ÎNCERCĂRILE ÎI AJUTĂ PE OAMENI SĂ‑ŞI REVINĂ DUHOVNICEŞTE

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!

– Părinte, mereu sunt înştiinţată de suferinţa celor din familia mea. Se vor termina vreodată necazurile lor?

– Fă răbdare, sora mea, şi nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu. Din toate încercările prin care am auzit că trece familia voastră, am înţeles că Dumnezeu vă iubeşte şi îngăduie toate necazurile acestea pentru o deplină curăţire duhovnicească a familiei. Dacă privim cu ochi lumeşti încercările familiei tale, apăreţi ca nişte oameni nefericiţi. Însă de le vom privi duhovniceşte, sunteţi fericiţi, iar în cealaltă viaţă vă vor invidia toţi cei care s-au considerat fericiţi în viaţa aceasta. În felul acesta se nevoiesc şi părinţii tăi, deoarece nu cunosc sau nu înţeleg să se nevoiască duhovniceşte cu mărime de suflet. Cu toate acestea, în încercările familiei tale, precum şi ale altor familii se ascunde o taină, deşi se face atât de multă rugăciune. Cine a cunoscut judecăţile lui Dumnezeu?[1] Dumnezeu să-şi întindă dreapta Sa şi să pună capăt încercărilor.

– Părinte, nu se poate ca oamenii să-şi revină în alt fel şi nu prin încercări?

– Mai înainte ca Dumnezeu să îngăduie o încercare, a căutat să-i îndrepte cu blândeţe, dar aceia nu au înţeles şi de aceea El a îngăduit ispitirea. Vedeţi, când un copil este sucit, la început tatăl său îl ia cu binişorul, îi face toate mofturile, dar, văzând că nu se schimbă, atunci se poartă cu asprime faţă de el, ca să se îndrepte. Tot astfel şi Dumnezeu, adeseori, atunci când cineva nu înţelege de bună voie, îi dă o încercare ca să-şi revină. Dacă nu ar fi existat puţină durere, boli etc., oamenii ar fi devenit fiare, nu s-ar fi apropiat deloc de Dumnezeu.

Viaţa aceasta este mincinoasă şi scurtă; şi puţini sunt anii ei. Şi bine că sunt puţini, căci repede vor trece amărăciunile, care ca nişte medicamente amare ne vindecă sufletele noastre. Vezi, medicii le dau sărmanilor bolnavi care suferă medicamente amare deoarece se însănătoşesc cu amarul, iar nu cu dulcele. Vreau să spun că, precum sănătatea se dobândeşte prin amar, tot astfel şi mântuirea sufletului tot din amar iese.

[1] Vezi Ps. 35, 6.

Extras din ”Viața de familie”- Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2017.

Vulpea şi grădina cu poame

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de
demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“



O VULPE VĂZU odată o grădină încărcată de toate bunătăţile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări.

„Ce aş putea face să pătrund în grădină?” se întreba vulpea. Umblând împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise: „Ştiu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi încăpea prin gaură.”

Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură şi, ajungând la poame, se ospătă din belşug. Dar, după câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt necaz: se îngrăşase de-a binelea şi nu mai încăpea pe gaură. Ce-i de făcut?

„Nu-i alt mod să scap de aici – îşi zise vulpea necăjită – decât să mă pun iarăşi pe foame şi răbdare, ca să slăbesc.”

Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise: „Frumoasă mai eşti tu, grădină, şi dulci sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu de ele? Cât am mâncat, atât am răbdat… Cum am intrat, aşa am ieşit…”.

Ce istorioară plină de înţeles! Aşa e şi cu noi. Cum am intrat în lumea aceasta, aşa vom şi ieşi din ea. Nimic nu vom putea duce cu noi.

Lume, lume, cât de dulci sunt poamele tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele?