecă.
Muncitorul necredincios grăi celuilalt:
- "Hai să ne culcăm la umbră, că doar a plecat stăpânul".
Credinciosul îi răspunse atunci:
- "Al meu e încă aici?, şi duse mâna spre cer.

CRUCEA

Taina

Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl cuprindea mânia.
Şi cu toate acestea, el o biruia.
De fiecare dată când simţea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă şi încet, îşi băga mâna dreaptă în buzunarul tunicii.
De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - şi el, zâmbind, dojenea părinteşte pe cel care-l supărase.
Pentru aceasta, era foarte iubit şi cinstit de toţi ofiţerii şi soldaţii.
Unul din tinerii ofiţeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mişcarea pe care generalul o făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei mişcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce nişte hârtii, văzu în cuierul din vestibul una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al tunicii.
Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliţă de abanos. Atunci ofiţerul pricepu de unde venea puterea de stăpânire a generalului.

CUMPĂTAREA

Două urechi şi numai o gură

Un înţelept fu întrebat odată:
- "De ce i s-au dat omului două urechi şi numai o gură??
El răspunse:
- "Ca să audă mai mult decât să vorbească".

PILDE

Cum e mai bine?

Un necredincios era căsătorit cu o credincioasă.
Ei aveau o fată.
Într-o zi fata se îmbolnăvi greu şi, simţind că se apropie moartea, luă într-o mână măna tatălui şi în cealaltă pe a mamei.
Le zise:
- ?Tată, tu m-ai crescut în necredinţă, tu mamă în credinţă. Dacă e să mor, întru care să mor??
Tatăl, plin de căinţă şi cu lacrimi în ochi, îi răspunse:
- ?De este să mori, mori în credinţa mamei tale!?
fata s-a însănătoşit, iar tatăl s-a întors la credinţă.

 Pânza şi sufletul

Un preot se plimba pe malul unui râu.
La un loc, întâlni pe o credincioasă de-a lui, spălând în râu.
O întrebă:
 - "Ce ai înţeles, femeie, din propovăduirea mea de duminica trecută?"
Femeia răspunse sincer:
- "N-aş putea lămuri..."        
Preotul se mâhni şi-i zise:
- "Atunci am vorbit zadarnic pentru d-ta..."
Femeia, care era o bună credincioasă, îi răspunse, arătând pânza ce spăla:
- "Pânza pe care apa o face aşa de curată, ştie ea ceva de apă? De ajuns că apa trece prin ea şi-o face albă... Aşa şi cu predica sfinţiei tale ... De ajuns că trece prin sufletul meu şi îl curăţă ...
Preotul se înveseli şi lăudă pe femeia credincioasă.

Cine ave urechi, să audă!

Un om spunea într-o zi unor prieteni:
- "Pe mine m-a întors la credinţă o muscă."
Miraţi, prietenii ziseră:
- "Cum aşa?"
Omul povesti:
- "Eu la biserică mă duceam când şi când, dar mai mult să ascult cântările. Când începea preotul să vorbească, îmi astupam urechile cu degetele. Într-o duminică, stând aşa, în împietrire, o muscă mi se puse pe nas. O dădui de o parte şi iar îmi astupai urechile. Ea s-a întors din nou şi iar am alungat-o... Dar tocmai atunci, auzii vorbele: "Cine are urechi de auzit, să audă!". Aşa de tare m-au atins în suflet aceste vorbe, că n-am mai dus degetele la ureche... Şi de-atunci, mi s-au deschis şi urechile duhului, şi m-am întors la credinţă... Şi iaca aşa, o muscă m-a adus la Domnul.

"Stau la uşă şi bat?"

Într-o familie de oameni credincioşi din Scandinavia, tatăl obişnuia ca în fiecare seară să citească din Biblie tuturor celor din casă adunaţi în jurul mesei.
Într-o seară, tatăl deschise şi citi vorbele Mântuitorului: "Iată Eu stau la uşă şi bat." Auzind acestea, copilul cel mai mic al casei se sculă repede şi, pe deplin încredinţat că aşa este precum citise tatăl, se duse către uşă să deschidă.
Tatăl îi zise:
- "Ce vrei să faci?".
Copilul răspunse:
- "Mă duc să deschid Domnului, că dacă nu mă duc, El pleacă".
Toţi ai casei se cutremurară de credinţa copilului.
Aşa trebuie să ne grăbim şi noi să deschidem uşa inimii noastre, Celui ce ne spune fără încetare şi cu dragoste: "Iată Eu stau la uşă şi bat."

Răspunsuri duhovniceşti: „Dumnezeu nu Se supără când nu credem în vise... Se supără când nu căutăm mântuirea!“

Răspunsuri oferite de preot paroh Ciprian-Nicuşor Apopei, Parohia Ghergheşti, judeţul Vaslui

Părinte, are Biserica anumite tâlcuiri pentru diferite aspecte din vise?

Nu! Biserica nu are tâlcuitori de vise sau vedenii, vedenişti. Preotul nu este un tâlcuitor de vise. La fel cum "cititul în cărţi" şi "deschisul cărţii" nu sunt învăţături ale Bisericii. Sunt false învăţături care nu fac decât să deruteze, ele apărând ori din rea-voinţă, ori din neştiinţă, ori din necredinţă.

Cunoaşteţi cazuri, din viaţa parohiei, cu oameni care s-au luat după vise şi au avut folos sau, dimpotrivă, au avut de suferit?

Din păcate, sunt la ordinea zilei astfel de cazuri. Dar să ştiţi că unul mi-a atras atenţia în mod cu totul şi cu totul deosebit. Aveam un credincios din parohie foarte aplecat spre a se încrede în vise. Devenise "expert" în domeniu. Dar cum? Avea acasă o carte rătăcitoare, halucinantă de-a dreptul pentru mine, care la prima vedere - cu nişte coperte având icoane ilustrate şi o introducere în care autorul (nesemnat) făcea trimitere la Scriptură, la dicţionare biblice - ziceai că-i în regulă, adică părea să trateze corect acest subiect. Ei bine, cartea aia avea mii şi mii de definiţii, adică interpretări pentru diferite elemente din natură, din mediul înconjurător, din viaţa de zi cu zi, pe care dacă le visai, aveau un anume înţeles. Adică, de visai să zicem busuioc, însemna ceva, că vei primi veşti. Sau dacă visai ciorapi, iar însemna ceva şi treaba asta. Mai mult… Puteai visa mai multe feluri de ciorapi, fiecare cu "tâlcuirea" sa. Aveai în carte ciorapi împletiţi, ciorapi negri, ciorapi găsiţi, cumpăraţi, ciorapi încălţaţi… Vă daţi seama ce "tratat" acolo! O întreagă nebunie… Ei, şi omul ăsta din parohie era toată ziua cu cartea în mână. Ce să-i spun eu lui când el de-atâta timp dădea o noimă tuturor viselor crezând că-s de la Dumnezeu? I-am spus aşa: "Omule, eu nu cred că Se supără Dumnezeu când nu credem noi în vise şi vedenii... Se supără când nu căutăm mântuirea!" Iar mântuirea nu o găsim nicidecum în cărţulii din-astea tâlcuite… Sfânta Scriptură e cartea vieţii! Acolo îţi găseşti rostul! Biserica nu are tâlcuitori. Dacă vrea cineva cu adevărat să cerceteze subiectul, vă repet, Biserica are un tezaur imens de scrieri ale Sfinţilor Părinţi care au tratat acest subiect. Cuviosul Nichita Stithatul, Sfântul Diadoh al Foticeii, Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Sfântul Simeon Noul Teolog au scris mult despre vise, despre felurile lor, despre amăgirile din vis ş.a.m.d.

Pot fi consultate şi tratatele de psihologie sau medicină în acest domeniu şi urmărit unde se termină explicaţia raţională şi unde începe cea supraraţională.

Poeme cu îngeri - Luminătorul

de Vasile Voiculescu


Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra soarele cu obrocul
În casa-i fără uşi, fără ferestre...
Şi-şi blestema întunericul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.
Aşa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul...
Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Şi-a izbit năprasnic, fără milă, pereţii.
Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura facută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit înlăuntrul meu.
Şi cu el odată,
Lumea toată...
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-şi infiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă şi de lumină.

Gradina sufletului

Un crestin l-a intrebat pe duhovnicul sau:
- Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important ?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti sa creasca ? Asa, fara sa faci nimic, or sa rasara ele ?
- Nu, parinte, trebuie sa le ud ...
- Dar daca le uzi si atat, vor creaste ele mari si frumoase ?
- Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni ...
- Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca ?
- In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu vor creste niciodata.
- Acum ai inteles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in care sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpatarea, omenia ... Noi, insa, trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete.
Ce trebuie sa facem pentru toate acestea ? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi, fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-l mai scoti. Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului ? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea.
Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare a dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica ?!
E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.
Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple de fericire.

"Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua si noi acestora."

Maestrul universal

A fost odată ca niciodată un maestru care le transmitea oamenilor un mesaj atât de minunat încât toată lumea era profund emoţionată în faţa cuvintelor sale pline de iubire. În mulţime se afla un om care a ascultat fiecare cuvânt al maestrului. Era un om foarte smerit, cu o inimă foarte mare. El a fost atât de emoţionat de cuvintele maestrului încât s-a simţit obligat să-l invite pe acesta în casa lui. De aceea, când maestrul a terminat de vorbit, el a ieşit în faţa mulţimii, l-a privit pe maestru direct în ochi şi i-a spus:
- Ştiu că eşti foarte ocupat şi că toată lumea doreşte să-ţi cucerească atenţia. Ştiu că nu ai timp nici măcar să mă asculţi, dar inima mea este atât de deschisă şi simt atâta iubire pentru tine încât aş dori să te invit la mine acasă. Doresc să pregătesc cea mai bună masă pentru tine. Nu mă aştept să accepți invitaţia mea, dar am simțit nevoia să ţi-o adresez.
Maestrul l-a privit în ochi pe omul nostru, şi cu un zâmbet fermecător, i-a răspuns:
- Pregătește totul. Voi veni.
După care a plecat. Auzind aceste cuvinte, bucuria din inima omului nostru a fost fără limite. Aproape că nu mai avea răbdare să-şi aștepte maestrul şi să-l servească cu inima plină de iubire. Aceasta era cea mai importantă zi din viaţa lui: ziua când maestrul urma să fie alături de el. A cumpărat aşadar cele mai bune alimente şi cel mai bun vin, precum şi cele mai frumoase haine, pentru a le oferi ca ofrandă maestrului. A alergat apoi acasă să pregătească totul în vederea vizitei maestrului său. A făcut curăţenie generală în casă, a pregătit o gustare excelentă şi a aranjat masa cum a ştiut mai bine. Inima lui era plină de bucurie, căci maestrul urma să vină în curând. În timp ce aştepta cu nerăbdare, cineva a bătut la uşă. S-a repezit să o deschidă, dar în locul maestrului a văzut o bătrână. Aceasta l-a privit direct în ochi şi i-a spus:
- Sunt ruptă de foame. Poţi să-mi dai o bucată de pâine?
Omul nostru se simţea puţin dezamăgit, dar i-a răspuns femeii:
- Te rog, intră în casă.
A aşezat-o apoi pe locul pe care îl pregătise pentru maestrul său şi i-a dat mâncarea pe care o preparase pentru acesta. Era însă nerăbdător şi abia aştepta ca ea să termine de mâncat. Bătrâna a fost mişcată de atâta generozitate. Ea i-a mulţumit omului şi a plecat. Atunci, omul nostru a pregătit din nou, în toată viteza, masa pentru maestrul său. Nici nu a terminat bine, că cineva a bătut la uşă. De data aceasta, s-a dovedit a fi un străin care călătorise prin deşert. Străinul l-a privit în ochi şi i-a spus:
- Mi-e foarte sete. Poţi să-mi dai ceva de băut?
Omul s-a simţit din nou dezamăgit că nu era maestrul său, dar l-a invitat pe străin în casă, l-a pus la masa pe care o pregătise pentru maestru şi l-a servit cu vinul pe care intenţiona să-l dăruiască maestrului său. Când străinul a plecat, omul a început din nou să pregătească totul pentru venirea maestrului. Cineva a bătut din nou la uşă. Când omul nostru a deschis uşa, în prag stătea un copilaş. Acesta l-a privit în ochi şi i-a spus:
- Mi-e frig. Poţi să-mi dai o pătură să îmi acopăr corpul?
Omul nostru s-a simţit din nou dezamăgit că nu era maestrul său, dar l-a privit în ochi pe copil şi a simţit cum inima i se încălzeşte de iubire. El a adunat imediat hainele pe care le pregătise pentru maestrul său şi i le-a dăruit copilului. Acesta i-a mulţumit şi a plecat. Omul nostru a pregătit din nou întreaga casă pentru venirea maestrului său, după care l-a aşteptat până foarte târziu. El şi-a spus: “Ştiam foarte bine că nu trebuia să mă aştept ca maestrul să vină în acest cămin atât de umil. Deşi el mi-a spus că va veni, probabil că ceva mult mai important l-a reţinut în altă parte. Maestrul nu a venit, dar cel puţin mi-a spus că o va face, şi acest lucru a fost suficient pentru a-mi umple inima de fericire”.
A pus mâncarea şi vinul la rece şi s-a dus la culcare. Noaptea, el a visat că maestrul său a venit acasă la el. Omul era fericit să-l vadă, deşi nu-şi dădea seama că visează.
“Doamne, ai venit! Ţi-ai ţinut cuvântul!”
Maestrul i-a răspuns:
“Da, am venit, dar am fost de mai multe ori. Când mi-a fost foame, tu mi-ai potolit foamea. Când mi-a fost sete, tu mi-ai potolit setea. Când mi-a fost frig, tu mi-ai dat haine să mă acopăr. Orice faci pentru altcineva, pentru mine faci”.
Omul s-a trezit cu inima plină de fericire, căci a înţeles ce l-a învăţat maestrul său. Acesta îl iubea atât de mult încât i-a trimis trei oameni ca să-l înveţe marea lecţie, potrivit căreia maestrul trăieşte în toate fiinţele vii. Oricând îi dăruiţi mâncare unui om înfometat, ori de câte ori îi dăruiţi apă unui om însetat, ori de câte ori îmbrăcaţi pe cineva căruia îi este frig, voi îi dăruiţi iubirea voastră Maestrului universal.
(Don Miguel Ruiz)

Cine nu este creştin practicant sau nici măcar credincios, nu va înţelege niciodată tainele Universului.
Nu va înţelege nici această poveste, şi nici cele scrise de Nicolae Steinhardt în „Dăruind vei dobândi”, apărută la Editura Manastirii Rohia în anul 2006.
Curios este faptul că cei fără de credinţă, când primesc câte o palmă de la viaţă se grăbesc a cere ajutorul lui Dumnezeu.
Atunci când îţi asculţi "maestrul" eşti lipsit de griji şi de necazuri, ba mai mult, atunci când ai mai mare nevoie de un lucru material, îl primeşti imediat. Dumnezeu lucrează prin oameni.
Duminică binecuvântată!

Sa daruim ce nu avem-pilda

Intr-o manastire, se prezinta un candidat la calugarie. Acesta ii marturiseste staretului:

- Sa stiti, parinte, ca nu am nici credinta, nici lumina, nici curaj, nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor iar altora cu atat mai putin. Nimic nu am.

Staretul ii raspunde:

- Ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si pe semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta. Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai - credinta, lumina, nadejde - le vei dobandi si tu.