O PILDĂ DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII PENTRU APROAPELE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



Un bărbat tânăr a ajuns alcoolic și a început să dea pe băutură totul din casă. Soția nu a mai rezistat să ducă o astfel de viață și a plecat împreună cu copilul. Un prieten de-al lui a aflat că în Vârița trăiește un monah bătrân care îi tămăduiește pe alcoolici și a început să-l convingă să meargă la el, poate îl va ajuta să se vindece.

Mult timp acela nu a vrut sa meargă, dar mai pe urmă s-a lăsat convins. Au luat bilete și au ajuns până la Leningrad. Când au sosit la gara Vitebsk, prietenul acestui bețiv s-a dus la casă să cumpere bilete și, cât a stat la rând, alcoolicul s-a dus la toaletă și i-a propus cuiva pentru un sfert de litru de alcool să-i dea hainele: și-a dat de pe el cizmele și lenjeria de corp și a rămas numai în flanelă și pantaloni, iar sfertul l-a băut pe loc. Prietenul l-a căutat, dar nicicum nu putea înțelege când și unde a reușit să bea. S-a urcat în tren și au plecat. Sosind la casa starețului, au pășit în hol, iar părintele în acest timp explica pilda despre oaia pe care păstorul merge să o caute. Bețivul a spus prietenului său:

- Unde m-ai adus tu, aici oameni nu sunt, ci numai oarecare oi.

Cei beți adeseori devin slobozi la gură și vrăjmașul îi împinge să ia în râs și să batjocorească cele sfinte:

- Pentru nimic nu voi intra aici, nu am ce face aici.

Și îndată a auzit glasul starețului:

- Serghei, vino încoace!

Îndată i-a sărit beția și l-a întrebat pe prietenul său, înainte ca să intre.

- De unde mă știe el?

Dar starețul a repetat cu glas tare:

- Serghei care a venit la mine cu prietenul său, să intre.

Serghei a intrat și a văzut o mulțime de oameni, iar starețul a spus:

- Iată, scumpii mei frați și surori, pe acest om l-au părăsit mama și soția. El a ajuns într-o situație groaznică, abia a dat în gară pe o sticlă de votcă lenjeria și cămașa și a venit aici numai cu o flanelă. Oamenii l-au părăsit, dar nu l-a părăsit Dumnezeu. El l-a trimis pe prietenul acestui om care l-a adus aici cu nădejdea în ajutorul nostru. Domnul i-a ajutat fiindcă pentru el au facut rugăciune. În aceste clipe înlăuntrul acestui om se dă o luptă înfricoșată – duhul cel rău care a intrat în el îl îndeamnă și vrea ca el să mă lovească pe mine și pe prietenul său, iar apoi să fugă de aici, și este greu să-l putem ține pe acest om. Duhului rău nu-i priește aici și nu poate să sufere, fiindcă aici oamenii se roagă. Și iată, dragii mei, acum numai de noi depinde unde se va duce și ce va ajunge acest om nefericit! Haideți toți împreună să ne rugăm lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca să-i ajute acestui om.

Toți câți se aflau în chilie au început să se roage, iar unii au început chiar să plângă. Și îndată acest bețiv a căzut la pământ și a început să se lovească cuprins de tânguire. Mult timp a stat astfel și a plans, iar oamenii se rugau.

La sfârșit, starețul a spus:

- El nu va mai bea de acum înainte, el a voit să se sinucidă, dar nu a făcut-o fiindcă pentru el se făcea rugăciune. Rugăciunea îngrădește și respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugăciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere.

Până la sfârșitul vieții, Serghei nu a mai pus alcool în gură, a devenit profund credincios și fiu duhovnicesc al starețului.

(din: Alexandru Trofimov, “Sfântul Serafim de Vârița. Patericul Vâriței“)

Nerecunoştinţa

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 Un copac dintr-o pădure, tăiat şi trântit de pământ, plângea cu amar. Un tăietor de lemne trecu pe acolo şi-l întrebă de ce plânge. Arborele răspunse: Nimic nu mă doare mai mult ca nerecunoştinţa. Acum câteva zile veni un om la mine, rugându-mă să-i dau o creangă spre a-şi face o coadă de topor. Eu i-o dădui, dar ce să vezi, abia potrivi coada la topor şi mă şi doborî la pământ cu câteva lovituri.

 Un filosof păgân din vechime spunea că cea dintâi treaptă a nerecunoştinţei este de a nu răsplăti fapta bună, a doua de a uita, iar a treia de a răsplăti binele cu rău. Cunoaştem fabula despre omul care a încălzit la sânul său un şarpe amorţit, dar acesta drept recunoştinţă l-a omorât cu muşcătura-i veninoasă. Istoria aceasta a şarpelui se repetă mereu în lume şi se potriveşte mai ales atunci, când oamenii nerecunoscători abuzează de darul lui Dumnezeu şi jignesc pe cel mai mare binefăcător, pe Dumnezeu.

Istorioare primite de la Preot Ioan prin mail...

Istorioare pentru crestinii ortodocsi – Detinuta Zamfira

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia - deţinuta Zamfira, chip al pocăinţei noastre 

De şase ani sunt preot voluntar la Penitenciarului nr. 16 ,Pruncu din Chişinău. Activitatea noastră de aici este un pic diferită faţă de cea din România, deoarece avem şi parohie – asta înseamnă că, pe lângă activităţile de parohie, mai desfăşurăm şi activităţi misionare, cum ar fi cea de la penitenciar. Din această cauză, eu nu pot să fiu permanent acolo, nici nu pot săvârşi Sfânta Liturghie duminica şi în sărbători, dar ajung săptămânal – de obicei, miercurea şi vinerea.
 Mă ajută voluntari veniţi chiar din rândul condamnaţilor, care îi ajută să se pregătească pe cei care vor să participe la slujbe, le dau cu o seară înainte să citească ori dintr-un Ceaslov, ori din ce avem noi la îndemână atunci în mica bibliotecă a Bisericii
 Dar mai întâi trebuie spus că întâmplarea pe care vreau să o povestesc s-a petrecut în toamna anului 2008. Instituţia noastră este unicul penitenciar spital unde sunt internaţi atât bărbaţi, cât şi femei. Şi, într-o celulă de femei din secţia Chirurgie, a fost şi o deţinută – Zamfira.
 Când unul din voluntari a venit cu o seară înainte să întrebe cine va veni la slujbă, Zamfira i-a spus: „N-am nevoie de carte, dar vreau să vin  mâine la Biserică”. Era o deţinută în jur de 36 de ani – o deţinută frumoasă, care era şi uşuratică, din câte am înţeles. De la 16 ani era condamnată pentru ucidere: îşi omorâse copilul, şi mai făcuse şi multe altele. Aşadar, a doua zi, Zamfira a venit la Biserică. În acea zi am citit Canonul de Pocăinţă, Paraclisul Maicii Domnului şi Rugăciunile de mărturisire. Dânsa însă îşi bătea joc de rugăciune în spatele paraclisului: răspundea la „Amin” şi făcea tot felul de gesturi neplăcute. Bineînţeles că m-a deranjat şi pe mine, şi pe ceilalţi condamnaţi care se aflau atunci la slujbă – în jur de 30-35 de persoane, bărbaţi şi femei. Totuşi, nimeni nu îndrăznea s-o pună la punct, pentru că avea o anumită autoritate în lumea interlopă.
 Chiar dacă avea numai 36 de ani, la penitenciar sunt foarte bine clasificate gradele acestea de ierarhie unul faţă de celălalt şi sunt foarte bine respectate. Ea se dădea în spectacol, îi amuza pe toţi – şi, pentru unii, asta era plăcut. I-am dat pace, i-am zis o dată: „Cum te numeşti?” 
Mi-a răspuns: „Zamfira”. „Zamfira”, îi zic, „Hai de te linişteşte”. Ea îmi zice: „Foarte bine!” – dar se purta în continuare la fel ca până atunci. După ce s-a încheiat slujba, i-am spovedit pe toţi. Unei femei, colegă de celulă cu Zamfira, i-am spus: „Nu te pot împărtăşi acuma, dar peste două săptămâni să vii pregătită, să faci următorul canon şi după aceea te împărtăşeşti”… 
Numai Zamfira rămăsese nespovedită. Atunci am întrebat-o: „Tu te spovedeşti?”„Nu, nu mă spovedesc – că dacă mă spovedesc, Părinte, ţi se topeşte părul din nas!” Vorbea în jargonul lor banditesc. Şi-atunci o întreb: „Şi de ce-ai venit la Biserică, dacă nu te spovedeşti, nu te rogi, nu asculţi slujba? La ce-ai venit – să te plimbi?” „Nu, am venit să văd cât de frumos eşti!” Răspundea destul de brutal. Şi-mi zic: „Fie voia Domnului!” Peste două săptămâni, îl rog pe unul din voluntari să meargă la femeia căreia îi dădusem canonul, care era colegă de celulă cu Zamfira, să-i aducă aminte că se va împărtăşi şi să se pregătească. 
Merge de cu seară şi-i spune: „Părintele vă roagă să vă citiţi rugăciunile înainte de Sfânta Împărtăşanie”.
Şi i-a dat un Ceaslov. Imediat, sare şi Zamfira: „Merg şi eu la Biserică!” 
Acesta îi spune: „Tu ai fost o dată şi ai deranjat, nu te mai putem lua a doua oară”. „Hai, te rog, vreau să merg! Şi dă-mi şi-o carte să citesc!” Aşa că i-a dat Psaltirea. A citit din Psaltire – nu ştiu ce-a citit, cât a citit, că a doua zi, când a venit la Sfânta Biserică, una dintre colegele ei de celulă mi-a zis: „Părinte, fii atent că Zamfira şi-a ieşit din minţi!” Zic: „Cum aşa?” Zice: „Toată noaptea a plâns. A citit şi-a plâns. Nu ştiu ce-a citit, dar a plâns foarte mult”. Zic: „Să vedem...” 
După ce i-am spovedit pe toţi, mă îndrept către Zamfira. Stătea îngenuncheată într-un colţ – se vedea că era plânsă; nici un cuvânt nu scosese, absolut nimic. Şi o întreb: „Zamfira, te spovedeşti?” 
„Da, mă spovedesc, Părinte – dar nu mă spovedesc aşa, ca toată lumea, eu în alt fel vreau să mă spovedesc”. Îi zic: „Spune-mi cum vrei”. „Uite, eu vreau să mă spovedesc cu voce tare şi cu faţa către toţi”. Şi, cum eram eu (spovedeam lângă altar, în faţa icoanei Mântuitorului), s-a întors cu spatele către altar şi cu faţa spre toţi condamnaţii, şi-a început să se spovedească public. S-a spovedit vreo 45 de minute. La fiecare păcat plângea şi făcea câte o închinăciune, şi zicea: „Rog să fiu iertată...” La multele şi grelele păcate îmi era şi milă de ea, şi totodată îmi doream foarte mult s-o ajut. Şi, la urmă, îmi zic:
„Ce să fac, s-o împărtăşesc?”
După canoanele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, trebuia să o opresc foarte mulţi de ani de la împărtăşanie, la ce păcate avea!
 Doar atât am aflat, că a fost botezată de mic copil de bunica ei, dar niciodată nu s-a împărtăşit, ceea ce însemna că pentru prima oară dorea să fie împărtăşită. De mâncat nu mâncase nimic. Atunci m-am gândit ce-ar face Hristos, văzând aşa o spovedanie…
 Şi aşa m-am hotărât să o împărtăşesc, să-i dau Sfintele Taine, rugându-mă: „Doamne, dacă o împărtăşesc cu nevrednicie, dă-mi mie păcatul, să-l duc eu”. Şi am împărtăşit-o.
După ce am împărtăşit-o, dânsa radia de bucurie. Era foarte bucuroasă, cânta „Aliluia”, era într-o stare rar întâlnită chiar şi printre creştinii ce trăiesc în libertate.
Seara, mă sună unul din ofiţerii de serviciu: „Părinte, uite că a murit Zamfira!” „Cum, a murit Zamfira?!” „A murit”. La ora 9 ajung la penitenciar şi o întreb pe doamna care se împărtăşise cu ea, în ziua aceea, ce s-a întâmplat. Zice: „Părinte, era foarte bucuroasă că s-a împărtăşit.
Tot timpul Îl lăuda pe Dumnezeu, se ruga la Dumnezeu, îmi vorbea despre Dumnezeu, despre pocăinţă şi despre credinţă, despre dragoste, îşi plângea păcatele sale – şi ajunge aşa, pe la vreo 8 seara, şi zice: «Eu mă simt rău, nu mă simt bine, am ceva, o boală». Şi a mers la baie, s-a spălat bine, s-a îmbrăcat în hainele cele mai curate şi zice: «Eu am să mor acum – daţi-mi o lumânare, ceva».
I-au adus din Biserică o lumânare, iar ea s-a întors cu faţa spre perete, şi aşa a murit!”
A doua zi a fost un consiliu în închisoare, pentru că medicii nu-şi puteau explica faptul. Ea trebuia să fie operată de hernie, o boală care nu urgentează moartea. Şi uitaţi-vă că medicii nu au găsit nici o explicaţie! Eu mi-am zis că Dumnezeu pe fiecare îl aşteaptă să se întoarcă şi, când vede că e mai aproape de El, atunci îl ia, ca să-l ia curat şi să-l pună lângă El. Am mare nădejde că Dumnezeu a mântuit-o
. Preot Viorel Cojocaru, Chişinău Sursă text: Familia Ortodoxă, nr. 39, aprilie 2012

POVESTIRI DUHOVNICESTI -

                                              

                                
                                                                   O MAMĂ ADEVARATĂ

Evdochia este o tanara plina de viata si cu o mare credinta in Dumnezeu .Ne-am cunoscut intr-un spital unde a intervenitpentru un parinte cu care fusesem . Odata , mergand la familia ei am stat de vorba cu ea,si printre altele mi-a povestit cu lacrimi in ochi prin ce trecuse cu putin timp inainte .. Eram in anul trei la medicina si vorbeam cu un baiat pe care il chema Teodosie ,fiul unui director de spital ... Intruna din zile, după ce fusesem la o petrecere şi eram doar eu cu el, a insistat să facem dragoste, deoarece, zicea el, şi aşa o să ne căsătorim peste puţin timp. La început l-am refuzat, dar apoi, după mai multe insistenţe, am cedat. Nu avusesem de-a face până atunci cu bărbaţi. S-a întâmplat o singură dată. Nu m-am gândit nici o clipă că aş putea rămâne însărcinată. Nu după mult timp am început să mă simt rău. Am făcut un control şi mi s-a spus că sunt însărcinată. 

Am început să plâng şi m-am dus la Teodosie ca să-i spun. Atunci el a scos bani din buzunar şi mi-a spus: «Du-te şi fă avort!» Fără să stau mult pe gânduri, i-am spus că dacă am făcut un păcat, nu mai vreau să-l fac şi pe al doilea. El a insistat, zicând că vrea să-şi continue studiile şi că nu va recunoaşte că e al lui. Mi-am dat seama că nu are rost să mai lungesc vorba şi m-am întors plângând acasă. Când au auzit părinţii, au vrut să mă alunge de acasă, zicând că i-am făcut de ruşine. Nimeni nu dorea să mă sprijinească în momentele acelea. Eram aproape distrusă. Până la urmă, părinţii m-au acceptat, dar numai cu condiţia ca, după ce se naşte, să dau copilul la cineva spre adopţie. Am mai mers o perioadă la şcoală până să închei anul trei, apoi, în ultimele luni de sarcină am plecat cu mama la Atena, unde părinţii au cumpărat o garsonieră ca să pot sta până se năştea copilul. Mama şi-a luat concediu şi a stat cu mine. Când a venit timpul să nasc, m-am dus la spital, iar doctorul cu care vorbisem mă şi întinsese pe masă ca să- mi facă cezariană. Le-am spus la toţi că vreau să nasc normal şi am fugit de acolo. 

Toţi mi-au zis că sunt nebună. I-am lăsat vorbind singuri şi am plecat de acolo. În cele din urmă, m-am dus la alt doctor şi am născut normal. Mi-am văzut copilul doar câteva minute după naştere, apoi l-a luat familia aceea care voia să-l înfieze. Acele câteva clipe mi-au fost de ajuns; am simţit că nu mai pot trăi fără el. După lege, trebuia să am timp de gândire o săptămână, în care aveam dreptul să mă răzgândesc şi să-mi iau copilul înapoi. Dar acea familie mi-a dat timp de gândire doar trei zile, zicându-mi că după aceea nu mai am drepturi asupra copilului. A doua zi am luat avionul şi am venit la Tesalonic, dar nu puteam accepta ideea că trebuie să mă despart de copil pentru totdeauna. Eram ca nebună. După ce am coborât din avion, am luat primul avion care mergea înapoi la Atena. Când am ajuns, m-am dus direct la familia căreia îi dădusem copilul. Fără prea multe cuvinte, mi-am luat copilul în braţe şi i-am lăsat fără grai. 

    Când am ajuns acasă la părinţi, a început calvarul. Tata nu a fost de acord cu ideea de a rămâne cu copilul acasă şi m-a trimis la oamenii care voiau să-l înfieze. Atunci, ca să-l mai îmbunez, i-am zis că am pe altcineva la Tesalonic care vrea să-l înfieze. Fără să mai aştepte alte cuvinte, mi-a zis să urc cu copilul în maşină şi să mergem la omul acela. Nu mai ştiam ce să fac; mă rugam, plângeam. Când am trecut pe lângă o biserică, l-am rugat să oprească puţin. Am luat copilul în braţe şi m-am dus la icoana Maicii Domnului, şi, îngenunchind, i-am zis: «Preasfânta mea, ţie îţi dăruiesc acest copilaş. Tu ştii că nu pot trăi fără el. Te rog să ai grijă de el şi să întorci inima tatălui meu ca să nu-l alunge». Apoi am pus copilul în faţa sfintelor icoane şi m-am rugat mult timp, plângând în hohote. Între timp, tatăl meu se întâlnise cu preotul bisericii şi îi povestise tot necazul, iar preotul l-a sfătuit după cum îl luminase pe el Dumnezeu şi Preasfânta Sa Maică. 

După vreo oră de plâns, am lut copilul în braţe şi am ieşit afară. Tata mă aştepta şi părea liniştit. Când am ajuns lângă el, mi-a zis: «Ştii ce m-am gândit, Evi, că dacă vrei aşa de mult să păstrezi copilul, eu nu te mai silesc să-l dai». Atunci am început să plâng de bucurie, am strâns copilul în braţe şi i-am spus tatei să întoarcă maşina şi să mergem acasă. Maica Domnului şi-a făcut datoria şi mi-a ascultat rugăciunea. Mi se părea că merg la rai şi nu la iad, cum aveam impresia cu câteva clipe înainte. Rudele şi ceilalţi, care au văzut copilul, ştiau de la părinţii mei că mama l-a născut, nu eu”. În clipele în care Evdochia îmi povestea aceste lucruri minunate, copilul se juca în jurul nostru; avea deja un an. Era un copil frumos şi cuminte, bucuria familiei. 

 ,,De cand a intrat in casa, a readus viata a continuat Evdochia . A devenit slabiciunea bunicului .,care la nastere voia sa-l alunge .De multe ori ii vedeam jucandu-sesi rostogolindu-se pe jos de ziceai ca sant de aceiasi varsta " Îmi spunea acest bunic: „Părinte, nu cred că aş putea trăi fără acest copil; el este viaţa mea, el m-a întinerit şi m-a învăţat să trăiesc“. Iar bunica îl adoarme întotdeauna cântând Paraclisul Maicii Domnului. La botez a fost numit Panaghioti, care vine de la Panaghia şi înseamnă «Preasfânta». 

Evdochia şi-a continuat studiile, iar acum este căsătorită şi are al doilea copil. Iată un model de mamă, care şi-a pus sufletul pentru copilul ei.

POVESTIRI DUHOVNICESTI

de la Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

AŞA NU MAI VREAU SĂ TRĂIESC!

Într-o zi, aşteptam trenul în gară. După câteva minute văd că se apropie de mine o femeie, şi după ce a luat binecuvântare, m-a întrebat de la ce mănăstire sunt. Apoi, după ce am vorbit puţin, mi-a povestit cum s-a întors ea la Dumnezeu. În timp ce lacrimile au început să-i curgă, mi-a zis: „Părinte, eu am fost atee şi membră de partid. Lucram la un birou şi nu voiam să aud de Dumnezeu. Îmi plăcea să-mi trăiesc viaţa. După o perioadă de timp, m-am îmbolnăvit şi am ajuns într-o stare critică. Aveam un fel de paralizie psihică şi nu mai puteam face nimic. Trebuia să fiu îngrijită ca un copil. Această stare m-a dus la deznădejde. Într-una din zile n-am mai rezistat şi m-am hotărât să mă sinucid. Mi-am ridicat ochii minţii spre cer şi am zis: «Doamne, dacă într-adevăr exişti, Tu poţi să mă scapi, altfel îmi voi curma viaţa, aşezându-mă pe linia ferată şi aşteptând primul tren. Aşa nu mai vreau să trăiesc!». S-a întâmplat ca acest tren să fie acceleratul Iaşi-Timişoara. Zicând aceste cuvinte, m-am dus la o distanţă oarecare de gară, ca să nu fiu văzută de nimeni şi m-am aşezat pe linia ferată, întinsă pe şine, cu faţa în sus. După câteva clipe, a venit acceleratul cu toată viteza, şi când s-a apropiat de mine, l-am văzut că s-a ridicat la jumătate de metru deasupra mea şi a trecut tot trenul prin aer. După ce a trecut, mi-am dat seama de minunea care s-a petrecut cu mine şi
m-am cutremurat. Am rămas vie şi nevătămată. Am început să plâng în hohote, şi, sculându-mă, m-am dus acasă. De atunci, m-am făcut sănătoasă şi m-am apropiat de Dumnezeu”.

                                                   GRADINA MAICII DOMNULUI

Întorcându-mă odată de la Tesalonic spre Sfântul Munte, m-a dus cineva cu maşina până într-un sat, iar de acolo aşteptam să iau autobuzul. Un bătrânel care trecea pe acolo, când m-a văzut, m-a întrebat de unde sunt, iar eu răspunzându-i, mi-a zis:

– Ei,  părinte,  mare  grijă are  Maica  Domnului  de  Sfântul

Munte!

– Ştiu! Am simţit şi eu ajutorul ei, i-am spus eu.

– Uite, zise el, cu ani în urmă, ministrul cultelor de aici, din

Grecia, a vrut să viziteze Sfântul Munte. Cu toate că i s-a spus că

nu are voie să intre pentru că este femeie, ea nu a ascultat şi a

hotărât ca peste două zile să intre în Sfântul Munte. Însă cu o zi

înainte s-a îmbolnăvit grav, şi, după câteva zile, a murit. Altădată,

cineva tot cu o funcţie mare a vrut să intre în Sfântul Munte ca să

impună ceva nepermis. Când a ajuns în portul Uranopolis, i s-a

făcut dintr-o dată rău, şi în scurt timp a murit.

– Vezi, părinte, că nu lasă Maica Domnului pe nimeni să facă

rău Grădinii ei?

– Ai  dreptate,  bunicule!  Şi-ţi  mulţumesc  pentru  cuvintele

frumoase. Maica Domnului să te aibă în pază! Slavă frumoasei

noastre Împărătese!