luni, 16 ianuarie 2012

PAROHIA VIILE FABRIC TIMISOARA


SAU BISERICA DINTRE VII , DE PE STRADA BORZESTI, MAI NOU PETRU SI PAVEL...


Vizită canonică în parohia Timişoara-Viile Fabric, protopopiatului Timişoara II
În Duminica a V-a după Sfintele Paşti, Preasfinţitul Părinte Paisie Lugojanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei a fost prezent în mijlocul enoriaşilor parohiei Timişoara-Viile Fabric, din cadrul protopopiatului Timişoara II, după cum ne informează mitropolia-banatului.ro.

Preasfinţia Sa a fost întâmpinat la orele dimineţii de soborul de preoţi şi diaconi, condus de pr. Marius Sfercoci, parohul bisericii, precum şi de numeroşi credincioşi. Sfânta Liturghie a fost oficiată în paraclisul de vară al parohiei, ridicat alături de biserica cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Răspunsurile liturgice au fost date de grupul vocal “Theophoros” al Arhiepiscopiei Timişoarei, condus de diacon Ion-Alexandru Ardereanu. După slujbă, Preasfinţitul Părinte Paisie Lugojanul, a transmis tuturor celor prezenţi salutul şi binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, încredinţându-i de toată dragostea şi purtarea de grijă a Întâistătătorului lor.

Parohia Timişoara-Viile Fabric este situată în partea de N-V a Timişoarei şi are un bogat istoric, fiind înfiinţată după Primul Război Mondial, pe locul unei vechi podgorii. Primul paroh al bisericii, Pr. Ştefan Şora, a fost instalat la 10 decembrie 1933. În prezent, parohia Timişoara-Viile Fabric cuprinde 2.284 de familii cu 8.540 credincioşi, şi are ca slujitori pe pr. Marius Sfercoci, parohul bisericii, pr. Mihai Petrovici şi pr. Sorin Lungoci. Slujbele religioase sunt oficiate în biserica cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, târnosită în anul 1997 de către Înaltpreasfinţitul Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului.


POZA FACUTA IN 11 APRILIE 2007 CAND S-A SFINTIT DRUMUL CRUCII...





                    IN 11 IULIE 2004 S-A SFINTIT FOISORUL , ALTARUL DE VARA









PARINTELE MIHAI POP, ACUM PENSIONAR , CARE ARE TOT MERITUL SI RECUNOSTINTA CREDINCIOSILOR PAROHIEI, PENTRU TOT CE A FACUT LA ACEASTA SFANTA BISERICA....FOISORUL, ALTARUL DE VARA, DRUMUL CRUCII, BISERICUTA MICA , CARE IARNA IN ZI DE DUMINICA E PLIN DE CREDINCIOSI LA FEL CA CEA MARE...VARA E O MINUNATIE SA STAI IN AER CURAT ,FRUMOS PE BANCI SAU CINE POATE IN PCIOARE...MULTUMIM PARINTELUI POP SI CELORLALTI PREOTI PENTRU TOT CE AU FACUT IN ACEAST SFANT LACAS....

AICI SANT SCENETE PENTRU CRACIUN DE ELEVII DE LA SCOALA NR. 7 DIN TIMISOARA, CARE AU SPUS POEZII SI AU CANTAT COLINDE...

ATASEZ CATEVA POZE DE LA SLUJBA DE SARBATORI CAND AU FOST CANTATE COLINZI SI CANTECE BISERICESTI DE CORUL DE CREDINCIOASE , NOU INFIINTAT ANUL TRECUT


AICI PUN POZE DE LA SFANTA BISERICA ,SI ICOANE DIN CURTEA BISERICII


































AICI FILMULETE CU SFINTIREA DRUMULUI CRUCII


 http://youtu.be/rs0YuiWFawg

http://youtu.be/KzCnRWvpRVA

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Mănăstirea Frăsinei


    Mănăstirea Frăsinei reprezintă pentru mulţi credincioşi locul de comuniune a omului cu Dumnezeu. Retrasă între munţi şi străjuită de o parte şi de alta de păduri seculare, sihăstria monahală din Carpaţi a atras, încă din cele mai îndepărtate timpuri, sufletele însetate de linişte şi viaţă duhovnicească.    Nenumăraţi râvnitori după împărăţia cerurilor şi-au aflat în aceste singurătăţi rostul vieţii lor pământeşti. De la ei s-au inspirat mulţimi de ucenici, dintre care unii au îmbrăţişat viaţa călugărească, iar alţii au dus în casele şi familiile lor Duhul de viaţă sfântă al iubitorilor de Dumnezeu din această sfântă aşezare.
Prezentul istoric are menirea să arate care au fost primele atestări documentare de existenţă a acestui locaş monahicesc, importanţa lui în cadrul istoriei bisericeşti, dar şi în cadrul istoriei României. Prin întemeierea acestei mănăstiri se deschid largi posibilităţi celor din împrejurimile mănăstirii, dar şi celor din ţară, de alinare sufletească şi de a dobândi cunoştinţe de vieţuire duhovnicească.
Mănăstirea Frăsinei, ca şi toate mănăstirile din ţară, este un locaş de unitate ortodoxă, în ea vieţuind în perfectă armonie călugări din toate zonele ţării. Aici vin creştini de pretutindeni, pentru a se tămădui sufleteşte şi trupeşte şi apoi se întorc în lume cu focul sacru al unităţii credinţei strămoşeşti şi strâns legat de acesta cu al unităţii de neam. Călugării vieţuitori au fost întotdeauna modele de oameni de jertfă, care şi-au închinat viaţa venind aici, în locurile acestea retrase, pentru a se ruga atât pentru ei, cât şi pentru cei din lume.
Mănăstirea Frăsinei creşte în importanţă în mod deosebit prin ctitorul ei Sfântul Ierarh Calinic, care acum, ca şi atunci când era în viaţă, este oblăduitorul, ajutătorul, sprijinitorul atât al călugărilor, cât şi al mirenilor care au nevoie de pace şi alinare sufletească. Importantă mai este Mănăstirea Frăsinei prin regulile sale unice în ţară, făcând din ea un adevărat Athos românesc. Regulamentul Sfântului Ierarh Calinic, unic în felul lui, de a nu se mânca niciodată carne în mănăstire, de a nu intra niciodată femei şi de a se face slujbă la miezul nopţii până dimineaţa este observat cu stricteţe de orice vieţuitor al mănăstirii. Duhul ctitorului pulsează şi astăzi cu tărie în toate cele ce se săvârşesc, fie la slujbele religioase, fie la ascultări şi lucrări făcute de monahi, fie la slujirea celor care vin să se roage împreună cu ei în biserică.

Putem spune că, pe drept cuvânt, Mănăstirea Sfântului Ierarh Calinic este Lavra românească în care se trăiesc în toată intensitatea poruncile Mântuitorului. Duhul Sfânt se revarsâ din abundenţă peste toţi aceia care locuiesc aici şi trec la cele veşnice cu nădejdea în învierea morţilor şi în viaţa fără de sfârşit. Totodată, credincioşii care vin şi se închină în această sfântă mănăstire sunt încrezători în rugăciunile părinţilor şi cunosc mângâierea lui Dumnezeu şi ocrotirea Sfântului Ierarh Calinic. Aşa se face că mănăstirea noastră este atât de căutată de toţi credincioşii.

Invocăm ajutorul lui Dumnezeu, rugăciunile Maicii Domnului şi mijlocirea Sfântului Ierarh Calinic peste tot sufletul credincios care are nevoie de mila şi ajutorul lui Dumnezeu.

                                             Arhiereu Prof. Univ. Dr. IRINEU SLATINEAN

    „Acest sfânt lacaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vie asupra lor, precum : sărăcia, gârbăvia şi tot felul de pedepse, şi iarăşi celor ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smerenie noastre şi să vină asupra lor fericitul bine. Calinic, episcopul Râmnicului Noului Severin, 17 ian.1867”

Ideea e că monahii, ca nişte oameni păcătoşi ce sunt şi ei, au vrut să se îndepărteze de ispite. Şi de aceea s-a rostit şi anunţat blestemul. Nu că femeile ar fi mai păcătoase decât bărbaţii şi din cauza asta n-ar avea voie într-un loc considerat sfânt.
Se pot face şi mănăstiri de maici pt. care să fie rostit şi anunţat blestem pt. bărbaţii care s-ar duce acolo.

Frăsinei, mânăstirea blestemată

Mănăstirea Frăsinei reprezintă pentru mulţi credincioşi locul de comuniune a omului cu Dumnezeu. Retrasă între munţi şi străjuită de o parte şi de alta de păduri seculare, sihăstria monahală din Carpaţi a atras, încă din cele mai îndepărtate timpuri, sufletele însetate de linişte şi viaţă duhovnicească.

Nenumăraţi râvnitori după împărăţia cerurilor şi-au aflat în aceste singurătăţi rostul vieţii lor pământeşti. De la ei s-au inspirat mulţimi de ucenici, dintre care unii au îmbrăţişat viaţa călugărească, iar alţii au dus în casele şi familiile lor Duhul de viaţă sfântă al iubitorilor de Dumnezeu din această sfântă aşezare. ( Arhiereu Prof. Univ. Dr. Irineu Slătineanul) În mânăstirea Frăsinei din comuna Muereasca, Vâlcea, nu calcă picior de femeie sau cel puţin aşa ar trebui.

Pe drumul îngust şi şerpuitor spre locaşul de cult câteva semne atenţionează: „Accesul femeilor oprit“. Cu 2 kilometri înainte de mânăstire, la „biserica de jos“, cea pentru femei, în locul în care s-a aflat odinioară piatra de legământ cu blestemul gravat în litere chirilice există azi un panou vopsit în albastru şi alb: „Acest Sfânt locaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă de partea femeiasca putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea, sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub niciun chip, parte femeiască.

Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vie asupra lor, precum: sărăcia, gârbăvia şi tot felul de pedepse, şi iarăşi celor ce vor păzi aceasta hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor tot fericitul bine. Calinic, episcopul Râmnicului Noului Severin, 17 ian. 1867“. Femeile nu au voie să urce la sfântul lăcaş Suntem primiţi în cancelaria mânăstirii de către doi preoţi mai tineri.

Unul dintre ei ne explică politicos: „Ştiţi, noi nu vrem reclama, vrem doar să fim lăsaţi în pace. Aşa a fost rânduiala, aşa vrem să o păstrăm. Aţi venit degeaba!“ În timp ce ne pregăteam de plecare, preotul continua vorbind, însă, cu celălalt călugăr: „Ştii de femeia aceea de acum jumătate de an? A urcat de câteva ori la noi.

Era din Bucureşti. Cu câteva săptămâni înainte de nuntă a venit prietenul ei, viitorul soţ şi ne-a zis că femeia a murit. Cică au găsit-o moartă în casă“. Ascultăm şi următoarea poveste a părintelui: „Eram la biserica de jos la bucătărie, şi a venit la mine o femeie cu două fete şi au început să mă întrebe ce li s-ar putea întâmpla, dacă s-ar duce sus la mânăstire. Eu mi-am dat seama şi le-am întrebat: Aţi fost acolo? Ele nu, ca nu, dar suntem curioase... La câteva minute după ce au plecat a venit cineva la mine să mă scoată repede afară.

Acolo, maşina femeii, un Cielo roşu cu număr de Bucureşti stătea cu două roţi în râpă de mai avea un pic şi se prăbuşea. Au reuşit să scape, apoi au venit la mine, au recunoscut că au fost sus şi le-am dat dezlegare de blestem“. Fratele Vasile, un actor celebru La Mânăstirea Frăsinei şi-a găsit liniştea spirituală binecunoscutul actor Dragoş Paslaru.

Bătut în Piaţa Universităţii pentru că protesta împotriva regimului instalat după înlăturarea lui Ceauşescu, actorul Dragoş Paslaru a renunţat la viaţa lumească şi s-a călugărit, în anul 1990, la Mănăstirea Frăsinei, din judeţul Valcea. Numele său „fratele Vasile". La mănăstire a lucrat la sectorul zootehnic, apoi ca bucătar, iar acum fostul actor este şeful cancelariei Mănăstirii Frăsinei.

În dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, fratele Vasile are calitatea de victimă. În urmă cu câţiva ani, un poliţist l-a vizitat pentru a-i lua declaraţii. Călugărul nu şi-a acuzat călăii, iar anchetatorul a consemnat în procesul-verbal doar atat: „Am luat coarnele plugului Dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot“. Mănăstirea Frăsinei este singura din Romania unde regulile monahale sunt identice cu cele de la Muntele Athos.

Nu se mănancă niciodată carne, slujbele au loc la miezul nopţii şi femeile nu au voie să intre.

vineri, 13 ianuarie 2012

DESPRE SUFLET, MOARTE SI JUDECATĂ


* Unul este adevărul neîndoielnic: sufletul omului este nemuritor si după moarte intrăm în vesnicie. Si de aici depinde unde va fi asezat sufletul omului după moarte. Să ne îngrijim deci de sufletul nostru si să-l avem cât se poate de curat.

 * Constiinta fiecărui om va fi cel mai mare acuzator la judecata lui Dumnezeu. De aceea, acum, când suntem în viată, să ne schimbăm si să ne pocăim. Să-L rugăm pe Dumnezeu ca sfârsitul vietii noastre să fie crestinesc si să dăm răspuns bun la Înfricosătoarea Judecată.

 * Prezenta lui Dumnezeu înseamnă prezenta îndurării, iubirii, prezenta îmbrătisării lui Dumnezeu. Noi suntem cauza pentru care nu suntem îmbrătisati de Dumnezeu, nu primim dragostea Sa si astfel rămânem lipsiti sufleteste si suferim. Si toate acestea pentru că nu avem legătură sufletească cu Dumnezeu. Dumnezeu este lumină; dacă noi simtim întuneric, înseamnă că nu avem în noi lumină dumnezeiască. Dacă simtim povara constiintei este pentru că nu ne-am împăcat cu Dumnezeu.

* Fiecare om va avea de înfruntat greutatea mortii. Însă cu cât devine omul mai duhovnicesc, cu atât mai putin va gusta din chinurile iesirii sufletului. Va trebui să ne găsim în rugăciune, pocăintă si trezvie. Să fim cu luare-aminte la gândurile, cuvintele, simturile si faptele noastre. Să răbdăm ispitele si să-i iertăm din inimă pe cei ce ne învinuiesc.

 * Orice înfăptuim pentru aproapele nostru ni se va întoarce de către Dumnezeu. Iertăm, vom fi iertati, iubim, vom fi iubiti, facem milostenie, vom fi milostiviti. Nu îl judecăm pe seamănul nostru, nu ne va judeca nici Dumnezeu pe noi. Toate se vor face în mod egal. Orice dăruim, aceasta vom primi.

 * Când cunoastem calea de mântuire, este usoară mântuirea... Este imposibil ca omul care iubeste, care nu judecă, care iartă, trece cu vederea si miluieste, să rătăcească drumul mântuirii. Să fim atenti să nu pierdem mântuirea sufletului nostru, căci lumea întreagă nu pretuieste cât un suflet nemuritor.

* Moartea este puntea care-l trece pe om din lumea aceasta spre cealaltă. După ce se închid ochii trupului, se deschid îndată ochii sufletului si acesta vede lucruri pe care nu le vedea înainte cu ochii trupului.

 * Sufletul care se nevoieste, care rabdă, care crede neclintit în existenta lui Dumnezeu si în viata cealaltă, în zilele în care primeste harul se simte ca si când ar fi înarmat cu armele luminii si capătă încredere deplină în Dumnezeul si Părintele Ceresc. Pentru a ajunge cineva la această măsură, trebuie ca mai înainte să depună aici, în lume, eforturi după porunca lui Dumnezeu. Să rabde ispitele, necazurile, durerile. Să se smerească încontinuu. Să izgonească cugetele rele imediat ce acestea îsi fac aparitia. Să fie cu luare-aminte la propria viată. Si atunci, în vremea când nu se asteaptă, va simti cercetarea harului lui Dumnezeu.

 * Sufletul este duh, este suflarea lui Dumnezeu. A venit de la Dumnezeu si la Dumnezeu se va întoarce. Sufletul este important si este superior îngerilor. Această suflare va pleca în ceasul mortii, îl va întâlni pe Dumnezeu Tatăl si, dacă a înfăptuit lucrările lui Dumnezeu, se va mântui vesnic, dacă le-a făcut pe ale diavolului, va merge cu diavolul... De aceea să ne îngrijim să ajutăm sufletul care a plecat, prin Sfinte Liturghii, prin rugăciuni, prin milostenii. Toate aceste fapte mijlocesc în fata lui Dumnezeu pentru sufletul care a plecat.

* Sufletele sunt nemuritoare. Moartea nu atinge sufletul. Acesta nu cedează dispare si are valoare nepretuită. Si pentru că este vesnic si nemuritor trebuie să avem foarte multă grijă de el, ca să nu-l pierdem. Sufletul nostru piere când urmăm calea păcătoasă, când ne îmbolnăvim de cancerul păcatului. Atunci vom avea parte de moartea sufletească, care este despărtirea vesnică a sufletului de Dumnezeu.

* Orice lucru de pe pământ poate fi înlocuit, dar dacă pierdem sufletul nostru, nimic nu ne mai poate salva, de aceea să-l apărăm cu orice sacrificiu, strădanie si nevointă.

 * Mila Hristosului nostru nu are limite, este abis. Dumnezeu îl iubeste nespus pe om. Să punem în valoare această milă a Sa, prin pocăintă, prin spovedanie si prin viata noastră credincioasă.

 * Să întrebuintăm timpul si clipele pentru mântuirea sufletului nostru. Să nu ne atragă lucrurile pământesti, să ne fie de-ajuns cele strict necesare.

 * Să nu lăsăm mintea noastră să rătăcească fără scop. Să-i dăm de lucru numele lui Hristos si al Maicii Domnului. Să cugetăm la moarte, la Judecată, la cum să facem binele, la cum să-L multumim pe Dumnezeu... De vreme ce microbii umblă si ne molipsesc cu gânduri rele, noi să ne apărăm cu rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă; Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă; Doamne Iisuse Hristoase, mântuieste-mă. Rugându-ne, asigurăm sufletul nostru, îl păstrăm sănătos, curat si pregătit.

* Moartea este înfricosătoare, nu am gustat-o si nu o stim. Când va veni, nu vom putea mărturisi despre ea, doar o vom îndura... De aceea îl vedem pe muribund cum înghite, lăcrimează si are privirea încetosată. Nu are contact cu cele de lângă el si vede alte lucruri... Prin această moarte vom trece cu totii. Să ne pregătim deci să înfruntăm moartea constient, să nu ne acuze constiinta, si să avem si fapte bune să punem în balantă.

 * Când omul este pregătit, înfruntă moartea înfricosătoare cu leacul nădejdii, cu usurarea constiintei. Acestea vin si îndulcesc chinul si frica, si dau curaj nelinistii sale.

* Trebuie să ne dăm seama că lumea este desertăciune si că plecăm cu adevărat în viata vesnică. Ne asteaptă o altă lume, duhovnicească, vesnică, sfântă. Aici toate sunt mincinoase. Cel care merge acolo nu vrea să se mai întoarcă nicicând înapoi.

 * Oricât ne-am murdări si oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem, când cădem la Dumnezeu cu pocăintă curată si mărturisire adevărată, e cu neputintă să nu primim iertare de la Dumnezeu.

 * Trebuie să credem pe deplin în puterea Tainei, că toate primesc iertare si se sterg, si cartea păcatelor noastre devine albă. Ceea ce nu a fost mărturisit, aceasta se va judeca. Orice greseală care a trecut prin tribunalul spovedaniei este stearsă si omul trece cu bine.

 * Virtutea pocăintei niciodată nu ajunge la desăvârsire.

* Cugetarea la răstignirea, punerea în mormânt si Învierea lui Hristos, si la alte cugetări sfinte să nu înceteze nicicând din lucrarea noastră lăuntrică, deoarece toată această lucrare este: păzirea mintii, a inimii si a trupului. Când această lucrare se înfăptuieste, cealaltă, a diavolului, este alungată. Împiedicăm cugetele rele si nu le lăsăm să se apropie de noi. Si fiecare cuget rău este o muscătură a diavolului. Si fiecare muscătură a diavolului are înăuntru otravă duhovnicească. Otrăveste inima cu licoarea plăcerii pătimase. Otrăveste, de asemenea, si cugetul, căci fiecare imagine scârboasă contine în ea chiar această otravă.

 * Când cugetele rele ne înteapă cu otrava plăcerii si le alungăm, când alungăm imaginea rea, păcătoasă, pătimasă si scârboasă din închipuirea noastră, atunci vom scăpa de moartea sufletească adusă de păcat. Aceasta o vom izbuti când vom lucra trezvia. Când ne vom aduce aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu, de iad, de rai, de vesnicie. Însă când lăsăm mintea noastră liberă, fără luare-aminte, această libertate o va conduce la risipire. Risipirea va aduce scârbosenie, si în continuare pierzanie. Dar când suntem cu luare-aminte la ce ni se întâmplă, când lucrăm trezvia si priveghem pentru sufletul nostru, atunci oprim tot acest sir de păcate.

 * Cartea curată a faptelor noastre se pregăteste de aici, precum pasaportul... Când pasaportul sufletului nostru va fi bine întocmit fată de Legea dumnezeiască, nu ne vor putea opri vamesii văzduhului care împiedică mersul sufletului spre înăltimi.

* Omul care-si plânge păcatele sale nu piere. Omul care plânge nu pierde râvna si frica dumnezeiască din viata sa. Lacrimile pocăintei sunt o îmbăiere a sufletului.

 * Pocăinta sinceră si adevărată ia locul primului botez, pe care l-am murdărit cu totii, ca niste păcătosi.

 * Constientizarea stării de păcătosenie i-a ajutat pe multi să devină mai smeriti si smerenia este cea care-l familiarizează mai tare pe omul păcătos cu Dumnezeu.

 * Orice vine în lumina spovedaniei, oricâte păcate sunt mărturisite, primesc automat iertare, însă vindecarea rănilor sufletesti se face în timp, după cât de mult s-a rănit pe sine acela.

 * Pocăinta îndurerată sterge păcatele si Dumnezeu le uită, ca si când nu ar fi avut loc.

 * Deoarece noi, oamenii, suntem păcătosi, avem dreptul să ne pocăim si să ne sfintim. Păcatele sunt ale noastre, sfintirea este a lui Dumnezeu.

 * Să alergăm cu totii, ca păcătosi ce suntem, la Taina atotputernică a Sfintei Spovedanii, ca să ne îmbăiem si să ne mântuim fără plată.

* Încrederea în sinele nostru este egoism si mândrie. Când se urmează pilda Sfântului Apostol Petru, care a plâns amarnic, vina se sterge. Lacrimile spală greseala, oricât de rea, murdară, învrăjbită, cruntă si plină de ură ar fi ea. Greseala pe care am făcut-o se spală cu lacrimile amare ale pocăintei si omul revine la starea lui de dinainte.

 * Stăruind, pomenind numele lui Dumnezeu, se sfinteste mintea, inima si gura omului... Lucrul de care suntem chemati să ne îngrijim foarte mult este lupta pentru mântuire.

* Orice ne-ar face, să-i iertăm si să ne rugăm pentru vrăjmasii nostri, pentru toti. Dar dacă ne rugăm doar cu buzele si în interior avem ură si nu iertăm, nu facem nimic.

 * Să ne nevoim acum si să facem pregătiri pentru Cer. Căinta de după moarte nu ne va folosi deloc.

* Când omul se pocăieste de păcate si se întoarce către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu îsi întinde bratele si-l îmbrătisează pe omul păcătos care se întoarce, si oricâte murdării si pete ar avea, se curăteste si devine porumbel neprihănit... Pocăindu-se sincer, omul ajunge la o măsură înaltă a virtutii si se mântuieste.

 * Sfintii Părinti erau severi cu ei însisi, dar cu altii erau foarte îngăduitori, căci îi vedeau cu duhul iubirii lui Dumnezeu.

 * Atât de frumos este Dumnezeu! Avem o credintă atât de frumoasă, avem o Ortodoxie atât de minunată, avem un asemenea Dumnezeu, dar nu vrem să-L întelegem.

 * Nu există suflet de crestin ortodox pentru care, atunci când acesta îsi plânge păcatele, Dumnezeu să nu iconomisească mijloc de mântuire. Când omul caută mântuirea, găseste căi si mijloace ca să atragă mila lui Dumnezeu asupra sa, de aceea trebuie să nu trândăvim, ci să ne pregătim.

* Dacă Dumnezeu vede lacrimile omului, pocăinta lui, îl iartă. Cu cât mai mare este pocăinta, cu atât se bucură Dumnezeu si îsi află odihnă în omul pocăit.

 * Dumnezeu îngăduie de multe ori ca cei mândri să cadă, pentru a se statornici mai bine în pocăintă profundă, si totodată pentru a se folosi si ceilalti...

* Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea pocăintă, întoarcere, dorintă de mântuire, si să ne arate cum să ne ispăsim păcatele noastre încât ele să ne fie sterse si să găsim milă.

 * Când cineva are grijă să evite, pe cât e posibil, greselile, nu se va cutremura în fata dreptătii lui Dumnezeu.

 * Sfintii plângeau si noi suntem nepăsători. Ne gândim la atât de multe lucruri, dar un lucru trebuie, si acestui lucru foarte important, pregătirii si aducerii aminte de moarte, nu îi dăm nici o atentie.

 * Să ne rugăm ca ochii linistiti ai Hristosului nostru să nu se întoarcă de la noi în ceasul Judecătii. Să ne privească cu veselie si să ne dea de veste că El Îsi află odihna în noi pentru că ne-am nevoit pentru numele si iubirea Sa.

* Frumusetea Fetei dumnezeiesti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de raiuri!... Chinurile, ispitele, necazurile si durerile vietii de acum sunt nimicuri în comparatie cu ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El, pentru copiii Lui!

 * Când se teme un om? Se teme când îl apasă povara constiintei. Iar povara constiintei începe cu fărădelegea. Cum e posibil ca un om să aibă mângâiere de la Dumnezeu când nu tine poruncile Lui? Când constiinta lui îl acuză că este călcător de lege? Omul primeste mare binecuvântare când se împacă cu Dumnezeu prin pocăintă adevărată si spovedanie curată; atunci curajul lui este de o valoare duhovnicească nepretuită.

* Vă dăruiesc din toată inima urările mele de sporire duhovnicească si fie ca lucrarea curătiei să fie mai rodnică, taina pocăintei să se întindă pretutindeni si sufletele să găsească această îmbăiere izbăvitoare, să se curătească, să devină neprihănite si să dobândească mângâierea lui Dumnezeu.
Să ne rugăm pentru toti oamenii care suferă trupeste si sufleteste.

DESPRE POCĂIłNTĂ SI SPOVEDANIE


* Taina pocăintei este cea mai mare si mai binecuvântată taină, care ne pregăteste minunat pentru
ceruri... Nici un păcat de pe pământ nu este de neiertat pentru omul care s-a pocăit si pentru
Dumnezeul iubirii Care îl primeste... Dumnezeu este multumit si Îsi află odihnă în omul care se
pocăieste, oricât de păcătos ar fi fost el. Pocăinta este mereu deschisă pentru fiecare om păcătos.
Dumnezeu voieste doar mărturisirea greselii. De aici înainte se sfârsesc toate. Prin smerenie, ajungem la spovedanie si spovedania aduce curătia, iar curătia aduce vederea lui Dumnezeu.
* Lacrimile sufletului pocăit curătesc inima, mintea, sufletul, trupul, viata, cuvântul, curătesc chiar
si fiecare gest al omului.
* Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea si ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme
ce Dumnezeu ne dăruieste viaŃa, aceasta constituie o garanŃie a lui Dumnezeu că ne asteaptă.
Daca Dumnezeu nu ar fi preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui... Hristos ne asteaptă, nu trebuie să întârziem si să amanam ..
* Dacă harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne
pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este harul lui Dumnezeu. Însă pentru ca harul lui
Dumnezeu sa vină la noi, trebuie să fim primitori... Nepăsarea si trândăvia împiedică bunătătile lui Dumnezeu să vină spre noi.
* Postul Mare este perioadă de curătie, lacrimi, rugăciune si apropiere de Dumnezeu. Biserica, ca
mamă duhovnicească ce ne este, are grijă de sănătatea sufletului nostru si, printre alte leacuri, ne
ofera si leacul postului, al rugăciunii, al milosteniei, al spovedaniei si al Sfintei Împărtăsanii.
* Postul, printre altele, înfrânează poftele dobitocesti pe care le avem si este mereu de folos
sufletului si trupului.
* Toti suntem păcătosi. Nici unul nu a umblat pe pământ fără de păcat, numai Dumnezeul-om,
Iisus Hristos. Prin urmare, toti avem nevoie de pocăintă si de întoarcere la Dumnezeu, si doar prin
 pocainta  sinceră si spovedanie ne vom curăti.  Căci oricine vine în lumina sfintei spovedanii va primi iertare de la Dumnezeu prin reprezentantul Său - duhovnicul.
* Frumusetea Fetei dumnezeiesti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de raiuri!... Chinurile,
ispitele, necazurile si durerile vietii de acum sunt nimicuri în comparatie cu ceea ce a pregătit
Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El, pentru copiii Lui!
* Când se teme un om? Se teme când îl apasă povara constiintei. Iar povara constiintei începe cu
fărădelegea. Cum e posibil ca un om să aibă mângâiere de la Dumnezeu când nu tine poruncile Lui?
Cand constiinta lui îl acuză că este călcător de lege? Omul primeste mare binecuvântare când se
impaca  cu Dumnezeu prin pocăintă adevărată si spovedanie curată; atunci curajul lui este de o
valoare duhovnicească nepretuită.
* Vă dăruiesc din toată inima urările mele de sporire duhovnicească si fie ca lucrarea curătiei să fie
mai rodnică, taina pocăintei să se întindă pretutindeni si sufletele să găsească această îmbăiere izbăvitoare,
izbavitoare să se curătească, să devină neprihănite si să dobândească mângâierea lui Dumnezeu. Să
ne rugam pentru toti oamenii care suferă trupeste si sufleteste.

Dumnezeu a făgăduit iertare celui care se căieşte, pe când celui împietrit în păcate nu i-a făgăduit să-l aducă la pocăinţă împotriva voinţei sale. Trebuie să fim conştienţi că noi avem nevoie să fim miluiţi de El, deci să ne îndreptăm paşii şi cu umilinţă şi părere de rău să ne cerem iertare. Să ne îndreptăm dar ca să ne miluiască Domnul!
Noi nu trebuie să amânăm vremea îndreptării noastre, pentru că ziua de mâine este nesigură pentru noi. Nu spune niciodată: ,,de mâine mă voi pocăi”, că tu nu ştii dacă vei mai apuca acel ,,mâine”!
Nu amâna pocăinţa pe ,,mâine”, deoarece aceasta este o zi nesigură pentru tine, mulţi din cei ce au amânat pe mâine întoarcerea de la calea păcătoasă a vieţii lor nu au mai trăit să apuce acel ,,mâine”. Nu amâna îndreptarea pe ziua următoare, căci ea îţi este necunoscută, iar moartea, ce atârnă deasupra capului tău e certă şi sigură. După cum este îndoielnic pentru cei ce plutesc pe ape dacă se vor izbăvi când se află pe marginea prăpastiei, tot aşa de îndoielnică este mântuirea pentru păcătosul ce nu se întoarce grabnic cu faţa către Dumnezeu.
Când dar vom fi mai buni? O, dar să ne îndreptăm cât mai avem timp! Dacă un peşte fiind încă în apă, a rupt plasa în care fusese ademenit şi a înotat către adâncul apei, atunci el s-a salvat; dar daca plasa a fost trasă pe uscat, atunci nu mai este pentru el nicio salvare.
Tot astfel şi noi, cât timp ne aflăm în viaţa de aici, atât avem puterea şi putinţa să sfâşiem acele legături cu care vrăjmaşul nostru, diavolul, ne înlănţuie, şi prin pocăinţă aruncând de pe noi povara păcatelor, să moştenim veşnica mântuire. Dar, când sufletul se va despărţi de trup şi va trece dincolo de mormânt, precum peştele din adâncurile apei, pe uscat, atunci nu mai există pentru el mântuire. Trebuie să lucrăm cât încă mai e ziuă, cât încă ne aflăm în viaţa aceasta de acum, căci când ne va ajunge noaptea, adică moartea, atunci nimeni nu mai poate lucra nimic.

PILDA 

O creştină a fost înviată de Maica Domnului spre a-şi mărturisi păcatele.
Povesteau bătrânii de pe valea Bistriţei că prin anii 1934-1935, în satul Izvorul Muntelui, Ceahlău, s-a petrecut un fapt cu totul neobişnuit.
O fată din sat, cam de 20 de ani, necăsătorită, păştea oile pe munte. Iar din lucrarea vrăjmaşului, un cioban a căzut cu dânsa în păcat. Fiindu-i ruşine să n-o afle părinţii, şi-a ucis mai înainte de vreme pruncul. Apoi, ruşinându-se şi de preotul satului, nu şi-a mărturisit acel greu păcat al desfrânării şi uciderii.
Însă sufletul acesta avea mare evlavie la Maica Domnului, înaintea căreia se ruga şi plângea ziua şi noaptea, să-i ierte păcatul acesta şi să-i ceară milă de la Domnul. După câţiva ani, fata s-a îmbolnăvit şi a murit. A treia zi a venit preotul şi mult popor şi s-a început slujba de înmormântare. După terminarea trisaghionului şi a praznicului în familie, pe când să pornească cu moarta spre biserică, iată că se deşteaptă răposata, mişcă puţin capul şi începe a striga:
- Părinte, părinte, vino încoace... nu te teme! Cu sfinţia ta am treabă... Eu am făcut un păcat mare în viaţă şi m-am ruşinat să-l spovedesc. Dar pentru că am avut evlavie la Maica Domnului, ea s-a rugat pentru mine înaintea Mântuitorului şi mi-a trimis sufletul în trup, ca să-mi spovedesc păcatul pe pământ, căci pe pământ l-am făcut...
Lumea uimită, s-a retras afară, iar fata s-a mărturisit la preot de păcatele sale, cu multe lacrimi. Apoi rudele au îmbulzit-o în jurul sicriului, cu tot felul de întrebări:
- Cum este dincolo? Ce ai văzut acolo? Ai văzut fericirea raiului? Dar muncile iadului?
- Cum este dincolo, nu pot să vă spun. Atât vă pot spune, că aşa cum este aici, pe pământ, unde fiecare este scris la primărie cu tot ce are, tot aşa şi dincolo, fiecare este scris cu tot ce a făcut, bun sau rău... Vă rog cu lacrimi, să vă spovediţi fiecare de toate păcatele, că ce se dezleagă pe pământ, se dezleagă şi în cer... Dincolo nu mai este pocăinţă şi nici Maica Domnului nu se roagă pentru păcătoşi. Tot ce aţi făcut pentru mine, rugăciuni şi pomană, sunt primite. Continuaţi! Şi a adormit din nou răposata.

joi, 12 ianuarie 2012

Vrabia si randunica



La marginea unui sat era o casa parasita. Dar casa nu ramasese pustie, asa cum se intampla de obicei cu astfel de case. Un stol de randunele se oprise dupa obositoarea calatorie pe care o fac in fiecare primavara sa-si mai traga sufletul chiar in apropiere.
Randunelele au facut mai multe ocoluri largi in jurul casei, apoi din ce in ce mai aproape, pana cand una mai curajoasa s-a oprit pe prag. A cercetat iscoditoare in jur, apoi a intrat. Vazand ca nu e nici un pericol s-a intors la stol si le-a dat vestea cea mare: locul era foarte bun pentru noile casute. Randunelele mai batrane au plecat spre cuiburile vechi, iar cele tinere dupa cateva ore de odihna s-au si apucat de lucru.
Au avut mult de munca. Nu e usor sa cari zeci de paie, grauncioare de pamant, sa le lipesti cu migala, astfel incat cuibul sa fie rezistent, primitor si frumos. Dar dupa multa straduinta, in vechea locuinta aparu un adevarat cartier al randunelelor.
Intr-o zi se apropie de acel loc o vrabie. Privi cu invidie casutele randunelelor si nu pricepea cum acestea pot fi atat de vesele, harnice, dar mai ales cum se inteleg atat de bine intre ele. Dar va gasi ea ceva ....
Deodata observa ca una dintre randunele are coada mai scurta si nici macar nu era despicata, asa ca a surioarelor ei. Vrabia se bucura de descoperire, apoi se apropie de prima randunica, de Rita, si zise cu glas prefacut:
- Frumoase casute aveti, dar ce a patit surata voastra cu coada scurta?
- Care? intreba randunica. Urmarind privirea vrabiei, adauga:
- A! Vorbesti despre Uta! Este unul dintre cei mai buni constructori! Dupa ce si-a terminat casuta ei, ne-a dat si noua o mana de ajutor. Are coada mai scurta? Se poate, eu nu am timp sa observ asa ceva. Si randunica se apuca grabita de lucru sa faca ultimele pregariri. In curand va depune ouale, va cloci, iar cand vor iesi puisorii ... n-o sa-si mai vada capul de atatea treburi.
Vazand ca Rita nu o mai asculta, vrabia se apropie de vecina ei, Rica. Aceasta tocmai se chinuia sa lipeasca un pai deasupra intrarii in cuib.
- Buna, randunico! Vad ca esti aproape gata. Te-o fi ajutat si pe tine surata voastra fara coada!?
- Care surata fara coada? Randunica isi cerceta tovarasele si observa ca una, intr-adevar, avea coada mai scurta.
- Cine, Uta? Ea mi-a scapat puii de la moarte, zise randunica, si in glasul ei se simtea inca recunostinta. E cea mai iubita randunica din stol!
De data asta vrabia pleca aproape furioasa, dar nu se lasa. Se apropie de o randunica ce parea mai abatuta.
- Observ ca aveti o surata cu coada scurta, cam pocita ...
Randunica se uita nedumerita la vrabie, dar nici nu o baga in seama. Sosise mai tarziu si ramasese in urma cu construirea cuibului, era mult prea ocupata.
Vrabia pleca necajita in timp ce randunele ciripeau voioase. Serile erau inca racoroase, dar acum aveau unde se adaposti. Si niciuna nu-si mai amintea de vizitatorul nepoftit.

SUFERINTA UNUI ORB


Am intrebat odata pe un orb intelept: “cum isi poarta suferinta?”

In aparenta era linistit, impacat, pozitiv in gandurile si planurile lui, si era dat adesea drept exemplu de om fericit, chiar in suferinta lui. Mi-a raspuns cu o sinceritate pentru care nu stiu cum sa-l pretuiesc, ori de cate ori imi aduc aminte:

“Imi port suferinta cu durere. Cum as fi bucuros cand nu vad? Nu vad oamenii, care trebuie sa fie frumosi. Nu vad padurea. Nu vad florile. Nu vad lumina. Nu pot citi cartile. Sunt impacat si nu cartesc. O iau ca pe o incercare a lui Dumnezeu. Si incerc sa fiu folositor si altora. Dar asta e cu totul altceva. Imi aduc bucurii lucrurile bune pe care le pot realiza, dar suferinta de a nu vedea nu trece!” (IPS Antonie Plamadeala)

CALENDAR ORTODOX PE 100 DE ANI !

https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/?year=2024

Arhivă blog

https://www.diigo.com/

Postări populare

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXĂ

BIBLIA ORTODOXA AUDIO