De muncit, munceau mai mult ca noi. Lucrul începea de obicei înainte de zorii zilei, dar când omul simțea că-i obosit, trăgea sub umbra unui nuc bătrân atât cât era nevoie.
Griji aveau și ei destule. Câte 8-12 copii, de-ajungeau să se crească unul pe altul. Femeile nu nășteau în clinici private, cu 4 doctori de specializări diferite, ci – în cazul în care nu le sosea ceasul pe la adunat de fân – cu moașa satului. Altfel se descurcau și singure.
Veneau și necazuri. Vreun animal mare care se-mbolnăvea, ori un ogor care nu-și mai dădea roada din lipsă de ploaie și de arșiță.
Nu-și programau nunțile cu ani înainte, că „sala” era mereu disponibilă. Și nici de meniuri nu se-ngrijeau prea mult, că fiecare mânca ce-și aducea de-acasă și din prisos servea și pe ceilalți. Apoi n-auzeai să divorțeze careva, iar de în mod extraordinar se-ntâmpla, era rușinea satului.
Ca să ajungă în oraș la un doctor, uneori făceau câte 2-3 zile în căruță. Unii, mai bolnavi, nu mai ajungeau.
Dar cum să existe depresie când totul era pus în grija Lui Dumnezeu?
Omul făcea rugăciune când săpa fântâna, apoi când pica ceva spurcat în ea, chema preotul să binecuvânteze locul și să le-alunge nălucirea.
Nu se-așeza la masă ca un hoț, fără să mulțumească Tatălui Ceresc și-ncresta pe coaja pâinii semnul crucii înainte s-o frângă.
De sădea vie, îl chema pe Dumnezeu. Când era vremea s-o culeagă, ducea pârgă din struguri și alte poame la biserică.
Se-mbăia bine sâmbătă seara ca a doua zi să fie curat înaintea Lui și cele mai bune haine erau doar „de biserică”.
Astăzi, în dorința de a le face toate singuri, stăm la cozi pentru o rețetă verde.
Dar ce imagine tristă! Să râzi de cei care invocă Cerul, apoi să fugi să-ți stăpânești plânsul cu o pastilă...
Preot Bogdan Chiorean
