Purtând păcatul celuilalt

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


Odată un monah de la oarecare mănăstire L-a rugat pe Dumnezeu ca să-i deschidă ochii ca să vadă la fiecare om răutatea sa ascunsă și astfel să-i vină în ajutor. Când Domnul i-a împlinit rugăciunea, monahul a încercat să-și intensifice străduințele sale, mai ales că acum distingea cu claritate răul. Însă datorită imaturității sale duhovnicești, răul pe care-l vedea la ceilalți l-a umplut de groază și în continuare a început să simtă dezgust și, în cele din urmă, scârbă de oameni.
Într-o zi a ajuns la mănăstire cineva care voia să-l vadă pe starețul Mănăstirii. Însă monahul care se învrednicise să vadă răul, văzând cât de păcătos și cât de pervertit era vizitatorul, i-a spus:
– Cum îndrăznești să te arăți astfel starețului? Prezența ta îl va jigni.
Vizitatorul auzind acestea a plecat. După aceasta starețul l-a chemat pe monah și l-a întrebat dacă nu a venit cineva și l-a căutat.
– Da, a răspuns monahul.
– Dar, unde este?, l-a întrebat starețul.
– L-am alungat.
Atunci starețul l-a privit și i-a spus:
– Nu te-ai gândit că poate acesta a fost ultima ocazie a acestui om?
Atunci tânărul monah tulburat i-a cerut starețului să se roage lui Dumnezeu să-i ia înapoi harisma străvederii pe care o primise. Dar starețul i-a răspuns:
– Nu! Dumnezeu nu ia înapoi ceea ce a dăruit. Însă Îi voi cere ca atunci când vei vedea răutatea vreunui om s-o trăiești tu, ca și cum ar fi a ta, pentru că și el și tu sunteți mădularele unui singur trup, a trupului omenirii întregi.
În peregrinările sale, acest monah a ajuns odată, într-o seară, la casa unui oarecare creștin, căruia i-a cerut găzduire. L-a rugat să-i îngăduie să intre și să-i dea un loc unde să se roage. Nu l-a rugat pentru nimic altceva, ci numai să-i îngăduie să se roage la el. Stăpânul casei a rămas surprins de cererea monahului și l-a primit, dându-i o cămăruță unde să se odihnească. Însă monahul a început îndată să se roage. Gazda ciulindu-și urechile, l-a auzit pe monah rugându-se cu lacrimi și mărturisind lui Dumnezeu păcatele acelui bărbat, care era un om rău, împovărat cu multe păcate, ca și cum ar fi fost păcatele sale.
Auzind toate păcatele sale, stăpânul casei s-a văzut pe sine, prin ochii acelui om drept. S-a cutremurat și a început să se pocăiască și să plângă. Apoi s-a mărturisit la acel monah și când a sfârșit mărturisirea, era deja tămăduit.

Pomelnic si Sărindar

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Una din practicile cultice foarte îndătinate în Biserica ortodoxă este pomenirea de nume ale credincioşilor, vii şi morţi, la diverse slujbe şi la diferite momente ale acestora. Pentru ca slujitorii să le poată pomeni la locul şi sorocul îndătinat este nevoie ca ele să fie înmânate de credincioşi. În această privinţă, există trei feluri de prezentare a numelor de pomenit în cadrul slujbelor divine.

Primul se cheamă acatist. Termenul de acatist are în terminologia liturgică două sensuri: fie cel de slujbă închinată persoanelor Sfintei Treimi, Maicii Domnului sau sfinţilor şi care se săvârşeşte în diferite zile din cursul unui an liturgic; fie cel de înscris - la care ne referim noi astăzi - în care credincioşii trec numele care doresc să fie pomenite în cadrul acestor slujbe şi diversele trebuinţe, nevoi şi necazuri pentru a căror împlinire se roagă. În acatist trecem numai numele celor vii, pentru că de regulă la aceste slujbe se fac mijlociri numai pentru cei în viaţă. Acatistele se pot da şi pentru perioade mai mari de timp: 40 de zile, trei luni, şase luni, un an, pentru a fi pomenite permanent.


Când prezentăm lista de nume pentru a fi pomenite în cadrul Sfintei Liturghii, atunci avem de-a face cu un pomelnic, adică o înşiruire a numelor ce urmează a fi pomenite. Cum Sfânta Liturghie se săvârşeşte atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi, aceste pomelnice cuprind atât numele celor vii, cât şi ale celor morţi, care dorim să fie pomenite. Practica aceasta este foarte veche. La început aceste nume se scriau pe un obiect care se plia în două, dând naştere la ceea ce numimdiptice, noţiune care apare încă din secolul al IV-lea. Această modalitate de a prezenta numele celor vii şi morţi la Liturghie se păstrează şi astăzi, credincioşii împărţind coala de hârtie în două şi scriind, de regulă, pe cei vii în stânga, iar pe cei morţi în dreapta, specificând de cele mai multe ori cu claritate ,,vii" şi „morţi". Uneori ateste liste cu vii şi morţi pot fi prezentate şi separat. Pentru a nu se face confuzie, se înscrie semnul crucii pe pomelnicele pentru morţi. Şi acestea pot fi date pe termen lung.

Tot pomelnic se numeşte şi lista de nume, care urmează să fie pomenite la slujbele speciale pentru cei răposaţi şi în special la parastase. Când o asemenea listă se dă preotului pentru a fi pomenită timp de 40 de zile, sau mai precis la 40 de Liturghii, ea se cheamă  sărindar, de la un cuvănt neogrec care înseamnă un grup de 40. În slavonă se numeşte soroc.

BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1