Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“
Numai grăirea acestor două cuvinte ne
comunică parcă înfiorarea întunericului şi seninătatea luminii.
>
Când zicem întuneric, toată fiinţa ni se cutremură ca de
prezenţa unor puteri ameninţătoare, înspăimântătoare.
>
Când zicem lumină, toată fiinţa noastră respiră ca eliberată şi
tresaltă de bucurie sub zările senine ale cerului. De altfel, toată viaţa
omului e o volbură în care se împletesc întunericul şi lumina, răul şi
binele, dar şi
o năzuinţă după biruinţa luminii, după biruinţa binelui în
lume. De aceea adesea la încrucişările vieţii stăm înfriguraţi şi ne
întrebăm:
Ce este lumina? Ce este binele? Ce este adevărul?
Este
întrebarea fundamentală a vieţii omeneşti, din care ţâşnesc toate
atitudinile omului, prin care se făureşte întreg destinul lui.
Lumina! Când vorbim despre lumină, ne gândim întâi la lumina
fizică, la lumina solară. E în răsăritul soarelui o aşa magnifică, o aşa
grandioasă privelişte încât parcă prin firea toată trece un fior de uimire şi
de preamărire. Ciocârlia izbucneşte ca o săgeată în sus şi în tresăltări
uşoare se ridică tot mai sus, tot mai sus, până când, scăldată-n lumină,
cântecul ei tremură ca o rază de lumină pe altarul vast cât văzduhurile, al
răsăritului de soare. Iarba, frunzele, florile, gâzele, toate vieţuitoarele se
trezesc sfielnice şi se grăbesc să iasă în întâmpinare lui. Pământul însuşi
tresaltă, se bucură de îmbrăţişarea luminii solare, sub binecuvântarea
căreia cresc splendorile, îşi pârguieşte roadele. Iar omul cutremurat de
ivirea acestui rege al naturii, cântă împreună cu ciocârlia, se-nfioară
împreună cu florile, se simte împlinit cu rodul ce se pârguie pe creangă,
tresaltă cu pământul întreg, ca ambasador al naturii care salută răsăritul
soarelui...
Aşa profundă impresie a produs asupra omenirii acest rege al cerului
şi al pământului încât au fost vremuri şi popoare care se închinau
soarelui ca unui zeu. Dar vremea aceea a trecut, soarele nu mai este zeu,
ci un imens glob de energii variate în jurul căruia se învârtesc atâtea
planete şi din care se revarsă puterea generatoare de viaţă pe pământ.
Cu
toate acestea soarele nu impresionează mai puţin, e un fenomen magnific
al naturii, în care sufletul sesizează simbolul unui alt soare, de care
atârnă existenţa şi viaţa cu adevărat şi care-şi risipeşte lumina peste
pământul inimilor, Dumnezeu...
Căci pentru om nu e suficientă bucuria
luminiii ce o umple zorile de farmec; lumina aceasta îl îndrumă mai sus,
spre o altă lumină, după care sufletul nostru tânjeşte şi suspină, aşa cum
firicelul de iarbă tânjeşte după raza de soare...
