Într-o lume care fuge mereu, unde zilele sunt cronometrate, iar sufletul se sufocă în agende și notificări, niște copii din San Francisco ne oferă o lecție care poate schimba o inimă: încep și sfârșesc ziua la racla unui sfânt. Merg tăcuți, unii somnoroși, alții plini de viață, și se opresc în fața Sfântului Ioan Maximovici. Se roagă. Poate nu toți cu aceeași convingere, poate nu cu aceeași adâncime, dar se roagă.
Și această simplă oprire, acest gest zilnic, este o strigare tăcută către noi:
Oprește-te. Ai uitat să stai în fața sfințeniei.
Scriptura ne spune:
„Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu!” (Psalmul 45, 10)
Copiii aceștia nu urmează un program de mindfulness. Nu fac dezvoltare personală. Ci ceva mai simplu și mai profund: se așază la picioarele unui sfânt, lăsând ca rugăciunea să le așeze ziua și inima.
Noi, adulții, alergăm. „Trebuie să fac!” „Am de rezolvat!” „Nu am timp de rugăciune acum!”
Dar timpul nu se oprește pentru noi. Trebuie să ne oprim noi.
Ce-ar fi dacă la începutul fiecărei zile, am rosti măcar:
„Doamne, luminează-mi azi inima.”
Și la final:
„Mulțumesc, Doamne, că am ajuns și seara asta.”
Poate nu avem un sfânt în trup la câțiva metri de noi. Dar avem o icoană, o Biblie, o tăcere.
Avem o inimă care tânjește.
Sfântul Ioan nu e doar un reper istoric. E viu, e prezent, e un mijlocitor.
Copiii îl știu. Noi l-am uitat.
„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)
Ei au învățat să caute. Ce căutăm noi?
Școala aceasta nu e doar un loc de învățare. E un altar în miniatură, unde sufletul copilului se deschide dimineții cu rugăciune și se închide serii cu mulțumire. Nu doar mintea lor crește. Ci și duhul.
Într-o lume care aleargă, învață de la un copil să te oprești.
Într-o viață care se consumă, învață de la un sfânt să te rogi.
