Locul special si rugaciunea speciala

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Oamenii dintr-un sat nu se imbolnaveau si nu mureau, astfel ca se dusese vestea pana departe ca locuitorii de aici sunt cei mai fericiti din lume. Preotul din sat stia in padure un loc special si acolo mergand spunea rugaciunea speciala. Apoi acel preot a fost trimis in misiune si alt preot i-a luat locul. Acest preot stia doar locul special din padure, dar nu stia si rugaciunea speciala, dar la fel, nimeni nu se imbolnavea si nimeni nu murea. Apoi si acest preot a trebuit sa plece, fiind mutat de ierarhul locului si i-a luat locul un altul, care nu stia unde este locul special, dar stia rugaciunea speciala, astfel ca nimeni din sat nu se imbolnavea si nimeni nu murea.

Dupa acesta a venit un alt preot care nu stia nici unde e locul special, nu stia nici rugaciunea speciala, dar se ruga fierbinte pentru oamenii din sat si nimeni nu se imbolnavea si nimeni nu murea. Dupa acesta a venit alt preot care abia de se mai ruga pentru sateni zicand: "Cum Doamne, oamenii acestia nu sunt fapturile Tale!? Nu am sa spun rugaciuni speciale, caci la urma urmei poti sa faci ce vrei cu acesti oameni. Cu totii suntem in mana Ta, atotputernica!”.

Si Dumnezeu a auzit si aceasta rugaciune si a continuat sa-i ajute pe sateni, in ciuda faptului ca unii cautand locul special si rugaciunea speciala au uitat ca Dumnezeu aude si gandurile noastre si ca Acesta se afla in tot locul.

Ce trebuie să facă un creştin ortodox ca să moştenească Împărăţia cerurilor

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Învăţatul Teodor Dafnopatis, care a trăit în Constantinopol în secolul al X-lea a adunat  această antologie de ziceri, aparţinând Sfântului Ioan Gură de Aur, despre îndatoririle creştinului ortodox:

● Să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul său şi să ţină poruncile sfinte. De asemenea, să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi. Domnul a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea“ (Ioan 15: 10). Şi: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ ( Ioan 13: 35).

● Să-şi smerească sufletul înaintea lui Dumnezeu, căci „duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“ (Psalm 50: 18) şi niciodată să nu-şi umilească aproapele. Să plângă pentru păcatele sale. Să se întristeze pentru păcatele aproapelui său. Să se bucure atunci când aproapele său este fericit şi să nu-l invidieze pentru fericirea lui. Să aibă răbdare faţă de cei care îi sunt împotrivă şi să-i sfătuiască cu bunătate. Să săvârşească mereu fapte bune, care contribuie la păstrarea curăţiei sufletului.

● Să fie milos cu cei nefericiţi. Să slujească pacea cu toate puterile sale, aşa cum vrea Domnul, ca să fie numit fiu al lui Dumnezeu (Matei 5: 9). Să nu îşi piardă cumpătul atunci când este batjocorit sau nedreptăţit şi nici măcar atunci când urmează să fie ucis în numele dreptăţii lui Dumnezeu şi credinţei sale.

● Să lupte împotriva oricărei învăţături eretice şi să primească învăţătura dreaptă a Sfintei Biserici Ortodoxe despre Dumnezeul Treimic.

● Să iubească adevărul şi să nu-şi murdărească nicicând limba cu minciuni. Să nu facă niciodată rău semenului său.

● Să nu judece pe nimeni. Să nu batjocorească pe nimeni niciodată. Să nu facă nimic din cele pe care legea lui Dumnezeu le interzice.

● Să facă milostenie, măcar din ce-i prisoseşte.

● Să se roage pentru cei care îl blestemă. Dacă cineva îl sileşte să meargă cu el un kilometru, el să meargă doi (Matei 5:41). Să nu se jure niciodată, ci să facă aşa cum spune Domnul: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu“ (Matei 5:37).

● Să-L slăvească pe Dumnezeu şi să se roage Lui cu evlavie.

● Să se gândească mereu la moarte, la judecata viitoare şi la răspunsul pe care va trebui să-l dea pentru faptele sale. Să se gândească tot timpul la păcatele sale, rugându-L pe Dumnezeu să i le ierte.

● Să săvârşească mereu fapte bune, fără să se laude cu ele, ca fariseul.

● Să se ferească de lăcomie, de beţie, de a jura, de a vorbi fără rost, de invidie, de neînţelegeri, de răutate, de câştigul necuvenit, de desfrânare (cu toate formele ei) şi, în general, de poftele necuviincioase.

● Să nu aibă nicio legătură cu magia, să nu facă vrăji şi să nu meargă niciodată la vrăjitori şi ghicitori. Să se păstreze curat, să fie vrednic de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

● Să aibă grijă de orfani, de văduve şi de străini. Să dea ajutor celor care au nevoie. Să dea cu împrumut fără dobândă celor care îi cer, căci tot ce are este de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu.

● Să îi fie milă de duşmanii credinţei, ca de nişte orbi sufleteşte şi să se lupte din toată puterea pentru luminarea lor, dar să fugă departe de cei care îl pot duce şi pe el la orbire.

● Să fie tot timpul bun, evlavios, curat la suflet şi dedicat lui Dumnezeu.  Să facă totul după voia lui Dumnezeu, aşa cum se spune în psalm: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururi“ (Psalm 15:8).

● Să nu ţină răutate în sufletul său, ci să-l ierte imediat pe cel care i-a greşit, căci Domnul a spus: „ Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc“ (Matei 6:14).

● Să judece lucrurile cu dreptate şi cu frica lui Dumnezeu. Să nu judece pe nimeni şi să nu-şi dispreţuiască aproapele pentru păcatele sale, pentru că Domnul a spus: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi“ (Matei 7:1).

● Să-l certe cu dragoste pe aproapele său, atunci când greşeşte. Să-l apere pe cel nedreptăţit şi pe cel slab. Să-l ajute pe cel neputincios. Să-l povăţuiască pe cel rătăcit.

● Să citească cărţi sfinte ortodoxe, să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să poarte discuţii de suflet folositoare.

● Să-şi cinstească părinţii şi să nu vorbească niciodată rău despre ei.

● Să meargă la sfintele slujbe care se săvârşesc în Sfânta Biserică Ortodoxă. Să nu se îndoiască de minunile pe care Dumnezeu le face în toate epocile.

Dacă omul trăieşte astfel, avându-L mereu în inimă pe Hristos, va moşteni Împărăţia Cerurilor, care a fost pregătită pentru Sfinţi de la începutul lumii şi pe care nădăjduim să o moştenim cu toţii, cu harul şi cu iubirea de oameni a lui Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 Când omul foloseşte anafură şi aghiasmă, nu se apropie de el duhul necurat, sufletul şi trupul i se sfinţesc, gândurile se însufleţesc spre a-l face pe plac lui Dumnezeu şi omul este înclinat spre post, rugăciune şi toate virtuţile (Gheorghe Zăvorâtul din Zadonsk).

 Porţile prin care omul primeşte chipul sunt Sfintele Taine. Omul nu-şi poate atinge deplina statură decât în măsura în care îşi realizează scopul, care este îndumnezeirea (theosis) sau primirea Duhului Sfânt. De aici rezultă că lumea va fi mai umană pe măsură ce tot mai mulţi bărbaţi şi femei vor să trăiască în Hristos.

  Cele mai importante lucruri pentru mântuire sunt: înfrânarea, atenţia faţă de sine şi tăcerea. Cele mai rele sunt deşertăciunea împrăştierea şi discuţiile.

         Fără exemplu în viaţă şi citirea cărţilor ascetice nu putem cunoaşte viaţa duhovnicească. Mintea noastră nu stă degeaba. Ori se ocupă cu meditaţia dumnezeiască, ori cu gândirea la rău. Păzeşte-le pe acestea trei: privirea, auzul şi limba şi, după posibilitate, pântecele şi îţi vei vedea păcatele tale, Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu, te vei învăţa cu pomenirea morţii, căci fără acestea toate sunt în zadar. Năzuinţa de a fi proslăvit pe pământ şi faptul de a face pe plac oamenilor răpesc tot binele. Calea mântuirii este calea crucii, nu a vieţii cu privilegii. Pentru mântuire trebuie să dobândim curăţia şi să evităm prietenia prea mare cu oricine.

Iubirea de sine şi plăcerea trupului sunt vrăjmaşii mântuirii noastre, ei ne depărtează de Dumnezeu. Pentru mântuire sunt necesare, atenţia împreună cu rugăciunea, blândeţea şi răbdarea. Datorită înţelepciunii putem trage folos şi din ispite. Scopul vieţii noastre este viaţa sfântă şi fericirea veşnică în iubire cu Dumnezeu.

Începutul mântuirii este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor. Sensul acestei vieţi constă într-o deplină mortificare a iubirii de sine (adică să nu fim egoişti, ci altruişti).

Dacă omul nu este atent rămâne fără cer, fără mântuire, fără rai. De ce? Pentru că mântuirea noastră se săvârşeşte în timp, cât suntem în timp (respectiv în trup). După ce nu mai e timp nu mai putem face nimic. Ceilalţi de după noi mai fac şi ei ceva pentru noi, cu zgârcenie, cu lene sau cu dragoste, nu ştim asta. Mai fac câte o colivă, câte o pomenire pentru noi, dar noi nu mai putem face nimic în lumea de dincolo, când a venit moartea. Ne stă în putere să ne alegem: stânga sau dreapta, cu oile sau cu caprele, liturghia sau somnul, postul sau îmbuibarea, rugăciunea sau discoteca, înjurătura sau Psaltirea.

Sunt oameni care pot răspunde la o mulţime de întrebări ca la carte, dar nu pot răspunde la întrebarea pusă de viaţa în sine, la practica şi trăirea adevăratei vieţi umane şi creştine. Se povesteşte că pe un râu agitat, călătoreau într-o bărcuţă, un vâslaş şi un filozof, care le ştia pe toate din teorie. Între ei a avut loc următorul dialog: - Filosoful l-a întrebat pe vâslaş: - Cunoşti istoria? Nu, a răspuns vâslaşul. Atunci ai pierdut jumătate din viaţă, i-a spus filosoful. Ai învăţat matematică? Nu, a răspuns iarăşi vâslaşul. - Ai pierdut mai mult de jumătate din viaţă. Dar tocmai acum o rafală de vânt a răsturnat barca. Vâslaşul l-a întrebat pe filosof: - Ştii să înoţi? Nu, a răspuns filosoful. Atunci viaţa ta este în întregime pierdută.

„Adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată“ (Înţelepciunea lui Sirah 7:38). Cât timp eşti viu, mântuieşte-te, dar nu pierde timpul, plângi, roagă-te, smereşte-te, fii totdeauna pregătit să ştii că atunci când vei părăsi lumea vei fi chemat să dai răspuns.

 Mă tem de trei lucruri: când voi muri, cum voi muri şi unde voi ajunge.

 Dacă doreşti să dobândeşti Împărăţia cerului trebuie să urăşti toate avuţiile pământeşti, pentru că, dacă vei fi iubitor de slavă sau iubitor de arginţi, atunci e cu neputinţă să trăieşti potrivit lui Dumnezeu.

Regele credincios

 Un rege credincios i-a întrebat odată pe trei învăţaţi din ţara lui care este cea mai mare nenorocire din lumea aceasta. Unul dintre ei a zis ca bătrâneţea este cea mai mare nenorocire, altul că boala şi sărăcia. Al treilea învăţat a grăit tare şi răspicat: Cea mai mare nenorocire este să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii şi păcate, că eşti nepregătit, eşti nespovedit, neîmpărtăşit, că nu ai ţinut post, n-ai mers în fiecare duminică la Sfânta Biserică, nu te-ai rugat, n-ai făcut fapte bune. Aceasta-i cea mai mare nenorocire. Da, tu ai dreptate! a zis regele.

Completare la cateheza „Scopul existenţei umane“

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                             Scopul vieţii creştineşti 

Două zeci de pricini pentru care trăiesc oamenii pe pământ. După părerea mea pricinile pentru care trăim pe pământ sunt multe. 

Dar din cele multe amintesc doar pe acestea:

1. Întâia pricină pentru care noi trăim pe pământ este că nu am fost vrednici să trăim în Rai.

     Şi de aceea am fost izgoniţi pe pământ, pentru că am călcat porunca lui Dumnezeu: „De aceea socotind femeia, că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat din el (Facerea 3:6); 

„Zis-a Adam: Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat 

(Facerea 3:12); „

De aceea i-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat (Facerea 3:23).

2. A doua pricină este pentru a ne face canonul aici pe pământ întru necazuri şi sudoarea feţii până la moarte: „Iar lui Adam i-a zis: Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! 

Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi  pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! (Facerea 3:16-

3. A treia pentru ca împlinind binecuvântarea lui Dumnezeu să  crească şi să se înmulţească oamenii pe pământ: „Dumnezeu i-a  binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l  supuneţi... (Facerea 1:28).

4. A patra pentru ca oamenii să stăpânească pământul şi toate vieţuitoarele cele făcute de

Dumnezeu, în apă, în aer şi pe pământ: Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, 

toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul (Facerea 1: 26).

5. A cincea pentru ca să păzim poruncile lui Dumnezeu aici pe pământ unde am fost izgoniţi

 şi prin păzirea lor să intrăm iarăşi în patria noastră cea veche, Raiul: „Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, 

păzeşte poruncile (Matei 19:17). 

                                      

6. A şasea pentru ca prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu să ne mântuim: „Şi aceasta este făgăduinţa pe care El ne-a făcut-o: Viaţa veşnică (1 Ioan 2:25).

7. A şaptea pentru ca să facă oamenii voia lui Dumnezeu: Vie împărăţia Ta;  facă-se voia Ta,

 precum în cer aşa şi pe pământ (Matei 6:10).

8. A opta pentru ca să-L iubim pe Dumnezeu: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.

 Să iubesti pe Dumnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată

puterea ta (Deuteronom 6:4-5).

9. A noua ca din iubirea noastră faţă de Dumnezeu să-I păzim poruncile Lui şi să ne facem 

locaş lui Dumnezeu, după cum este scris:

„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte, iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan 14:21).

10. A zecea pricină pentru care trăim pe pământ este spre a împlini Legea lui Dumnezeu prin a ne iubi unii pe alţii şi pe aproapele ca pe noi înşine, deoarece dragostea este împlinirea legii: Nimănui să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea (Romani 13:8).

11. A unsprezecea este pentru ca să trăim pe acest pământ ca fraţii şi ca familie împreună 

cu toate popoarele lumii, deoarece avem acelaşi Tată în ceruri, după cum spune Sfânta Scriptură: Un Dumnezeu şi Tatăl  tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi (Efeseni 4:6).

12. A douăsprezecea pentru ca să ne veselim cu nădejdea mântuirii noastre, cugetând pururea la Taina Iconomiei în Trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a mântuit lumea prin împreuna lucrare a celor patru însuşiri ale Sale: Bunătatea Sa cea desăvârşită, Înţelepciunea Sa cea desăvârşită, Dragostea Sa cea desăvârşită şi Dreptatea Sa cea desăvârşită. 

13. A treisprezecea pricină pentru care trăim pe pământ este pentru ca prin privirea zidirilor

 celor făcute de Dumnezeu şi prin înţelegerea cea despre buna orânduială a mişcării lor, 

ca printr-o oglindă să privim cu mintea la Ziditorul lor să-i cunoaştem veşnica Lui putere şi Dumnezeire: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, 

adică veşnica lui putere şi dumnezeire (Romani 1:20)

14. A patrusprezecea pricină pentru care trăiesc oamenii pe pământ este ca ei să cunoască pe Dumnezeu din minunile Lui şi din toată zidirea Lui.

15. A cincisprezecea pricină pentru care oamenii trăiesc pe pământ este de a se face dumnezei după dar, după cum este scris: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi... (Psalm 81:6).

16. A saisprezecea pricină pentru care trăim pe pământ este de a împlini porunca cea dată 

de Dumnezeu: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este (Luca 6:36).

17. A şaptesprezecea pricină este pentru ca să împlinim porunca Mântuitorului Care zice: 

„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5:48).

18. A optsprezecea pricină este de a sluji Lui Dumnezeu cu frică şi de a ne bucura Lui cu cutremur (Psalm 2:11).

primit pe mail de la Parintele Ioan