“O clipă lângă un sfânt: lecția copiilor din San Francisco”

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!

                           

          Într-o lume care fuge mereu, unde zilele sunt cronometrate, iar sufletul se sufocă în agende și notificări, niște copii din San Francisco ne oferă o lecție care poate schimba o inimă: încep și sfârșesc ziua la racla unui sfânt. Merg tăcuți, unii somnoroși, alții plini de viață, și se opresc în fața Sfântului Ioan Maximovici. Se roagă. Poate nu toți cu aceeași convingere, poate nu cu aceeași adâncime, dar se roagă.

Și această simplă oprire, acest gest zilnic, este o strigare tăcută către noi:
Oprește-te. Ai uitat să stai în fața sfințeniei.

Scriptura ne spune:
„Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu!” (Psalmul 45, 10)

Copiii aceștia nu urmează un program de mindfulness. Nu fac dezvoltare personală. Ci ceva mai simplu și mai profund: se așază la picioarele unui sfânt, lăsând ca rugăciunea să le așeze ziua și inima.

Noi, adulții, alergăm. „Trebuie să fac!” „Am de rezolvat!” „Nu am timp de rugăciune acum!”
Dar timpul nu se oprește pentru noi. Trebuie să ne oprim noi.

Ce-ar fi dacă la începutul fiecărei zile, am rosti măcar:
„Doamne, luminează-mi azi inima.”
Și la final:
„Mulțumesc, Doamne, că am ajuns și seara asta.”

Poate nu avem un sfânt în trup la câțiva metri de noi. Dar avem o icoană, o Biblie, o tăcere.
Avem o inimă care tânjește.

Sfântul Ioan nu e doar un reper istoric. E viu, e prezent, e un mijlocitor.
Copiii îl știu. Noi l-am uitat.

„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)
Ei au învățat să caute. Ce căutăm noi?

Școala aceasta nu e doar un loc de învățare. E un altar în miniatură, unde sufletul copilului se deschide dimineții cu rugăciune și se închide serii cu mulțumire. Nu doar mintea lor crește. Ci și duhul.

Într-o lume care aleargă, învață de la un copil să te oprești.
Într-o viață care se consumă, învață de la un sfânt să te rogi.

Săptămana mare...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Săptămana mare , ultima săptămână a Postului Pastelui, numită si Săptămâna Patimilor, are menirea de a pregăti credinciosii pentru Marea sarbătoare .
Pentru a simti bucuria pascală trebuie să ne pregătim în această săptămână atât sufletul, cât si trupul, înăsprind postul pe cât ne stă în putintă măcar în aceste ultime zile, care sunt si cele mai importante din Post. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, bucuria lui Dumnezeu se revarsă si peste cel care a venit abia în ceasul al unsprezecelea ca si peste cel care a venit încă din ceasul întâi la Hristos.

Lumea vrea să păcătuiască, dar Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte, iar noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră.

Nu există durere mai mare pentru Dumnezeu decât aceea de a-l vedea pe om în iad. Cred că de vom avea recunostintă fată de multele binecuvântări ale lui Dumnezeu si o purtare smerită si cu dragoste fată de chipurile Lui, care sunt semenii nostri, împreună cu putina nevointă făcută cu mărime de suflet, este îndeajuns ca să avem sufletul odihnit atât în viata aceasta, cât si în cealaltă.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să dea pocăinţă lumii, ca să scăpăm de urgia cea dreaptă a Lui. Urgia viitoare a lui Dumnezeu nu se poate înfrunta altfel decât numai prin pocăinţă şi prin păzirea poruncilor Lui.

Cuviosul Paisie Aghioritul..