Se afișează postările cu eticheta Despre Iertare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Despre Iertare. Afișați toate postările

duminică, 16 noiembrie 2014

Iertarea aproapelui, cea mai grea poruncă?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Cutremurător! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmași, Îi cerem lui Dumnezeu să ni Se arate dușman.


În mod deosebit ni se atrage atenția asupra unei virtuți speciale: iertarea: „de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre” (Matei 6, 14-15). Pare complicat! Din ce cauză ni reaminteşte cu atâta stăruință să iertăm, îndeosebi acum, la început de post? Mergem la biserică, dăm milostenie, deschidem adeseori cartea de rugăciuni, nu e suficient? „De ce ar trebui să mă umilesc cerând iertare?” s-ar întreba unii. Oare a cere iertare este chiar umilință? Se pare că, pentru cei care gândesc astfel, este o piatră de poticneală. Se pune întrebarea: din ce pricină uneori ne vine atât de greu să iertăm? Și atunci când o facem, mai mult de gura duhovnicului, nu izbutim să îndepărtăm toate urmele răutății din suflet. Iertăm, dar nu uităm! Or, dacă nu uităm, înseamnă că nu am iertat din inimă, că nu am extirpat rădăcina răului din interiorul nostru, care în scurt timp va zămisli iarăși în noi resentimente, ură ori dispreț.


Cu toții rostim rugăciunea „Tatăl nostru” zicând: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.” (Matei 6, 12). Adesea ne spunem mecanic rugăciunile, fără atenție la conținutul lor. Îmi amintesc de o memorabilă întâmplare petrecută la Sihăstria. Părintele Cleopa, ieșit în fața smeritei sale chilii, a început să ne vorbească. Dintre pelerini, o credincioasă își ridică glasul, rugându-l pe luminatul călugăr să o învețe cum să procedeze, căci, având un litigiu din pricina unui petic de pământ, nu reușea să se împace cu megieșii săi, iertându-i. Cu vorba ca de tunet, înțeleptul duhovnic îi răspunse: „să nu îndrăznești să mai spui Tatăl nostru până nu te împaci!”. „De ce?” întrebă nedumerită pelerina. „Atunci când glăsuiești și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri, de fapt, Îi ceri lui Dumnezeu să te ierte numai când și tu poți ierta. Iar dacă tu nu poți ierta îți ceri singură osânda.” Spășită, femeia puse capul în pământ, gândindu-se, probabil, că de câte ori rostise „Tatăl nostru” își ceruse, de fapt, pedeapsa pentru neputința de a se fi împăcat cu hotarnicii.

Cutremurător! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmași, Îi cerem lui Dumnezeu să ni Se arate dușman. Sunt cuvinte grele, dar veridice căci Mântuitorul Hristos nu glumea, nici nu arunca vorbe în vânt. De am reflecta în fiecare zi la posibilitatea ca Dumnezeu să ne devină adversar, prin propria noastră rugă, cred că am ezita să mai rostim Rugăciunea Domnească, iar dacă am face-o, am sări cu siguranță cererea a cincea. Oare din ce pricină Domnul a condiționat iertarea Lui de cea acordată de noi celor care ne-au făcut vreun rău voit sau inconștient? Răspunsul ni-l oferă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Mila lui Dumnezeu se ascunde în milostivirea noastră față de aproapele”. Așa stând lucrurile, vom fi tentați să rostim mai ușor: „Iartă-mă!”

Ce simplu ar fi să spui: „Iartă-mă!” Însă Domnul cunoaşte superficialitatea omului, tendința de a înșela. Câți nu mărturisesc duhovnicului: „Părinte, nu am dușmani. I-am iertat”, dar în realitate continuă războiul cu semenii deveniți inamici, alimentând răutatea, invidia, răzbunarea. Omeneşte vorbind, ne vin multe necazuri, supărări, jigniri din partea apropiaților. În deplină sinceritate cu noi înşine, fiecare trebuie s-o recunoaştem răspicat: „suntem oameni, iar nimic ce este omenesc nu ne este străin", căci și noi, la rândul nostru, poate am zavistuit, am osândit sau am urât. Cu toate acestea, la Taina Pocăinței, unii mărturisesc, cu o inconștiență vecină cu sinuciderea duhovnicească, faptul că nu dușmănesc pe nimeni. Tăgăduind adevărul la spovedanie, aparenţa se vădește favorabilă celui ce a încercat să-L înșele pe Tatăl Ceresc: duhovnicul îi dă dezlegare pentru împărtășanie. Cu orgoliu, va păși țanțoș către dumnezeiescul potir, iar slujitorul altarului îi va da cereasca hrană, Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului. Cunoscuții îl vor aprecia: „Uite un bun creștin! S-a spovedit, s-a împărtășit!” Amară înșelare! Hristos nu Se lasă „răpit”, nici păcălit. De aceea a rostit: „de nu veți ierta din inimă fratelui, nu veți fi iertați” (Matei 18, 35). Ce presupune iertarea din inimă? Părinții duhovnicești ne învață că ea nu trebuie să fie o simplă declarație, formală ori conjuncturală. „Iartă-mă și Dumnezeu să te ierte!” implică o participare totală a ființei omenești în a șterge răul sau supărarea din toată ființa. Iertarea adevărată trebuie să coboare în suflet iubirea și puterea de a ne ruga pentru cei ce ne-au săvârșit sau ne-au dorit răul.Ca să putem uita definitiv vătămătoarele fapte sau vorbe ce ne-au lezat, trebuie să ne asumăm o luptă lăuntrică, o răstignire a poftei filistine de răzbunare, a ispitei de a riposta la răutate cu răutate. Ce-i drept, nu-ţi vine ușor să-i ierți pe cei care, poate, ți-au distrus viața. Dar, dacă Domnul a cerut aceasta, cu siguranță că se poate împlini, căci El nu a împovărat ființa umană cu imperative utopice. Iar dacă, la început, nu reușim să îndeplinim porunca, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute. La ceea ce noi nu izbutim, să-L chemăm pe El să pună umărul, ca să trecem peste piatra de poticneală. Numai așa vom simţi cum sufletul nostru înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi mândriei, căci, iertarea sinceră a greşelilor altora întrezărește o șlefuire a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi.


Așadar, când ne simţim tentați să nu iertăm, să ținem mânie, să ne răzbunăm, bine ar fi să ne amintim de cuvintele Mântuitorului Hristos: „Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o pentru că M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine?”(Matei 18, 32-33). Să ne cutremurăm de sentința rostită în aceeași pildă evanghelică, gândindu-ne că ar putea fi pronunțată pentru noi: „Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, până ce-i va plăti toata datoria. Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, daca nu veți ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre” (Matei 18, 34-35).



Iertarea nu are nimic de a face cu meritul cuiva de a fi iertat – este un act de dragoste, nu de dreptate.

Daca alegem sa nu-i iertam pe cei ce ne-au ranit, ne punem sub controlul lor.

Iertarea celorlalti reprezinta primul pas urias, ducand la eliberarea noastra completa din lanturile care inconjoara o inima indurerata. Daca reactionam cu amaraciune in inima fata de cei ce ni se opun si chiar ne fac rau, am fi sclavii acelor oameni pentru tot restul vietii iar reactia noastra fata de ceea ce ne-au facut altii ar putea sa dauneze la fel de mult ca si ofensa initiala.

De cate ori trebuie sa ierti? De fiecare data.
sursa
Marian Pios in
Artă si religie.

sâmbătă, 12 iulie 2014

DESPRE IERTARE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


            Pe pamant, nimeni nu este lipsit de pacat, toti suntem pacatosi, vinovati si purtam povara pacatelor care ne-au doborat, pentru ca n-am luat aminte la patimile si neputintele noastre. Toti avem nevoie sa primim iertare de la Dumnezeu! Dar pentru a primi schimbarea, iertarea si impacarea cu Dumnezeu trebuie sa tinem cuvantul Evangheliei, care zice: “Daca veti ierta oamenilor gresalele lor si Tatal vostru Cel din ceruri va va ierta gresalele voastre”. Nu vom primi in nicio situatie iertare de la Dumnezeu, daca nu-l iertam din inima pe aproapele nostru!

           Iertarea nu necesita osteneala si greutate. Este nevoie de smerenie. Vom primi iertarea nenumaratelor noastre pacate, daca daruim si noi iertarea fratelui nostru.
       Copiii mei, pe cat putem, sa iertam din toata inima, ca sa ne ierte si pe noi Dumnezeu! Aceasta este intelegerea dintre Dumnezeu si om, “contractul” dintre Creator si om. Iertand si noi din toata inima semenilor nostri, vom fi iertati de catre Dumnezeu.
Intreaga noastra viata produce continuu pacate. Pacatuim permanent cu gandul, cu inima, in general cu toate simturile trupesti si duhovnicesti ale sufletului. Ganditi-va ce mare “productie” de pacate avem! Daca iertam aproapelui nostru pacatele, anulam toata aceasta producere a pacatelor.
Cand n-avem iubire si iertare, ne paraseste harul lui Dumnezeu.
     Cum va sterge Dumnezeu toate aceste catastife cu pacatele noastre, cand noi nu vrem sa stergem doar o pagina din gresalele fratilor nostri?
        Trebuie sa luptam impotriva tinerii de minte a raului, a dusmaniei si a razbunarii. Ce-au castigat toti cei ce se caiesc, fara folos si indreptare? Cata vreme ne gasim in viata aceasta, cat timp cortina teatrului lumii prezente n-a cazut si firul vietii noastre nu s-a sfarsit, putem sa iertam.
         Grija principala a vietii noastre este sa iertam si sa ne rugam pentru oamenii care ne-au facut rau. Acela care iarta din toata inima si se roaga pentru vrajmasii lui, va primi iertarea lui Dumnezeu pentru pacatele lui. Ceea ce semanam, aceea vom si secera. Osteneala, postirea, rugaciunea, privegherea, milostenia vor preschimba inima noastra, o vor face milostiva si iertatoare fata de aproapele si durerea celuilalt va deveni si durerea noastra. Sa cercetam cat am invatat din Evanghelie, ca Hristos sa prinda chip inlauntrul nostru, si sa devenim si noi, incetul cu incetul, dumnezei dupa har.
                    Iubeste-i pe frati! Iubirea ta se va vadi cand nu te vei mai gandi la slabiciunile si scaparile lor si le vei arata dragoste. Iubirea te va pazi de toate pacatele. In afara de tine sa nu te gandesti la nimic, ci continuu mustra-te si aceasta va fi calea cea mai buna.
Fiule, tu fa-ti datoria! Daca ceilalti nu fac ascultare, lasa-i in seama lui Dumnezeu si linisteste-te! Este invidia diavolului, fiul meu. Nu cumva diavolul va merge in munti? Se duc acolo cei care se lupta sa se mantuiasca si pentru ca si noi dorim sa ne mantuim, ne amesteca fara sa intelegem.
    Cu cat mai mult este luminata mintea omului, ca sa inteleaga iubirea Facatorului fata de faptura Lui, cu atat mai mult se arata nemultumirea si necunoastrea Parintelui nostru iubitor si adevarat.
Omul, faptura aleasa si unica a lui Dumnezeu, indoit in fire, se naste pe aceasta planeta, pe acest pamant, si incetul cu incetul, intr-o zi moare trupeste, neputincios cu desavarsire sa-si pastreze viata lui. Inchipuirea il umfla ca balonul pana cand, printr-o boala, moare si piere.
din: Avva Efrem Filotheitul

marți, 5 martie 2013

Cât putem ierta?


FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



“A ierta înseamnă a uita”.

Unii dintre noi cred că iertarea înseamnă a te preface că “nu s-a întâmplat nimic”, şi a “îngropa tot trecutul” ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Dar dacă totuşi s-a întâmplat ceva? De multe ori ne place să ne justificăm şi să numim alb ceea ce este în realitate negru, dar acest mod de a privi lucrurile nu are nimic de-a face cu iertarea.A ierta nu inseamna a “ştergecu buretele” păcatul sau a diminua ceea ce s-a întâmplat. Iertarea nu depreciază răul sau suferinţa pe care cineva ne-a cauzat-o, întâmplarea în sine. Noi iertăm persoana care a cauzat răul. Sfântul Ioan Hrisostom spune: “Iubeşte păcătosul, dar urăşte păcatul.”

“Nu te voi ierta până când nu îţi vei cere scuze.”

Un alt mit este acela că iertarea nu este posibilă decât în cazul în care ne este cerută. Dar nu e aşa. Noi nu iertăm de dragul celeilalte persoane – iertăm pentru binele nostru, pentru a ne vindeca noi înşine.

Ce reprezintă o ofensă? Este acea stare de antipatie faţă de persoana care m-a rănit. Şi acest sentiment trăieşte literalmente, fizic, in interiorul meu. În minte sau în inimă – nu contează. Principalul fapt este că port acest sentiment în interiorul meu.

Iertarea nu e condiţionată de recunoaşterea greşelii de către persoana care m-a rănit, nici de dorinţa sa de a fi iertată. Iertarea depinde de mine, dacă eu doresc să port în continuare această amărăciune în inima mea. Mai mult decât atât, această aversiune nu este a sa, ci este ceva din mine; este furia, ura sau respingerea mea îndreptată către acea persoană.

Pentru inima şi pentru sufletul meu, această furie faţă de celălalt este o povară grea. Atunci când o persoană este incapabilă să ierte, practic se auto-distruge. Oamenii pot purta aceste resentimente ani şi ani, crezând că astfel sunt pedepsiţi cei care le-au greşit, dar, în realitate, aceste resentimente sunt o armă îndreptată împotriva lor înşişi.

“Cei care iartă dau dovadă de slăbiciune”

Se spune că a ierta este un act de slăbiciune iar cel care iartă este lipsit de verticalitate, de coloană vertebrală. Însă în fapt iertarea presupune o doză mare de curaj şi tărie interioară. E nevoie de un efort interior pentru a elibera durerea pe care o altă persoană ne-a cauzat-o. Aşa este, durerea persistă deoarece uneori este imposibil de uitat. Bine, o mică urmă a durerii poate rămâne pentru toată viaţă, fără ca acest lucru să anuleaze iertarea pe care am oferit-o, aşa cum nu ne aducem aminte de cuiele pe care am călcat în copilărie, deşi putem avea cicatricele toată viaţă.

Se poate să nu mai simţim mânie sau să condamnăm, se poate să fi iertat de mult, dar o urmă a acelui eveniment se poate să mai existe şi, ocazional, se se facă simţită. Trebuie să avem în vedere faptul că iertarea nu înseamnă întotdeauna ştergerea durerii interioare. Dacă există încă o memorie a ceea ce s-a întâmplat, sau unele dureri, acest lucru nu înseamnă că nu există iertare. Iertarea – privită pur şi simplu o decizie de genul “gata, am iertat ” este imposibilă. Fără sentimente şi lucrare interioară, emoţională, iertarea nu este ceva real.

“Durerea va trece de la sine”

Perspectiva potrivit căreia “atunci când durerea dispare, totul va fi iertat în mod organic, firesc, fără implicarea mea” este neadevărată. Nimic nu poate fi iertat “de la sine”.

Iertarea este o combinaţie de voinţă şi emoţie. Iau decizia în forul meu interior şi apoi o duc la împlinire folosindu-mă de emoţii. Vedem aşadar că iertarea este un proces gradual şi nu o chestiune rapidă de genul: “am iertat şi am uitat”. În unele cazuri este un proces de lungă durată care depinde de cât de mult am fost răniţi. Şi încă ceva: ideal este ca cel care iartă să nu se aştepte la reciprocitate. Şi nici la o reconciliere automată sau o îmbunătăţire a comunicării cu cealaltă persoană.

Dacă am iertat, nu înseamnă neaparat că relaţia noastră va redeveni ca înainte, ca şi cum nimic nu s-a petrecut. Uneori relaţia se schimbă – şi se schimbă radical.

Iertarea este darul pe care eu pot să îl ofer altcuiva. Şi îl ofer fără a aştepta nimic în schimb. Dar oare asta ne dorim? Noi ne-am aştepta ca celălalt să se schimbe, să-şi remedieze greşelile, să se căiască. Dar nu, aceste aspecte nu sunt obligatorii – deşi pot apărea. Acceptându-l pe celălalt aşa cum este, iertarea noastră îl va ajuta poate puţin. Dar nu avem garanţia că se va schimba. Iertarea este un act de generozitate, dar şi un risc; generozitate, pentru că într-adevăr vine din suflet, dar riscant, pentru că nu ai o garanţie că se va ajunge undeva.

Atunci când vorbim despre ofense, este important să ne amintim că esenţa suferinţei noastre legate de ele sunt aşteptările noastre nejustificate. Primul lucru pe care ar trebui să îl facem atunci când simţim vreo durere interioară este să ne întrebăm: au fost aşteptările mele conforme cu realitatea? Dacă au fost, atunci putem încerca să vedem ce a mers prost. Dacă nu au fost, atunci problema ofensei este una mult mai puţin sustenabilă.

De unde ştim ca am iertat din inimă?

Pentru a înţelege dacă am iertat cu adevărat, este important să avem câteva criterii interne. Aceste criterii sunt diferite pentru fiecare persoană. Criteriul intern este lipsa de rea-voinţă sau dorinţă de răzbunare în inima mea. Pentru unii poate fi un sentiment de uşurare şi libertate, în contrast cu tensiunea, gravitatea şi sentimentele neplăcute, iar pentru alţii poate fi abilitatea de a vorbi liber cu agresorul fără a simţi după aceea un gust neplăcut sau a avea percepţii distorsionate.

Pentru alţii, iertarea autentică înseamnă încetarea acelui neîncetat monolog interior în care justificăm, învinovăţim, explicăm, sau judecăm pe celălalt. Dacă aceste monologuri se opresc brusc şi există pacea minţii, atunci înseamnă probabil că am iertat în mod sincer.

Este important ca fiecare persoană să conştientizeze că procesul iertării a evoluat. Dar pentru aceasta nu există criterii externe; nici o altă persoană, din exterior, nu mă poate ajuta să găsesc acest criteriu. E nevoie de auto-observare şi de atenţie la lumea mea interioară. Nu există o altă metodă.

E permis să teolerăm ‘bădărănia’?

Cât despre reacţia noastră la grosolănia cu care ne confruntăm în mijloacele publice de transport, în magazine, sau în alte locuri – ceea ce simţim nu poate fi considerată ofensă. Ofensa este mai mult legată de relaţiile personale şi legăturile sentimentale. În situaţiile de mai sus intervine de fapt un fel de ‘de-personalizare’: insulta poate să nu fie îndreptată către mine personal, ci mai degrabă către mine ‘membrul societăţii’, ‘pasagerul’, sau ‘clientul’. De aceea nu cred că este o rănire a sentimentelor, ci mai degrabă o reacţie de iritare sau de respingere.

Este oarecum normal să reacţionez negativ la o nedreptate, intimidare, sau impoliteţe. Dar mai important este modul în care reacţionez. Desigur, a fii nepoliticos iese din discuţie. De asemenea, e posibil să nu putem spune mai nimic, pentru că forţele cu care ne confruntăm sunt inegale şi poate suntem şi speriaţi. Există un risc prea mare – pot interveni ameninţări fizice din parte celui care te insultă – şi nu este înţelept să-mi creez probleme. Eroismul este desigur de apreciat, dar nu în toate situaţiile. Într-o situaţie violentă este cel mai bine să cerem ajutor dacă suntem în imposibilitatea de a face faţă pe cont propriu. Ne adresăm directorului magazinului sau scriem în cartea plângeri, de exemplu. Nu e bine să lăsăm situaţia nesoluţionată!

De ce nu? Pentru că persoana respectivă chiar poate primi ajutor. Putem avea sentimentul că jignim sau supărăm acea persoană depunând plângere, dar dacă noi nu reacţionăm, acele persoane vor avea sentimentul că pot continua să se comporte în acel fel. Neîntâmpinând rezistenţă la comportamentul lor negativ, încep să creadă că este normal. Si se întâmplă uneori ca oamenii nici să nu ia mai considerare comportamentul lor a fi nepoliticos.

Am călătorit odată cu trenul şi alături de mine se afla o familie care comunica într-un limbaj obscen. Nu se certau neaparat, ci aveau puri si simplu o conversaţie. Lângă noi se aflau şi două fete tinere. Ascultarea conversaţiei mi-a creat un puternic discionfort şi mi-am dat seama că a ramâne indiferent presupunea să continue astfel întreaga călătorie. Aşa că le-a reamintit că ne aflăm într-un loc public şi că astfel de expresii nu ar trebui folosite. Ei au fost sinceri şi au părut chiar surprinşi oarecum, au fost de acord cu mine şi şi-au cerut scuze pentru ca nu aveau un limbaj mai cizelat. Uitaseră pentru un moment că nu sunt acasă.

Nu doresc să discut caracterul moral al acestor oameni sau modul lor de a comunica, dar este important să înţelegem că, uneori, oamenii pur şi simplu nu îşi dau seama că încalcă anumite standarde sociale. Dar şi noi putem să le cerem să înceteze fără a-i agresa verbal, fără furie sau frustrare.

E adevărat, acest lucru nu ajută întotdeauna. S-ar putea să ni se răspundă cu totul neplăcut. Cu toate acestea, trebuie să spunem păcatului pe nume. Suntem chemaţi să facem acest lucru ca şi creştini ortodocşi.

Cum e mai bine? Să spunem sau nu celorlalţi ce ne supără?

Când suntem ofensaţi, ne întrebăm adeseori dacă e bine sau nu să ne plângem în faţa celui care ne ofensează.

Depinde de situaţie şi de cât de apropiată este relaţia mea cu acea persoană şi dacă am de gând să continui să comunic cu ea. Acest lucru va determina reacţia mea la cuvintele şi acţiunile sale. Dacă vreau să continuăm relaţia, atunci ar trebui să-i comunic ce este dureros pentru mine, care cuvinte mă rănesc, sau de ce nu reacţionez. Desigur, trebuie să facem acest aserţiuni într-un mod limpede (mă deranjează, mă răneşte, mă face să mă simt prost, eu detest asta, etc).

Ce facem atunci când vine vorba de lucruri serioase, cum ar fi sănătatea noastră? Iată un exemplu simplu. O persoană stă lângă mine,şi, fără a cere permisiunea, începe să fumeze. Fumul obişnuieşte să îmi provoace dureri de cap. Acea persoană nu doreşte să-mi facă rău. în mod intenţionat. Oare ar trebui să stau şi să sufăr sau ar trebui să-l spun: “ştiţi, am o durere de cap, aţi putea să nu mai fumaţi”?

Un astfel de răspuns la acţiunile cuiva nu înseamnă că judec persoana respectivă, ci pur şi simplu afirm ce nu-mi place, fără a mă simţi ofensat. În acest caz putem vorbi despre sentimentele şi reacţiile noastre, dar trebuie să ne amintim că, alteori, răspunsul nostru emoţional este inadecvat pentru situaţia dată. Această inadecvare poate fi din cauză că suntem obosiţi, sau nu mă simt bine chiar atunci şi acest lucru, creşte pe moment sensibilitatea mea, aşa ca, uneori, putem să şi exagerăm o situaţie banală: “cum e posibil, cum se poate aşa ceva”? - fără ca celălalt să fi greşit în mod deosebit.

Cum să reacţionăm atunci când cineva ne ofensează in mod deliberat?

Dacă cineva mă ofensează şi mă răneşte cu bună ştiinţă, atunci încep să pun la îndoială natura relaţiei noastre. Sau mă pot întreba dacă nu am contribuit şi eu la lucru, ceea ce e de asemenea posibil în unele cazuri. Însă chiar dacă aş fi provocat oarecum o astfel de manifestare, nu există nici un motiv pentru care să se răspundă cu “rău la rău”.

În orice caz, dacă nu suntem rudenii, ci doar prieteni, este legitimă o oarecare distanţare şi uneori chiar întreruperea relaţiei. Cu rudele este însă puţin mai complicat.

Cum să abordăm oamenii dificili? Ar trebui să fim mereu precauţi şi atenţi să nu supărăm, sau se poate să ne exprimăm direct punctul de vedere?

Adesea, când avem de-a face cu oameni “sensibili”, devenim ipocriţi în încercarea de a-i mulţumi, crezând că dăm dovadă de virtute şi aratăm grijă pentru acea persoană. Cu alte cuvinte, credem că facem o faptă bună atunci când le ocrotim şi alimentăm sensibilitatea. Insă nu e aşa. Ipocrizia şi servilismul nu pot fi niciodată virtuţi, indiferent de motivaţiile care se află la baza lor.

Dar care este atunci diferenţa dintre toleranţă şi răbdare? Toleranţă este atunci când mă simt epuizat şi tensionat în interior. Adică atunci când în mine sunt sentimente de nemulţumire, de împotrivire şi uneori chiar de ură. Nu afişez în exterior aceste trăiri, ci încuviintez, zâmbesc şi sunt de acord. Dar toleranţa nu are nimic de-a face cu virtutea creştină a răbdării, care e tot o decizie interioară, dar fară urme de indignare, furie, sau condamnare a unei alte persoane.

Efectul toleranţei este de multe ori bârfa. Pentru că păstrez în mine sentimentele pe care le-am acumulat, dar apoi merg undeva unde mă simt mai in siguranţă şi acolo voi spune tot ceea ce cred despre comportamentul cuiva. Prin urmare, acest servilism nu conduce la un rezultat favorabil.

Este important să ne amintim că suntem responsabili pentru propriile trăiri. Eu nu pot ofensa pe cineva şi cineva nu mă poate ofensa pe mine. Pot să primesc ofensa. Este alegerea mea cum să voi reacţiona şi cât timp voi fi ofensat. Fie analizez si iau atitudine, fie mă complac în această situaţie.

Daca nu poti ierta ..sa nu mai spui rugaciunea ,,TATAL NOSTRU" si ne iarta noua gresalele noastre...precum si noi iertam gresitilor nostrii...

joi, 1 decembrie 2011

Furia, sentimentul care ne doboara incet-incet...

               Furia a fost definita in foarte multe moduri si poate lua mai multe infatisari. Este pierderea sentimentului de calm, este o neplacere sau senzatia de iritare si poate ajunge pana la forme extreme ca ostilitatea si revolta. Furia poate fi un raspuns al organismului la o situatie stresanta in fata unui esec, poate lua forma unei atitudini defensive in fata unei insulte sau poate fi o reactie reflexa fata de agresiune sau violenta.

Fiecare dintre noi stim in ce mod se manifesta furia in cazul nostru, dar specialistii de la HearthMath Institute - unul dintre cele mai importante centre de cercetare din lume, ne invata cat de important este sa depasim acest sentiment.

Uneori simtim furia atat de acut incat si corpul reactioneaza: ne doare capul, ne doare gatul, umerii sunt incordati, tot corpul nostru devine rigid, respiratia si bataile inimii devin neregulate; avem probleme de concentrare, mai apoi totul se traduce intr-un somn nelinistit, agitat, iar relatiile noastre cu ceilalti devin tensionate.

Cand ne cuprinde furia, cu greu ne mai putem concentra. Gandul ne este doar la acel ceva care ne-a facut sa fim furiosi. Sentimentele de furie se pot disipa in doar cateva minute, pot sa dureze o zi intreaga sau sa fie inmagazinate in interiorul nostru pentru luni de zile sau chiar ani.

Din pacate, majoritatea oamenilor isi lasa viata controlata de astfel de sentimente, nestiind cum sa le depaseasca...

„Atunci cand traiesti furia de prea mult timp, atunci cand ai pus prea multa emotie si energie in furie, atunci ti-ai creat un pattern in minte care cu greu mai poate fi depasit” – citat din "Transforming Anger", (Childre; Rozman 2003).

Ce trebuie sa stim despre furie?

Furia creste

Furia debuteaza adesea ca ceva minor si creste in intensitate. Devii nerabdator, exista o anume nuanta de nervozitate in adancul tau.

Aceasta iritatie creste cu cat ii acorzi mai multa importanta, chiar daca este vorba si despre un incident minor. Duce catre judecata si mai poi catre aruncarea unei vini. Iei totul personal si simti ca esti nedreptatit/a. Esti furios/a si simti ca ai justificare pentru starea ta; justificata sau nu, furia creaza incoerenta si iti afecteaza bataile inimii, activand in acelasi timp hormonii stresului. Studiile cercetatorilor de la HearthMath Institute au aratat ca episoade de furie de cinci minute sunt atat de stresante, afectand sistemul imunitar pentru mai mult de sase ore.

Cum sa depasesti furia?

In lupta cu furia, ne luptam de fapt sa depasim un pattern imprimat in creierele noastre nu doar din cauza numeroaselor provocari din viata noastra personala de zi cu zi dar si fiindca traim intr-o lume foarte tulburenta pe care suntem nevoiti sa o constientizam ori de cate ori deschidem televizorul sau computerul care ne furnizeaza stiri despre calimitati si probleme sociale. Eliminarea furiei si a altor obiceiuri de lunga durata care permit furiei sa se instaleze in noi poate fi foarte dificila la inceput.

HearthMath Institute propune mai multe tehnici studiate cu mare atentie pentru eliminarea acestor probleme. Sunt tehnici bazate pe studii extinse care arata cum inima si creierul comunica. Cauta in adancul inimii spune o zicala si acolo se regasessc si toate raspunsurile pe care le cautam. Inteligenta inimii, stim acum, este o resursa care ne poate nu doar ajuta sa depasim furia, dar ne poate calauzi in acelasi timp catre incercarea de a ne schimba vietile si acest proces poate fi de asemenea, monitorizat stiintific.

In ultimii ani, neurocercetatorii au facut o descoperire extraordinara. Ei au aflat ca inima noastra are propriul sau sistem nervos – un sistem complex la care acum ne referim ca fiind creierul din inima.... ("The HeartMath Solution", Childre and Martin, 1999)

Ce ne recomanda specialistii de la HearthMath Institute:

- In momentul cand un sentiment de furie incepe sa isi faca simtita prezenta, ia-ti timp sa te detasezi de gandurile si sentimentele stresante. Spune-ti „stop”, "ia o pauza" in momentul cand recunosti un gand sau o emotie amenintatoare si indeparteaza-te de orice reactie obisnuita fata de un asemenea sentiment.
- Muta-ti atentia in zona inimii si simte cum aerul iti inunda zona plexului solar;
- Spune-ti „Fii neutru/a!” si ramai in aceasta zona pana cand elimini emotiile si iti relaxezi perceptiile.

Beneficiile unei vieti fara furie:

- Iti vei imbunatati relatiile cu ceilalti si comunicarea cu ei;
- Vei avea parte de o viata mult mai bogata si viziunea asupra vietii se va largi;
- Te vei simti mai sanatoasa si cu mai multa energie;
- Vei fi mai calma in jurul oamenilor;
- Vei fi mult mai concentrata in activitatile tale;

Relatia dintre sentimentul de furie si atacurile de cord sau alte efecte adverse au fost foarte mult documentate. Trebuie sa inveti sa nu mai lasi sa te cuprinda acest sentiment negativ, poti invata sa transformi aceasta traire in sentiment pozitiv.

http://www.garbo.ro

marți, 8 noiembrie 2011

Iertarea ne vindeca

Iertarea implica dragoste si smerenie, dragoste pentru cel care ne-a suparat si smerenie pentru pacatele noastre cele netamaduite. La randul ei, neiertarea aduce cu ea ganduri rele, manie si ura, iar mai apoi, deznadejde si boli psihice.

Faptele sufletesti nu pot ocoli trupul, precum nici faptele trupesti nu pot ocoli sufletul. Asa cum harul lui Dumnezeu, dobandit in urma luptei cu patimile, curateste atat sufletul, cat si trupul, tot asa, pierderea harului lui Dumnezeu, prin neiertare si rautate, intuneca atat mintea, cat si trupul.

Iertarea ne vindeca

In rugaciunea domneasca, insusi Mantuitorul Iisus Hristos ne indeamna sa iertam si sa cerem iertare, precum bine stim: “Si ne iarta noua gresealele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12). Pornind de la aceasta porunca dumnezeiasca, indraznesc sa spun ca neiertarea, adica tinerea minte a raului si dorinta de razbunare, atrage dupa sine cele mai mare caderi sufletesti si trupesti: mintea se intuneca, inima se impietreste, trupul se imbolnaveste.

Iertarea este semnul cel mai evident al unei inimi iubitoare care Il cunoaste pe Dumnezeu. Iertarea fiind intotdeauna direct proportionala cu iubirea, putem spune: Cine iarta putin, putin iubeste!

Iertarea tuturor “gresitilor nostri” este singura modalitate de a urma lui Hristos in mod real, pe cand neiertarea lor este o boala care omoara lent. Mentinand si intarind suferinte precum mania, ura, dorinta de razbunare, tristetea, deznadejdea si depresiile, consider ca neiertarea “gresitilor” este cauza celor mai multe din rele din viata noastra.

Cuviosul Tadei, staretul de la Manastirea Vitovnita, cunoscand puterea gandurilor asupra vietii omului, afirma: “Cum iti sunt gandurile, asa iti este viata!” Astfel, neiertarea celor care ne-au suparat si tinerea de minte a raului provocat de diavol prin aceia, pot fi vazute drept o agresivitate permanenta fata de cei in cauza, agresivitate interioara care tinteste “otravirea” intregii noastre vieti.

Neiertarea impinge mintea noastra sa primeasca gandurile rele trimise de diavol, sa le considere proprii si sanatoase, iar in cele din urma, sa tanjeasca spre a le exterioriza fata de acela. Astfel, fara a lua aminte la adevaratele cauze, cei care nu iarta ajung sa aibe stari tensionate oridecate ori ajung langa cei care i-au suparat, dar si langa alti semeni. Refuzul de a ierta intuneca mintea sub toate aspectele, cel in cauza nemaiputand sa judece drept relatiile cu semenii.

Iertarea nu anuleaza faptele celor care ne-au suparat, ci le imbraca in iubire, diavolul nemaiputand sa le foloseasca spre a ne arunca ganduri tulburatoare, de manie si de ura. Iertarea, care implica dragoste si smerenie, are in sine o putere tamaduitoare deosebit de mare. Iertand, mintea se lumineaza, fiind curatita de ganduri rele, inima se incalzeste, izvorand mila si pace, iar trupul se intareste, domolind viteza sangelui.

Din pacate, multi sustin ca nu pot ierta sau ca au nevoie de mult timp, iar daca ajung sa ierte, nu pot uita pe cei care i-au suparat. Fiecare iertare cere insa o clipa de smerenie, omul mandru neputand ierta niciodata cu adevarat. Iertarea acordata de cel mandru este una aparenta, savarsita tot cu mandrie, spre a parea bun lui insusi sau celor de langa el.

Iertarea nu depinde de ceilalti, ci numai de noi insine. A spune “voi ierta cand acela isi va da seama ca mi-a gresit si isi va cere iertare” nu inseamna iertare, ci mandrie. Cand Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, iar nu om pacatos, a rostit de pe Cruce cuvintele: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!” (Luca 23, 34), oare isi dadusera aceia seama ce au facut si isi cerusera iertare?! Nu, nu si-au cerut iertare, nici atunci, nici astazi.

Iertarea nu ridica pretentii de la celalalt, ci numai de la noi insine: sa nu ramana in noi nici un gand suparator fata de acela. Iertarea, ca miscare buna a inimii si a mintii fata de cel ce ne greseste, este un dar al Duhului Sfant daruit numai acelora care si-l doresc cu adevarat, care il cer de la Dumnezeu si il cauta neincetat. Iertarea implica deci o lupta continua impotriva duhului mandriei si a gandurilor de tinere minte a raului, in vederea cresterii in iubire. Cine iarta putin, putin iubeste!

In concluzie, iertarea ne vindeca sufletul si trupul, pe cand neiertarea ni le imbolnaveste pe amandoua, intunecandu-ne viata. La randul ei, pentru a fi tamaduitoare, iertare trebuie sa izvorasca din inima, fara pretentii de la celalalt si sa fie neincetata.

Teodor Danalache
sursa: crestinortodox.ro

CALENDAR ORTODOX PE 100 DE ANI !

https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/?year=2024

Arhivă blog

https://www.diigo.com/

Postări populare

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXĂ

BIBLIA ORTODOXA AUDIO