Zâmbetul ceresc

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

        Să vă spun despre un creştin ortodox. Nu era preot, ci simplu ţăran. Citise mult Sfânta Scriptură, însă în afară de aceasta nu mai citise nici o altă carte. Acum se afla în aceeaşi celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni cu înaltă cultură, care fuseseră închişi de comunişti. Şi acest biet ţăran se străduia să aducă la Hristos pe un membru al Academiei de ştiinţe. Dar în schimb primea numai ironii. - Domnule, nu-ţi pot explica mult, dar eu merg împreună cu Hristos, vorbesc cu El, Îl văd... - Ia numi mai spune mie poveşti, că vezi pe Hristos! Cum Îl vezi pe Hristos? - Nu pot să-ţi spun cum Îl văd. Simplu: Îl văd! În multe chipuri poate vedea cineva. În vis, să zicem, vezi multe lucruri. Mie mi-i deajuns să închid ochii. Uite, acum îl văd pe fiul meu, acum văd pe cumnata mea, pe nepotul meu. Fiecare poate vedea. Există şi un altfel de vedere. Văd pe Hristos! - Chiar Îl vezi pe Hristos? - Da, Îl văd! - Nu mai spune, cum îl vezi? Liniştit, supărat, plictisit, indispus, vesel? Cum te priveşte? Zâmbeşte vreodată? - Ai găsit, a răspuns ţăranul, îmi zâmbeşte! - Domnilor, veniţi să auziţi ce îmi spune acest om! Mă ia în batjocură. Zice că Hristos îi zâmbeşte. Arată-mi şi mie cum îţi zâmbeşte?
    Acesta a fost unul din cele mai mari momente din viaţa mea. Ţăranul a luat o înfăţişare foarte serioasă. După care, faţa lui a început să fie luminoasă. Un zâmbet a apărut pe faţa acelui ţăran. Aş fi voit să fiu pictor ca să zugrăvesc acel zâmbet. Era într-însul o doză de întristare pentru sufletul pierdut al omului de ştiinţă. Dar era şi o mare nădejde în acel zâmbet! Avea atâta dragoste şi compătimire şi o bucurie de a mântui acel suflet! Toată frumuseţea Raiului se vedea în zâmbetul acelei feţe. Era murdară şi nespălată, dar avea zâmbetul ceresc al Raiului. Iară, profesorul, şi-a plecat capul şi a zis: „Ai dreptate, domnule. Ai văzut pe Hristos. Ţi-a zâmbit“.

CELE TREI LUCRURI

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Un bunic evlavios si ajuns la o varsta foarte inaintata, era inconjurat de multi nepoti si stranepoti si le povestea multe intamplari cu talc din viata sa.
Nepotii erau foarte entuziasmati de toate intamplarile prin trecuse bunicul lor. La un moment dat, unul dintre nepoti care era mai mare l-a intrebat:
– Cum ai reusit, bunicule, sa treci prin razboaie, prin atatea necazuri si lipsuri, si cum ti-ai pastrat, intodeauna, aceasta stapanire de sine si acest echilibru cu care ne uimesti si acum?
– Ei bine dragii mei! raspunse el. Sa stiti ca, eu, intotdeauna am fost atent cu ochii mei, ca TOT RAUL DIN LUME PATRUNDE IN INIMA OMULUI, PRIN SIMTURI SI MAI ALES PRIN VAZ.
Cand eram si eu mic ca voi, preotul din sat m-a invatat sa fac trei lucruri in fiecare zi, cand plec de acasa:
Intai, sa-mi ridic privirea spre cer si gandul la Dumnezeu, ca sa-mi aduc aminte ca de acolo de sus, El ma vegheaza. Dumnezeu, este cel mai important in viata mea si spre El trebuie sa-mi indreapt toata silinta si putinta.
Al doilea, sa-mi plec ochii spre pamant si sa privesc la cat de putin loc am nevoie pentru a-mi gasi si eu acolo mormantul.
Si in al treilea rand, sa privesc de jur imprejur, la multimea de oameni care patimesc mai rau decat mine, la toti aceia care sunt bolnavi: ciungi, ologi. orbi, surzi, muti, nevoiasi sau lipsiti de adapost.
In felul acesta am trecut, in viata, prin toate suferintele, le-am indurat fara cartire, si am trait multumit si in pace cu lumea intreaga si cu Bunul Dumnezeu.

http://bisericasfintilorpetrusipavel.blogspot.ro/

Focul ispitelor

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Un pustnic cu numele Martin a trăit retras în pustie vreme de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, petrecând majoritatea timpului său în post aspru şi rugăciune.
Diavolul, veghind neîncetat, voia cu orice preţ să poată dobândi sufletul acestui râvnitor sihastru. Şi, pentru aceasta, el a trimis la el o femeie care să-l ispitească.
Martin, văzându-se în primejdia de a păcătui, a aprins un foc mare şi şi-a vârât picioarele în el. Dar repede după aceasta, nemaiputând îndura durerea şi usturimile a început a striga: Doamne, dacă nu pot suporta nici măcar acest mic foc pământesc, cum oare voi putea eu să suport focul cel veşnic din temniţele iadului, în care voi fi aruncat daca mă voi lăsa ispitit de diavol?!
Şi astfel a scăpat pustnicul Martin de diavol şi de ale sale ispite.

Pildă de seara

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

La părintele Paisie Olaru venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat: „Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc”. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?”, la care ea a grăit: „Mă rog, cum să nu mă rog”. „Şi cum te rogi?”. „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: „Doamne, curăţeşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă”. Atunci când spăl rufe spun din nou: „Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, aşa cum e o rufă curată şi spălată”. Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte”. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?”, iar părintele Paisie i-a spus asa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!”.

Călătorul si bogatul

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Un biet călător sărac ceru sălaş la casa unui bogat zgârcit.
– Mergi de aici, se răsti bogatul, căci doar casa mea nu-i un han la drumul mare pentru călători!
– Îngăduie-mi, te rog, răspunse săracul, să ţi pun trei întrebări şi apoi voi pleca în drumul meu.
Cine a locuit aici înainte de dumneata?
– Tata.
– Dar înainte de dânsul?
– Bunicul.
– Şi, după dumneata, cine va locui aici?
– Fiul meu.
– Precum se vede, zise săracul, aici în casa asta nu stă nimeni de statornicie. Se duc unii şi vin alţii. Nişte călători sunteţi şi dumneavoastră, iar casa asta e un han în care ar trebui să primiţi şi pe cei săraci.
Cuvintele săracului străpunseră inima bogatului zgârcit. Din acea clipă, n-a mai respins pe săraci, ci s a făcut un izvor de milă şi milostivire pentru ei.

GURA MUTULUI

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                                  (DESPRE MUTENIA SFANTULUI PARINTE ARSENIE BOCA)

“O poveste impresionata si o minune petrecuta de Sfantul Parinte Arsenie, minune care a fost consemnata prin relatarea Parintelui Sofonea Ioan, din Sibiu":

"Era in Postul Craciunului si picta o icoana a Mantuitorului, pe care n-a terminat-o. In timp ce picta a auzit o voce tainica: «Arsenie, nu Ma mai picta pe icoana, ca vremea s-a apropiat. Mergi si picteaza in inimile oamenilor, prin cuvantul tau. Spune-le ca vin peste ei necazuri si suferinte». Dar, continuand sa picteze icoana si negrabindu-se sa asculte porunca Domnului, a auzit din nou: «...Vei fi mut... Dar asta iti va aduce multa lume».

Imbolnavindu-i-se corzile vocale, nu mai putea sa vorbeasca. A stat asa de la Craciun pana in joia din Saptamana Mare, in postul Pastilor (in acest timp a scris insemnari numite «GURA MUTULUI», intr-un carnetel pe care-l are maica Pahomia de la Sambata).

Atunci cand se impartasea (era ierodiacon în vremea aceea), primele cuvinte ce le-a rostit cand i-a venit vocea, cuvinte ce le-a auzit si lumea din Biserica, au fost: «CRED, DOAMNE, SI MARTURISESC...», cu o voce ce a cutremurat Biserica, fiindca, oamenii, cand au auzit vocea lui, toti au cazut in genunchi si au plâns, si au laudat pe Dumnezeu ca i-a dat vocea, pentru ca multa lume venea dupa sfat. Astfel, a inceput din nou sa stea de vorba cu oamenii, la clopotnita din fata Sfintei Manastiri."

Si asemenea Sfantului Zaharia, cel din Vechiul Tetament, caruia Dumnezeu i-a ingaduit sa fie mut pana la vremea cand i s-a nascut fiul, Sfantul Ioan Botezatorul, fiidca, se ndoise in fata Ingerului Domnului ca sotia sa, Elisabeta, fiind inaintata in varsta ar mai putea sa nască (Luca 1, 13-22), si Părintele Arsenie a patit la fel”.

🙏 Sfinte Parinte Arsenie Boca, ca unul care ai indrazneala la Dumnezeu, roaga-te si pentru noi pacatosii, acum, in ceasul mortii si in ceasul judecatii noastre. Amin!
                                                                                                                                  Preot Ioan 🛎.

O credinţă uimitoare

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

 Credinţa în Dumnezeu a apărut după căderea din Rai a protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Câtă vreme erau acolo, erau în directă comuniune cu Dumnezeu, nu era nevoie de credinţă fiindcă fiind faţă către faţă exista doar iubirea. Dar după cădere apar nădejdea şi credinţa.

 Ce uimitor lucru este credinţa! 

     E uimitor, de pildă, faptul că păstorii, atunci când cerurile s-au deschis şi îngerii cântau, au putut crede că S-a născut un Mântuitor în Betleem şi că-L vor afla într-o peşteră printre vite. Ce lucru uimitor şi de necrezut! Poate că ar fi trebuit să spună: Cum este cu putinţă aşa ceva?
De ce să deschidă Dumnezeu cerurile şi îngerii să cânte păstorilor pe rând? Negreşit, dacă Dumnezeu ar vrea să vestească ceva, ar vesti lui Irod sau marele preot, nu nouă. Nu este oare uimitor ca păstorii să fi crezut că-L vor afla pe Fiul lui Dumnezeu născându-se nu într-un palat, ci într-un staul? Şi totuşi au crezut. Ce uimitor este faptul că Magii au crezut chiar atunci când, ajunşi la Ierusalim, nu au aflat nici un fel de festivităţi pentru naşterea unui împărat. Totul era liniştit. Magii puteau foarte bine să fi plecat acasă. Dar ei au întrat în stânga şi în dreapta şi au cercetat Scripturile, şi nu au şovăit să plece la Betleem. Cu lucru uimitor, să creadă că Împăratul Păcii, Sfetnicul Minunat, Mântuitorul Lumii, Mesia cel făgăduit, să Se nască într-un sătuc înapoiat, în loc de Roma sau Atena! Şi totuşi au crezut! Aripile credinţei şi prezenţa lăuntrică a lui Dumnezeu Pe lângă rugăciune,
Dumnezeu ne-a dăruit şi aripile credinţei; credinţa într-un Dumnezeu Care ne iubeşte şi ne ocroteşte; credinţa întrun Dumnezeu care este Atotputernic;
credinţa într-un Dumnezeu Care ne făgăduieşte tot ce este spre binele celor care Îl iubesc şi lucrează împreună cu El. Mulţi dintre noi seamănă cu prepeliţa, care îşi ia zborul abia atunci când este împinsă de frică. Îşi foloseşte aripile numai pentru zborul groazei. Şi totuşi, Dumnezeu ne îndeamnă să nu fim prepeliţe, ci vulturi în felul în care ne folosim credinţa. Vântul şuiera către o pasăre aşezată pe un ciot: Am să te azvârl de aici! Dar pasărea i-a răspuns liniştită: Fă ce vrei, eu am aripi. Cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului (Isaia 40:31). 
Dumnezeu nu se ascunde de om
Dumnezeu nu se ascunde de om.
 Omul păcătos se ascunde de Dumnezeu,
se ascunde până ce Îl pierde cu totul din vedere pe Dumnezeu.
Iată o istorioară care ne lămureşte această afirmaţie: Un rabin avea doi copii. S-au hotărât să se joace de-a v-aţi ascunselea. Unul dintre ei s-a ascuns şi a aşteptat ca celalat să-l caute. Dar cel care trebuia să caute a renunţat să-l mai caute, ba chiar a plecat de acolo. Copilul care se ascunsese s-a dus plângând la tatăl său: Tată, uite ce mi-a făcut fratele meu, eu m-am ascuns şi el n-a mai venit să mă caute. Rabinul i-a spus: Nu mai plânge fiule, căci aşa se întâmplă şi cu noi când ne ascundem de Dumnezeu. S-ar putea să nu ne mai caute....

Ce inseamna dragostea unui orfan - pilde ortodoxe

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Câtă sensibilitate pot avea acei copii care în viața lor nu au simțit căldura unei mame sau al unui tată. Este recomandat să vizităm cu copii noștri orfelinatele din preajma. Părintele Nicolae Tănase recomanda creștinilor și copiilor lor vizitarea orfelinatelor pentru o bună socializare cât și o înțelegere a vieții.
Doi ortodocşi americani au răspuns invitaţiei Ministerului Educaţiei din Rusia de a preda morala creştină în câteva închisori şi orfelinate ruseşti. Aşa au ajuns aceştia, plini de râvnă, şi în aşezământul cu peste o sută de copii abandonaţi (băieţi şi fete) unde l-au întâlnit pe Mişa, orfanul Domnului... Dar să-i lăsăm să-şi depene singuri povestea...

Era aproape de sărbătoarea Crăciunului, timp potrivit pentru orfani să audă – mulţi dintre ei pentru prima oară – tradiţionala povestire despre Naşterea Domnului. Le-am vorbit despre Maica Domnului şi despre dreptul Iosif, cum au ajuns ei în Betleem şi cum, negăsind alt loc unde să tragă, s-au dus să înnopteze într-un staul, unde în noaptea aceea s-a şi născut Pruncul Iisus, în ieslea vitelor. Copiii şi educatorii stăteau nemişcaţi, sorbindu-ne cu emoţie fiecare cuvânt.

După terminarea povestirii, am dat fiecărui copil câte trei bucăţi de carton, să facă din ele o iesle, oricât de primitivă. Fiecare copil a mai primit şi câte o bucată de hârtie galbenă, din nişte şerveţele pe care le adusesem cu noi, căci în tot oraşul nu se putea găsi nici un fel de hârtie colorată. Urmând instrucţiunile noastre, copiii au făcut fâşii hârtia galbenă, închipuind paiele din iesle. Câteva pătrăţele de stofă din pijamaua pe care o americancă o azvârlise la gunoi, la plecarea din Rusia, au fost folosite drept scutece pentru Prunc. Păpuşi cu chip de copil au fost decupate cu răbdare de pe foile colorate aduse de noi din Statele Unite. Orfanii erau foarte absorbiţi de asamblarea ieslei, iar noi ne plimbam printre ei, gata să-i ajutăm la nevoie.

Aşa am ajuns şi la măsuţa lui Mişa, un copil cam de 6 anişori, care tocmai îşi terminase treaba. Uitându-mă la ieslea lui, am tresărit de mirare, căci în ea nu era unul, ci doi copii!

Am chemat îndată translatorul, să-l întrebe pe Mişa de ce erau doi copii în iesle.

Mişa şi-a pus mâinile la piept şi a început să ne recite istoria naşterii lui Iisus, cu multă seriozitate şi acurateţe. Acest copil, care tocmai auzise pentru prima dată povestirea biblică de Crăciun, ne-a relatat foarte corect tot ceea ce auzise de la noi, până în momentul în care Fecioara Maria a pus Pruncul în iesle.

De aici încolo, Mişa a început să adauge de la el, fabricând un sfârşit propriu al povestirii!

... Atunci, Fecioara Maria a pus pruncul în iesle. Iisus s-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă am o casă în care să dorm. I-am spus că nu am mamă, nu am tată, şi nici casă în care să stau. Atunci Iisus mi-a spus că pot să stau cu El. Eu însă i-am răspuns că nu pot sta cu El, pentru că nu pot să-I dau nici un dar, aşa cum I-au dat cei ce au venit să-L vadă. Eu însă îmi doream foarte mult să stau cu Iisus în iesle, şi m-am gândit că I-aş putea ţine de cald şi că ăsta ar fi fost un dar plăcut pentru El.

Şi L-am întrebat: „Dacă ţi-aş ţine de cald, ar fi un dar bun pentru Tine?” Şi Iisus mi-a răspuns: „Dacă îmi ţii de cald, ăsta este cel mai mare dar pe care mi-L poate face cineva.”

Atunci m-am culcat în iesle, lângă El, şi Iisus m-a privit şi mi-a spus că pot sta pentru totdeauna cu El.

Când Mişa şi-a terminat povestea, lacrimile îi şiroiau pe obraji. Şi-a acoperit faţa cu palmele, şi-a pus capul pe măsuţă şi a tot hohotit de plâns, zgâlţâindu-şi umerii.

Micul orfan găsise, în sfârşit, pe cineva care-I promitea că nu-l va părăsi şi că va fi blând cu el, pe cineva la care ar fi putut sta pentru totdeauna…

(Povestita de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

“Lumea credinţei”, Magazin Ilustrat

HAINA RUPTĂ

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...
 

     Un ostas l-a intrebat odata pe avva (parintele) Mios daca Dumnezeu primeste pocainta omului. Iar avva, dupa ce l-a intarit cu cuvinte de folos, i-a zis:
 - Spune-mi, dragule, daca ti se rupe haina, o arunci? Acela i-a raspuns:
- Nu, ci o cos si continui sa o port.
Atunci parintele i-a spus:
 - Aşadar, daca tie iti pare rau pentru haina ta, lui Dumnezeu nu-I va parea rau pentru faptura Sa? Asa era atunci: oamenii isi carpeau hainele rupte. Astazi, insa, cei mai multi oameni nu-si mai cos haina trupului, dar nici pe cea a sufletului, nu le mai pare rau de hainele lor. Doar Dumnezeu a ramas consecvent: Ii pare rau pentru fiecare faptura a Sa, "zdrentuita de pacate" si se jetfeste mereu pentru ea.
"Veniti să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e carmazul, ca zapada le voi albi, si de vor fi ca purpura, ca lana alba le voi face. De veti vrea si de Mă veti asculta, bunătătile pămantului veti manca. Iar de nu veti vrea si nu Mă veti asculta, atunci sabia vă va manca, căci gura Domnului grăieste" (Isaia 1:18-20).

Mare adevăr...

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

O, Doamne, câţi vii sunt printre cei morţi, şi câţi morţi sunt printre cei vii!
Tu singur ştii, numeri, socoteşti. Iartă tot, şi mântuieşte pe toţi. Mila Ta, Doamne, să covârşească toate păcatele şi patimile noastre.

 O, ce este omul? SPICUL IERBII, precum a spus Iov, pe care îl coseşte mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? PAIELE. Ce se ia cu mâna nevăzută? Spicul. Al Tău e SUFLETUL, Doamne, iar TRUPUL e al pământului. La despărţire, fiecare îşi ia ce-i al lui: pământul – trupul, Domnul – sufletul.

  Cunoaşterea noastră este una cu necunoaşterea în amândouă cazurile: şi când privim la cel viu, şi când privim la cel mort. Nimic nu ştim deopotrivă, nici despre ce este viu, nici despre ce este mort.
   Cel viu pregăteşte slava celui mort. Aceasta îi e OSTENEALA VIETII. Când moare, se destramă şi slava.
   Cel viu pregăteşte zestrea celui mort. Aceasta îi e GRIJA VIETII. Când moare, zestrea o primeşte o văduvă străină.
   Cel viu pregăteşte case şi hambare. Când moare, toţi se văd în case şi hambare, afară de el.
   Cel viu pregăteşte domenii şi moşii. Când moare, înscrisurile domeniilor şi moşiilor le poartă duşmanii lui.
   Cel viu pregăteşte fiilor lui moştenire şi bunăstare. Când moare, moştenirea o iau cei de alt neam, iar de bunăstare au parte cei de alt neam.
   Unde sunt coroanele? În groapa de gunoi. Unde sunt mărgăritarele? În cenuşă. Unde sunt cinstirile şi onorurile? În strunele rupte şi în timpanele sparte. Unde este strălucirea feţei şi a ochilor? În obrajii umflaţi şi în bezna orbitelor goale.
   Unde este farmecul rotunjimilor şi plinătăţii trupului? În viermăraia şi în murdăria de negrăit.
   Unde sunt sânii atrăgători, care tresăltau de dragoste? În muşuroiul de sub copitele măgarilor.
   Unde sunt mâinile mai scumpe decât aurul, care slujeau oaspeţilor? Acum sunt beţe uscate sub roţile căruţelor.
   Unde sunt picioarele iuţi, care alergau să apere dreptatea? Iată-le sub furnicar, unde nu se mai vorbeşte de dreptate şi nedreptate.
   Unde sunt chefurile petrecăreţilor, unde-i cântecul celor voioşi, unde-i larma celor puternici, unde-i vuietul celor trufaşi? Unde-i strigătul şi răcnetul celor năimiţi şi corupţi? O vor şti mai bine decât capul tău, tălpile tale, când vor călca peste osemintele lor uscate, pentru că te vor înţepa şi te vor face să gemi.
   Unde sunt împăraţii, Doamne? Întreabă slugile lor.
   Unde sunt bogătaşii, Doamne? Întreabă cerşetorii.
   Unde sunt femeile frumoase? Întreabă viermii şi râmele.
   Pe deplin, nimica suntem în faţa lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeul nostru, nimica suntem! Răsărim şi ne uscăm ca iarba. Ne risipim ca un nor fără apă. Ne ofilim ca florile în grădină. Ne înălţăm şi ne pierdem ca fumul şi aburul. Venim şi trecem ca nuntaşii. Ne auzim şi amuţim ca sunetul fluierului. Suntem ca un călător care poate zice: Bună dimineaţa!, dar nu-i mai e dat să spună: Bună seara! Suntem ca o poezie pe care o recită poetul şi, într-o clipă, se întrerupe.
   Pe deplin, nimica suntem, Doamne Dumnezeul nostru! Nimic, nimic, nimic! Dar, de aceea, Tu eşti tot şi toate. Toată plinirea în Tine este. Toată bucuria, în Tine. De vei voi, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!


 Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin fereastra temniţei, Editura Predania, Bucureşti, 2007, p. 111-112

Dragostea Domnului

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...




Se spune ca, odata, un om mergea printr-un desert. Nu mai putea de oboseala; nu mâncase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afara de întinderea nesfârsita de nisip dogoritor, nu se vedea decât urmele omului, urmele pasilor sai.

Deodata însa, omul a observat ca alaturi de el au aparut si alte urme, ca si când mai era cineva, o persoana ce mergea o data cu ea si ale carei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:

- De ce sunt patru urme pe nisip, când eu sunt singur? Cine esti si de ce nu te vad?

Dar o voce i-a raspuns:

- Sunt Dumnezeu! Nu esti singur, fiindca Eu merg alaturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rau si vei ajunge cu bine la capat!

Omul a cazut în genunchi si i-a multumit Domnului ca S-a îndurat de el, dupa care si-a continuat drumul, convins ca acum v-a reusi. Si a mers, a mers, pâna când într-un final a simtit ca nu mai poate face un pas macar. Cazut în genunchi a privit în spate si...ce i-a fost dat sa vada? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele pasilor sai.

- Doamne, a spus omul îndurerat, de ce m-ai parasit, de ce nu sunt decât doua urme în nisip?

Dar aceeasi voce i-a raspuns cu blândete:

- Pentru ca, pâna acum, Eu te-am dus în brate.

Deodata, omul nostru a simtit ceva rece, rece si a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseala, încins de lumina soarelui, cazuse în nisip, ajuns la capatul puterilor. Dar, în timpul somnului fusese gasit de o caravana. Câtiva negustori îl ridicasera si îl stropira cu apa. Atunci când a simtit apa rece pe fata s-a trezit, amintindu-si de visul sau.

- Binecuvântat sa fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-ati gasit?

- Am vazut niste urme în nisip, si ne-am dat seama ca cineva s-a ratacit. Erau într-adevar urmele tale.

- Voi credeti ca urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a îndurat de suferinta mea, El v-a calauzit pasii spre mine, altfel as fi murit.

Sunt unii oameni care nu vad ca Dumnezeu se îngrijeste de ei. Nu vad ca Domnul, din iubire, cauta mereu sa îi ajute. Ei uita de cele sfinte si de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uita niciodata de ei. Ferice de aceia care vad ca toate - sanatatea, puterea de munca, fericirea tin de Dumnezeu si ca doar prin puterea Lui putem fi mântuiti. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.

Călugărul si ingerul

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

    La un calugar seara, cand voia sa se culce, intra un inger la el in chilie, atat de stralucitor incat ii lua ochii. Si cand intra el, venea si cu mireasma buna, ca sa zica ca este de la Duhul Sfant. Nu-l indemna la rau, ci atat ii spunea :
 ” Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !” Iar el spunea :
” Eu mi-am facut rugaciunea “.
Dar ingerul spunea :
 ” Nu. Mai roaga-te “.
 ” Eu mi-am facut pravila “.
Iar el spunea : ” Nu stii ce spune Apostolul Pavel : Neincetat va rugati ? ”
Si cand voia sa se culce, iar il scula. Omul, daca nu doarme, se tulbura. Nu-l lasa ingerul sa se odihneasca. Si l-a sculat asa timp de vreo trei luni. Iar calugarul zicea : ” Cum sa nu ma rog, daca vine ingerul Domnului, ca asa zice Sfantul Apostol Pavel !”Tulburandu-se el asa, a slabit si s-a imbolnavit. Si se intalneste cu un sihastru batran, ca in pustia Egiptului erau mii de pustnici, ucenici ai Sfantului Antonie cel Mare. Batranul il vede asa slab si tulburat si-i zice :
- Ce ai frate ? Cum o mai duci ?
- Parinte, bine o duc.Era un cuvant de mandrie. Insa omul trebuie sa zica cu smerenie ca nu face nimic bun.
- Cum bine ? zice parintele.
- Parinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, de trei luni ma scoala ingerul la rugaciune !
- Si cum te scoala ?
- Cand ma culc, el vine langa mine, ma scoala la rugaciune si se roaga si el cu mine !
- Ia aminte, frate, ca acela nu este ingerul Domnului. Acela este satana, care te pandeste pe tine !
- Dar cum, parinte ? Eu vad ca de cand ma scol sunt bolnav si tulburat si niciodata n-am umilinta ca ma impietresc la inima …
- Uite asa sa faci. Cand va veni sa te scoale la rugaciune, sa zici : ” Eu nu vreau sa ma scol acum, ci cand va veni vremea, la miezul noptii. Atunci o sa ma scol. Nu ma scula tu pe mine “.Daca iti va spune ca este ingerul Domnului, sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos si nu-s vrednic sa ma scoale pe mine ingerii !” Diavolul, cand aude de smerenie, fuge. El nu vrea sa spui ca esti om pacatos niciodata, ca el a cazut din mandrie. deci, asa sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos, nevrednic sa ma scoale ingerii. Cand voi vrea ma voi scula,; cand nu, voi dormi. Tu sa nu mai vii la mine !”Si s-a dus calugarul seara acasa si cum a ajuns, s-a culcat. Si a venit ingerul acela si i-a zis :
- Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !
- Nu ma scol !
- Pai de ce ?
- cand voi vrea eu o sa ma scol, nu cand vei vrea tu !
- Blestematule calugar, te-ai dus la batranul acela, care este un calugar mincinos si fatarnic. El te-a invatat sa nu mai asculti de mine ! Dar calugarul acela este iubitor de argint. Ca a venit la el un om sarac si i-a cerut un ban, iar el a zis ca n-are. Si totusi are trei arginti pe un geam. Are trei bani si-i tine intr-o carte pe geam. Si a zis catre sarac ca n-are bani.Apoi s-a facut nevazut. Dar calugarul a zis:
- Blestematule diavole, eu vad acum ca esti tatal minciunii !Apoi batranul s-a intalnit cu calugarul. El era inaintevazator. Si i-a zis calugarului : ” Nu-i asa ca ti-a zis ca am trei bani pe geam ? Am, dar a venit un betivan, care face numai rau; l-am vazut beat si stiam ca o sa vina o femeie saraca a doua zi si am tinut banii sa-i dau la acea necajita, nu la betivan. Dar tu ia aminte, frate, ca eu stiu ce ti-a spus despre mine, ca sunt iubitor de argint, fatarnic si mincinos. Deci sa nu-l mai asculti ca te duce la pieire, macar ca te scoala la rugaciune “.Din ziua aceea n-a mai venit ingerul iadului, ca a vazut ca s-a suparat calugarul pe dansul.

Parintele Cleopa

Timpul si iubirea......

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!

Timpul si iubirea......



A fost odata ca niciodata o insula unde locuiau sentimentele: Fericirea, Tristetea, Vanitatea, Cunoasterea si toate celalalte, inclusiv Iubirea ...

Intr-o zi au fost anuntate ca insula se va scufunda, asa ca toate si-au reparat barcile si au plecat. Iubirea a fost singura care a ramas. Ea a vrut sa persevereze pana in ultimul moment.

Cand insula era aproape inundata in intregime, iubirea s-a decis sa ceara ajutor.

Bogatia a trecut pe langa Iubire intr-o barca mare, eleganta.

Iubirea i-a spus:

- Poti sa ma iei si pe mine ?

Bogatia a raspuns:

- Nu, nu pot. Am barca plina de aur si argint. Nu mai este loc si pentru tine aici.

Iubirea s-a decis sa o intrebe si pe Vanitate, care trecea intr-o barca frumoasa.

- Vanitate, te rog ajuta-ma!

- Nu pot sa te ajut Iubire. Esti uda fleasca si asta ar putea sa imi strice barca! ,a raspuns Vanitatea.

Tristetea era pin apropiere, asa ca Iubirea i-a cerut ajutorul.

- Tristete, lasa-ma sa vin si eu cu tine!

- Oh, Iubire ... sunt asa de trista ca am nevoie sa fiu singura!

Fericirea a trecut si ea pe langa iubire, dar era asa de fericita incat nici macar nu a auzit ca a chemat-o Iubirea.

Deodata, s-a auzit o voce:

-Vino Iubire, te voi lua cu mine, spuse un batranel.

Iubirea s-a simtit atat de binecuvantata si bucuroasa incat a uitat sa intrebe ce nume avea batranelul.

Cand au ajuns pe uscat, batranelul si-a vazut de drum.

Iubirea realizand cat de mult ii datoreaza acestuia, a intrebat-o pe Cunoastere.

- Cine m-a ajutat ?

- A fost Timpul, a raspuns Cunoasterea.

Cunoasterea a zambit si cu o adanca intelepciune i-a raspuns:

- Deoarece numai Timpul este in stare sa inteleaga cat de minunata este Iubirea!

Morala ? Nu lasati ca Iubirea sa se stinga, doar cu timpul veti intelege cat era de valoroasa!~¦

• 30 decembrie 2011
• 0 comentarii
• nici o eval

CUVÂNT DESPRE SMERENIE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                                       CUVÂNT DESPRE SMERENIE

"Odată,  plimbandu-mă cu tatăl meu cand, la o cotitură, după o clipă de tăcere, el m-a intrebat:
 - In afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva? Mi-am ascutit auzul si, după cateva secunde, i-am răspuns:
 - Aud zgomotul unei căruţe.
 - Aşa este, - a spus tatăl meu - este o carută goală.

 L-am intrebat:
- Cum de stii ca este o carută goală, dacă incă nu o putem vedea? Iar el mi-a spus: - E foarte usor, să stii cand o carută este goală, fiindcă cu cat este mai goală, cu atat face mai mult zgomot. Astăzi, adult fiind, cand văd o persoană care vorbeste prea mult, intrerupand conversatia celorlalti, dovedindu-se inoportună, laudandu-se cu ceea ce posedă, simtindu-se atotputernică si dispretuindu-i pe cei din jurul ei, incă mi se pare că mai aud vocea tatălui meu, spunand: "Cu cat este mai goală căruta, cu atat mai mult zgomot face". 
Smerenia constă in a trece sub tăcere virtutile noastre si de a le permite altora să le descopere. Nu uitati că există oameni atat de "săraci", incat nu au nimic altceva decat BANI ?i MÂNDRIE. Nimeni nu este mai gol la suflet, decat cel care este plin de sine insusi". Smerenia este temelia Sfinteniei. Smerenia ii alungă pe draci. Smerenia fără nici-o osteneală a mantuit pe Fiul risipitor, pe Vames, pe Talharul cel de-a dreapta, care putine cuvinte au grait catre Dumnezeu si s-au mantuit.

Preot Ioan.

Purtând păcatul celuilalt

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


Odată un monah de la oarecare mănăstire L-a rugat pe Dumnezeu ca să-i deschidă ochii ca să vadă la fiecare om răutatea sa ascunsă și astfel să-i vină în ajutor. Când Domnul i-a împlinit rugăciunea, monahul a încercat să-și intensifice străduințele sale, mai ales că acum distingea cu claritate răul. Însă datorită imaturității sale duhovnicești, răul pe care-l vedea la ceilalți l-a umplut de groază și în continuare a început să simtă dezgust și, în cele din urmă, scârbă de oameni.
Într-o zi a ajuns la mănăstire cineva care voia să-l vadă pe starețul Mănăstirii. Însă monahul care se învrednicise să vadă răul, văzând cât de păcătos și cât de pervertit era vizitatorul, i-a spus:
– Cum îndrăznești să te arăți astfel starețului? Prezența ta îl va jigni.
Vizitatorul auzind acestea a plecat. După aceasta starețul l-a chemat pe monah și l-a întrebat dacă nu a venit cineva și l-a căutat.
– Da, a răspuns monahul.
– Dar, unde este?, l-a întrebat starețul.
– L-am alungat.
Atunci starețul l-a privit și i-a spus:
– Nu te-ai gândit că poate acesta a fost ultima ocazie a acestui om?
Atunci tânărul monah tulburat i-a cerut starețului să se roage lui Dumnezeu să-i ia înapoi harisma străvederii pe care o primise. Dar starețul i-a răspuns:
– Nu! Dumnezeu nu ia înapoi ceea ce a dăruit. Însă Îi voi cere ca atunci când vei vedea răutatea vreunui om s-o trăiești tu, ca și cum ar fi a ta, pentru că și el și tu sunteți mădularele unui singur trup, a trupului omenirii întregi.
În peregrinările sale, acest monah a ajuns odată, într-o seară, la casa unui oarecare creștin, căruia i-a cerut găzduire. L-a rugat să-i îngăduie să intre și să-i dea un loc unde să se roage. Nu l-a rugat pentru nimic altceva, ci numai să-i îngăduie să se roage la el. Stăpânul casei a rămas surprins de cererea monahului și l-a primit, dându-i o cămăruță unde să se odihnească. Însă monahul a început îndată să se roage. Gazda ciulindu-și urechile, l-a auzit pe monah rugându-se cu lacrimi și mărturisind lui Dumnezeu păcatele acelui bărbat, care era un om rău, împovărat cu multe păcate, ca și cum ar fi fost păcatele sale.
Auzind toate păcatele sale, stăpânul casei s-a văzut pe sine, prin ochii acelui om drept. S-a cutremurat și a început să se pocăiască și să plângă. Apoi s-a mărturisit la acel monah și când a sfârșit mărturisirea, era deja tămăduit.

Lacrima pocăinţei

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                           (aranjament preot Ioan)

              O istorioară ne spune că atunci când au căzut îngerii din cer, un

înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu

îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis

în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas

neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu

puterea şi cu viteza divină, el şi-a dat seama că

a greşit, dar cerurile s-au închis şi el a rămas pe

dinafară; şi s-a rugat să-l primească, şi nu l-a

primit în cer, dar Dumnezeu i-a pus o condiţie: „Să-mi aduci ce-l mai

scump lucru de pe pământ!“

Îngerii au căzut înainte de crearea omului, dar treceau miile de ani

şi el ar fi rămas tot pe afară, aşa încât avea o bucurie, că totuşi i s-a ivit

o şansă.

          Şi s-a pogorât în adâncurile oceanelor şi a adus cel mai scump

mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. Dar, când lupţi

duhovniceşte şi nu câştigi, ai câştigat necâştigarea: faptul că tu ştii că

nu ai câştigat, deja eşti câştigat! Deci, eşti deasupra luptei.

Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a deşteptat îngerul: „Stai!

Lui Dumnezeu nu-i trebuie lucruri materiale!“

     La un râu doi copii se scăldau şi, în joaca lor, unul a căzut şi era

să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze – s-au înecat amândoi. Şi

îngerul a luat inima copilului salvator şi s-a suit cu ea la cer. Şi Cerul

nu s-a deschis! Vezi cât de învăţat era îngerul acum?

Mergând el prin lume a văzut într-o pădure un bătrân care-şi

plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca

de foc. Şi a luat o lacrimă din aceea şi a fugit cu ea la cer.

Dumnezeu l-a primit imediat!

Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăinţei!

Convorbire cu un cerşetor

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

      Un învăţător vestit s-a rugat lui Dumnezeu mult şi cu râvnă, ca El

să-i arate pe acel om de la care ar fi putut să înveţe calea adevărată

spre Împărăţia Cerurilor. Şi iată că odată întâlneşte langa uşile

bisericii un cerşetor bătrân, îmbrăcat în zdrenţe, plin de bube şi răni

puroinde. Trecând pe alături, dascălul îl salută după obicei, zicând:

- Bună ziua, bătrâne! Bătrânul îi răspunse: - Nu ţin minte să fi

avut vreodată o zi rea! Învăţătorul, auzind un asemenea răspuns s-a

oprit şi, ca şi cum ar fi voit să-şi îndrepteze salutarea, a spus: - Să-ţi

dea Domnul fericire! Bătrânul a răspuns: - Eu niciodată nu am fost

nefericit! S-a mirat învăţătorul şi, gândindu-se că poate bătrânul nu a

auzit bine, şi-a preschimbat salutul şi a grăit: - Ce spui, bătrâne? Eu

îţi doresc să fii în bunăstare.. Bătrânul i-a răspuns iar: - Eu

niciodată nu am fost nenorocit. Încercându-l pe bătrân, învăţătorul a

mai spus: - Îţi doresc ceea ce singur îţi doreşti. Bătrânul a rostit:

- Nu duc lipsă de nimic, fiindcă toate, cum le doresc, aşa mi se şi

întâmplă, iar bunăstare vremelnică nu caut. - Să te mântuiască

Dumnezeu pentru acestea. Dar spune-mi, tu eşti singurul dintre

năpăstuiţi care nu suferi nevoi? Nu pot pricepe cum te-ai ferit de

nenorociri!

- Domnul meu, aşa este precum am răspuns salutării tale. Nu

am cunoscut vreodată o oarecare nefericire sau necaz. Ce stare

mi-a dat Dumnezeu, pentru aceea Îi şi mulţumesc, iar dacă nu-mi

doresc bunăstare, tocmai întru aceasta se află bunăstarea mea. Eu

nesocotesc fericirea şi niciodată nu o cer Tatălui Ceresc. Nu simt

nenorocirea, asemenea cu cei cărora toate li se fac după a lor

dorinţă. Dacă sufăr de foame, pentru aceea mulţumesc lui

Dumnezeu, ca unui Părinte care ştie ce-mi trebuieşte. Dacă îndur

frigul sau sunt pătruns de ploaie, sau altceva rabd din vitregiile

văzduhului, Îi mulţumesc de asemenea lui Dumnezeu. Când toţi

mă hulesc, Îl slăvesc pe Domnul, ştiind că toate acestea sunt

rânduite de El, şi nu se poate să fie rele cele ce sunt iconomisite de

El. Asemenea şi cu toate câte le îngăduie Dumnezeu - bune sau

rele, dulci sau amare - toate le primesc îndeobşte din mâna

Bunului Părinte, şi astfel voiesc numai ce voieşte şi Dumnezeu. Şi

aşa se fac toate după dorinţa mea. Cu adevărat nenorocit este cel

ce caută fericire în această lume, pentru că în viaţa aceasta

fericirea cea nemincinoasă este a te încredinţa în toate voii

Domnului. Iar voia lui Dumnezeu întotdeauna este desăvârşită,

bună şi dreaptă. Eu însă străduindu-mă în toată vremea să-mi

plec voia mea înaintea dumnezeieştii voiri, mă socotesc peste

măsură de fericit. Învăţătorul socotind că-l va pune pe bătrân în

cumpănă, a zis: - Spune-mi, rogu-te, aceleaşi ţi-ar fi gândurile şi

dacă Dumnezeu te-ar trimite în iad? - Oare chiar El o să mă

trimită în iad? El ştie că eu mă ţin puternic de El prin adâncă

smerenie şi prin dragostea nefăţarnică ce-I port. Cu aceste două

legături eu m-am legat atât de puternic de Domnul, încât, oriunde

m-ar trimite, acolo Îl voi lua şi pe El cu mine, şi pentru mine e cu

mult mai bine să fiu cu Domnul în afara Cerurilor, decât în

Ceruri fără El. S-a minunat dascălul de asemenea răspunsuri ale

bătrânului, şi a cugetat în sine că aceasta este cu adevărat calea cea

mai scurtă spre Dumnezeu, când oamenii îşi pleacă voia lor înaintea

sfintei şi dumnezeieştii Voinţe.

        Dorind însă dascălul să mai încerce înţelepciunea cerşetorului, a

întrebat: - De unde ai venit aici? - De la Dumnezeu am venit.

- Unde L-ai găsit pe Dumnezeu? - Acolo unde mi-am întors

sufletul de la toate lucrurile zidite, prin gânduri şi conştiinţă

curată. - Cine eşti tu? - Cine vezi, dar sunt mulţumit de această

stare şi n-aş da-o pe toată bogăţia împăraţilor pământeşti.

Adevăratul împărat este orişicare om care ştie să-şi fie stăpân şi

să-şi cârmuiască gândurile sale. - Dar unde este împărăţia ta?

Cerşetorul a răspuns, arătând cu mâna la cer: - Acolo este împărăţia

mea. - Cine te-a învăţat pe tine, bătrâne, toate acestea şi cine ţi-a

dat această înţelepciune? - Domnul meu, îţi voi spune despre mine

că în toată vremea petrec în tăcere şi de mă rog ori cuget la cele

cuviincioase, mă sârguiesc mai mult decât toate a fi în unire cu

Dumnezeu şi deplin împăcat cu voia Sa. Învăţătorul l-a lăsat pe

cerşetor şi mergând întru ale sale, lăuda pe Domnul.