Absenţa plânsului duhovnicesc - o reală problemă

Însă ne putem întreba dacă lucrurile stau în regulă cu propriul progres în relaţia noastră cu Dumnezeu în lipsa darului lacrimilor. Sfântul Isaac Sirul oferă un răspuns detaliat la această problemă.


Absenţa plânsului duhovnicesc - o reală problemă

Cu toate că, în general, creştinii cunosc în amănunt ce înseamnă pocăinţa, puţini dintre ei beneficiază cu adevărat de darul lacrimilor. Plânsul duhovnicesc este, totuşi, o raritate cel puţin printre laici. Monahii au posibilitatea mai amplă de a se reculege interior şi a analiza în amănunt greşelile săvârşite, întorcându-se spiritual spre Dumnezeu cu toată voinţa. În lume, acest fapt este mai greu de realizat din cauza tentaţiilor continue din viaţa cotidiană, a grijilor care ne înconjoară şi a patimilor care ne stăpânesc deseori fără ca noi să le remarcăm prezenţa. Astfel, pocăinţa se transformă într-un lucru pur declarativ, fără efecte concrete în cursul vieţii noastre. Afirmăm că ne căim de relele săvârşite, dar faptele noastre ne contrazic. Ne lipsesc străpungerea inimii, lacrimile de căinţă, îndurerarea pentru păcatele săvârşite şi fenomenul cel mai negativ este că nu ne dăm seama că ar trebui să le avem şi să le cultivăm pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu, Cel Care este un abis de smerenie, aşa cum ne spune Sfântul Isaac Sirul. Un monah a decis la un moment dat să îl întrebe dacă oamenii care par smeriţi, dar nu au plânsul duhovnicesc pot fi consideraţi drept avansaţi din punct de vedere spiritual. Sfântul Isaac i-a răspuns: "Nu-mi adu drept exemplu pe cei smeriţi prin fire, spunând că mulţi sunt cei a căror fire dă mărturie că sunt smeriţi, dar care nu au lacrimi. Nu invoca aici cele ale firii, fiindcă ei au mişcări/porniri stinse, inerte şi lipsite de căldură. N-au însă smerenia discernământului care se recunoaşte în gânduri de înjosire, în reflecţii dureroase şi pline de discernământ, în neînsemnătatea cu care unul se priveşte pe sine, în inima înfrântă şi râul lacrimilor care curg dintr-o conştiinţă dureroasă şi un discernământ al dorinţei" (Cuvinte către singuratici, vol. II, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 312). Smerenia discernământului este conceptul-cheie pe care Sfântul Isaac Sirul îl propune drept izvor bogat al lacrimilor. Această smerenie plină de dreaptă socoteală este diferită de cea afişată adesea de creştini care se arată păcătoşi la prima vedere, dar care, în interior, sunt plini de mândrie şi mulţumiţi de propria persoană. Smerenia adevărată are o serie de calităţi esenţiale, dintre care se remarcă în primul rând discreţia şi păstrarea unei atitudini care să nu-i îndemne pe ceilalţi oameni la o laudă continuă a nevoinţelor noastre. Smerenia nu se vede.

Cauzele plânsului neîncetat

Sfântul Isaac Sirul consideră că există trei cauze care generează apariţia plânsului duhovnicesc la o persoană. Prima dintre acestea constă în aceea că din "uimirea faţă de înţelegerile pline de taină ce se descoperă neîncetat minţii lacrimile curg din belşug şi involuntar, fără ca omul să simtă vreo întristare, fiindcă scrutează aceste înţelegeri cu privirea minţii cuprins de minunare în faţa cunoaşterii care-i este descoperită duhovniceşte în aceste înţelegeri; atunci lacrimile curg cu consimţământul lor şi fără să obosească din pricina tăriei dulceţii care cuprinde mintea din vederea pe care o cuprind în ele" (Ibid., p. 311). Astfel, contemplaţia naturală şi meditaţia la binefacerile lui Dumnezeu faţă de noi generează o stare de uimire profundă a omului din care se nasc lacrimi de bucurie. Trebuie remarcate aici două precizări importante ale Sfântului Isaac Sirul: acest tip de plâns nu cuprinde în sine absolut nici o cauză de tristeţe şi nici nu provoacă în om o stare de oboseală şi epuizare trupească aşa cum se întâmplă în general în astfel de situaţii. A doua cauză a lacrimilor rezidă în "iubirea aprinsă de Dumnezeu care pune sufletul pe foc, iubire pe care acesta n-o poate îndura fără să plângă necontenit ca urmare a dulceţii şi desfătării ei" (Ibid., p. 312). Iubirea duhovnicească nu aduce nici ea un plâns de întristare, ci, din contră, rourează sufletul printr-o ploaie de lacrimi binecuvântate care ne fac să ne simţim împliniţi. Trebuie remarcat că simţirea iubirii lui Dumnezeu oferă o dulceaţă spirituală care ne împinge la un real plâns de bucurie, dar care depăşeşte orice imaginaţie a fericirilor pământeşti pe care le-ar avea drept cauză în viaţa cotidiană. A treia cauză a lacrimilor constă "dintr-un belşug de smerenie a inimii. Aceasta însă poate avea două pricini: fie cunoaşterea exactă a păcatelor noastre, fie aducerea aminte de smerenia Domnului sau, mai bine zis, de măreţia lui Dumnezeu şi până unde s-a pogorât măreţia Domnului a toate pentru a vorbi cu noi oamenii şi a ne povăţui în felurite chipuri, înjosindu-Se până acolo încât a luat dintre ei trup, trup al Domnului care a îndurat şi a trecut prin atâtea, arătându-Se dispreţuit în ochii lumii, deşi avea de la Tatăl Său de sus o slavă negrăită, iar vederea Lui îi înspăimânta pe îngeri atunci când slava Feţei Lui strălucea între cinurile lor" (Ibid., p. 312). Observăm că Sfântul Isaac Sirul vorbeşte aici despre smerenia aflată la baza plânsului duhovnicesc şi care poate avea două cauze majore: prima dintre acestea constă în amintirea păcatelor, iar cea de-a doua, în cugetarea la Iconomia Domnului. Hristos a mers până la moarte şi încă moarte pe Cruce din iubire pentru noi. Acest gând ar trebui să ne facă mai simţitori faţă de El în general, dar, adesea, noi continuăm să nu ne lăsăm inimile deschise în faţa lucrării harului divin. Prin urmare, rămânem lipsiţi de lacrimi şi reci.

Liniştirea (isihia) - cauza cauzelor

Din punctul de vedere al Sfântului Isaac Sirul o persoană care nu are plânsul duhovnicesc nu a avut parte niciodată de experienţa uneia dintre cele trei cauze amintite anterior. El afirmă: "Când cineva n-are o curgere a lacrimilor, nu înseamnă pur şi simplu că nu le are, ci mai degrabă că este tăiat de lucrurile care pricinuiesc lacrimile şi n-are în sufletul său rădăcinile care le dau naştere. Înseamnă, cu alte cuvinte, că n-a simţit niciodată gustul iubirii de Dumnezeu, că stăruinţa sa înaintea lui Dumnezeu n-a stârnit niciodată în el gândirea la tainele lui Dumnezeu şi că n-are smerenia inimii chiar dacă îşi închipuie că o are" (Ibid., p. 312). Cuvintele Sfântului Isaac Sirul par aspre şi imposibil de probat în realitate. Oare cel care nu are plânsul duhovnicesc nu a gustat niciodată din iubirea divină? Probabil că Sfântul Isaac Sirul ne arată că, de fapt, noi ne închipuim că suntem smeriţi sau că Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi dragostea Sa, precum şi tainele pe care El ni le dezvăluie prin intermediul naturii sau prin purtarea Sa de grijă la adresa noastră (pronia/providenţa). În realitate, suntem departe de aceste trei cauze care generează plânsul pentru că ne aflăm la o distanţă enormă de rădăcina lor comună: liniştea (isihia). Avem nevoie, în primul rând, de mai multă linişte în viaţa noastră, mai puţină goană după lucruri lumeşti şi mai multă tărie în faţa grijilor apăsătoare. Altfel, aşa cum ne avertizează Sfântul Isaac, "dacă cineva nu are liniştirea, nu va putea cunoaşte nici unul dintre aceste lucruri; chiar dacă poate avea multe alte virtuţi, dar nu va şti niciodată ce e iubirea de Dumnezeu, nici nu va dobândi cunoaşterea duhovnicească sau adevărata smerenie a inimii" (Ibid., p. 314).


Postări populare de pe acest blog

SĂ-MI SPUI TU, DOAMNE!

" Te caut, Doamne, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu "

AICI -CANTARI BISERICESTI- LITURGICE

DESPRE IUBIRE, MILĂ SI MILOSTENIE

CATEVA PROOROCII DESPRE SFARSITUL LUMII