DESPRE RUGĂCIUNE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                Ce s-ar cuveni să spunem

                   când trecem pe lângă o Sfântă Biserică,

             un cimitir, o cruce sau când intrăm într-o casă

   Când trecem pe lângă o Sfântă Biserică Ortodoxă, noi creştinii se

cuvine să ne întoarcem cu faţa către ea şi să spunem din adâncul

sufletului: (închinându-ne) „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor,

mântuieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)“.

Dacă ştim hramul Bisericii respective zicem, spre exemplu:

(închinându-ne din nou) „Sfinte Nicolae mare făcătorule de minuni,

roagă-te la Dumnezeu şi pentru mine, acum, în ceasul morţii şi în

ceasul judecăţii mele. Amin!“

      Şi în continuare îl rugăm tot pe Sfântul al cărui hram îl poartă

Biserica să mijlocească pentru mântuirea tuturor celor dragi ai noştri

(închinăndu-ne iarăşi): „Sfinte Nicolae, roagă-te la Dumnezeu

pentru mântuirea robilor săi: Daniel patriarhul, ... Episcopul locului

(numele), duhovnicul la care v-aţi spovedit (spre exemplu, Ioan

preotul), numele părinţilor, ai naşilor, copiilor, moşilor, fraţilor,

cumnaţilor, verilor, cunoscuţilor şi neapărat al celor care v-au făcut

rău.

      Trecând prin Bucureşti cu maşina am fost nevoit să oprec la

culoarea roşie a semaforului. Mi-am aruncat ochii şi am văzut o

Sfântă Biserică. Pe trotuarul de vis-a-vis, în dreptul Sfintei Biserici

s-a oprit o femeie ce venea de la piaţă, având în ambele mâini câte

o plasă grea. Şi-a pus plasele jos, s-a întors cu faţa către Sfânta

Biserică a făcut trei metanii mici (închinăciuni cu plecare până la

pâmânt) închinându-se, apoi şi-a luat plasele şi a plecat liniştită

către casă. Am fost profund impresionat de credinţa acelei femei.

În tramvai, în autobuz sau pe stradă puţini călători se mai închină

când trec prin dreptul Sfintelor Biserici.

      Când trecem pe lângă un cimitir, de mare folos ne-ar fi şi nouă şi

celor morţi dacă am spune aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase,

Dumnezeul nostru, iartă păcatele tuturor celor care sunt adormiţi

în cimitirul acesta şi când voi muri să mă ierţi şi pe mine“. La fel

să ne rugăm şi atunci când călătorim şi vedem pe marginea drumului

crucea cuiva care a murit probabil în accident de maşină (spovedit şi

împărtăşit sau poate nespovedit şi neîmpărtăşit): „Doamne, Iisuse

Hristoase, Dumnezeul nostru, iartă-l pe acela care a adormit aici

şi când voi muri să mă ierţi şi pe mine!“ Toate rugăciunile pe care

le înălţăm cu tot sufletul pentru cei adormiţi sunt primite acolo sus

la cer şi aduc uşurare celor pe care i-am pomenit, chiar dacă nu le

ştim numele. Şi apoi, dacă noi ne rugăm pentru cei morţi, când vom

fi şi noi morţi, alţii se vor ruga pentru sufletele noastre, după zicala:

„Ce faci, ţi se va face!“, adică te-ai rugat pentru alţii, atunci din

rânduiala lui Dumnezeu şi alţii se vor ruga pentru tine.

             Iată şi cuvântul Sfântului Serafim de Sarov:

     „Trecând printr-un sat sau printr-un oraş, însemnaţi-vă cu

semnul Sfintei Cruci şi spuneţi rugăciunea aceasta: Doamne,

mântuieşte-i pe locuitorii satului (oraşului acestuia) şi pentru

rugăciunile lor mântuieşte-mă şi pe mine, păcătosul; apoi rugăţivă

Sfinţilor ale căror icoane se află în casele satului sau oraşului

aceluia şi ziceţi: Sfinţilor ai lui Dumnezeu, mă închin vouă şi vă

rog să mă miluiţi pe mine, păcătosul şi să mă apăraţi în toată

vremea vieţii mele. Intrând într-o casă, mai întâi închinaţi-vă

icoanelor aflate acolo şi abia apoi salutaţi-i pe stăpânii casei.

Acelaşi lucru să-l faceţi şi la ieşirea din casă“.

      Adâncimea sau superficialitatea credinţei în Dumnezeu, într-un

om, o poţi cunoaşte mai bine din lucrurile pe care le cere, decât din

cuvintele pe care le spune. Unii nu îi cer nimic. Alţii îi cer nimicuri.

Alţii îi cer socoteală lui Dumnezeu. Alţii îi cer să facă El ce vor ei.

Sfinţii cei mari din desăvârşită credinţă în Dumnezeu nu mai cereau

nimic, nici măcar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desăvârşirea.

Rugăciunea este dialogul dintre creştin şi Dumnezeu, prin care

noi oamenii ne ridicăm mintea şi inima spre El. La rugăciune participă

mintea care se gândeşte numai la Dumnezeu, memoria care uită de

toate cele pământeşti şi inima care se bucură de prezenţa lui

Dumnezeu.

                                   Rugăcinea unui copil

                    Odessa. Într-o zi de dimineaţă, înainte de a începe Sfânta

Liturghie, stăteam în colţul meu din dreapta noasului şi mă uitam cum

o fetiţă de nouă ani se ruga la icoana Maicii Domnului care se afla în

faţă. Dar rugăciunea fetiţei se deosebea de rugăciunile copiilor de

vârsta ei. Biata copilă cădea în genunchi, ridica mânuţele în sus ca

preotul la invocarea Duhului Sfânt şi plângea.

După ce şi-a terminat rugăciunea - văzând că fetiţa se apropie de

mine să-mi sărute mâna - am întrebat-o de ce s-a rugat şi a plâns.

„M-am rugat Maicii Domnului ca să mi-l aducă acasă pe tăticu“.

„Dar unde e tăticu?“ am întrebat-o eu. „La război, pe front,“ a

răspuns fetiţa cu durere. M-am uitat cu milă la aceste copil naiv,

zicând în sinea mea: „Cum poate Maica Domnului să-l aducă pe

tăticul ei acasă?“ M-am îndoit ca Moise în pustie.

Dar n-au trecut multe zile şi învăţătoarea ei, care frecventa aceeaşi

Biserică mi-a spus că tăticul fetiţei s-a întors într-adevăr acasă. „Dar

cum s-a întâmplat minunea?,“ am întrebat-o eu pe învăţătoare.

„Fetiţa şi mămica ei, mi-a povestit învăţătoarea, dormeau liniştite în

casă. Pe la miezul nopţii au auzit o bătaie în uşă. Mama a sărit din

pat şi a întrebat cine-i. Vocea de afară îi era cunoscută, era tăticul

fetiţei. Când i-a deschis uşa, tăticul a lăsat-o pe soţia lui şi s-a

îndreptat spre fetiţă. A îmbrăţişat-o plângând şi i-a spus: „Tu m-ai

salvat! Iată de ce. Eram pe front. Se întunecase, iar noi eram tot în

tranşee, pentru că gloanţele şi brandurile nu încetau să treacă

vâjâind şi şuierând peste capetele noastre. La un moment dat, stând

cu capul scos din tranşee, ca să văd dacă a încetat focul, aud vocea

fetiţei mele scumpe, care striga alarmată: Tăticule, tăticule, apleacăte!

Fără să-mi dau seama că tu erai, draga mea, la Odessa, iar eu pe

front, m-am aplecat în mod automat. Dar când mi-am ascuns capul

în tranşee, deasupra capului meu a vâjâit o bucată de brand

explodat la o oarecare distanţă de noi. Dacă nu-mi aplecam capul

mi-l reteza. Când am văzut acestă minune n-am mai stat locului. Am

pornit cu nădejdea în Dumnezeu chiar în noaptea în care am auzit

vocea. Am trecut peste cadavre, peste garduri cu sârmă ghimpată,

am trecut prin sate şi oraşe, dar nu m-a întrebat nimeni de acte. Şi

acum mă bucur că vă văd sănătoase şi-i mulţumesc lui Dumnezeu

că m-a scăpat de la moarte.

                  Învăţături minunate despre rugăciune

  ● Nu putem intra în rugăciune pur şi simplu, fără a ne descălţa ca

şi Moise. Există o întreagă pregătire pentru rugăciune: să te linişteşti,

să te aşezi, să închizi telefonul gândurilor şi televizorul interior al

imaginilor. Trebuie dezrădăcinată tulburarea pricinuită de mânie sau

tristeţe. Toată grija cea lumească acum să o lepădăm.

  ● Ori de câte ori vrăjmaşul ne întinde undiţa păcatului să alergăm

la rugăciune şi să ne rugăm cu zdrobire de inimă.

    ● Prin rugăciune, creatura comunică cu Creatorul în mod nevăzut.

Prin rugăciune lanţurile păcatului cad neputincioase şi amăgirea

diavolului se pierde în gol. Rugăciune este ridicarea minţii pe aripile

sufletului la Dumnezeu. E întoarcerea acestuia acolo de unde a fost

luat şi dat omului, spre a fi asemenea lui Dumnezeu. Prin rugăciune

păcatul moare şi divolul crapă. Dumnezeu strigă de dincolo de noi

(Matei 7:7): „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va

deschide“.

      ● Părintele Avacum zelotul din Sfântul Munte Athos, scotea

pietrele din pământ una câte una şi la fiecare lovitură cu sapa Îl striga

pe Hristos. Să nu ne lăsăm tulburaţi de gândurile deşarte, ci ca o

pasăre să nu încetăm să cântăm slava lui Dumnezeu, Ziditorul lumii.

  ● Pentru a ne ruga cu luare aminte trebuie să păstrăm în noi frica

de Dumnezeu. Ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă

neîncetat“ (1Tesaloniceni 5:17), pentru că ispitele ne urmăresc

neîncetat şi oriunde. Temelia rugăciunii pentru aproapele este

compătimirea. Fără bunăvoinţa inimii, rugăciunea este nulă.

      ● În legătură cu lacrimile şi cu puterea lor dumnezeiască,

părintele Avacum zelotul, îl evoca pe Fericitul Augustin, despre care îi

plăcea să spună: „S-ar putea opri mai uşor curentul unui fluviu

decât lacrimile lui Augustin“. Părintele Avacum îi îndemna pe toţi la

pocăinţă adevărată şi-i învăţa să spună: „Dumnezeul meu, dăruieştemi

şi mie lacrimi!“ Hristos Însuşi Îl ruga pe Tatăl cu suspine şi cu

lacrimi şi încă lacrimi de sânge. Asemenea şi Sfântul Grigore Palama,

plângea cu valuri de lacrimi, care îl spălau până ce chipul îi devenea

luminos şi strălucitor. Părintele Avacum îi îndemna pe toţi să practice

rugăciunea departe de lume şi de zgomot, acolo unde mintea se uneşte

cu Sfânta Treime.

    ● Când te rogi, nu face voia trupului celui trândav, nu te grăbi.

Trupului i se urăşte de efortul rugăciunii, se simte apăsat şi atunci dă

zor să termine mai repede, ca să-şi afle răgaz sau să-şi vadă de

treburile zilnice. Trebuie să ne rugăm cu drag, cu vigoare, din inimă.

Nu din cauza supărărilor şi necazurilor şi nici din obligaţie. „Căci

Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă cu voie bună“ (2 Corinteni 9:7).

                             Ce este rugăciunea

Sufletul nostru trebuie să cânte o singură melodie:

RUGĂCIUNEA.

Rugăciunea este neajutorarea care Îi cere lui Iisus să vină şi

să ia totul asupra Sa.

Rugăciunea înseamnă să-mi dau grijile lui Dumnezeu şi să

primesc în schimb pacea Sa.

Rugăciunea înseamnă să învăţ să-i iubesc pe ceilalţi la fel de

dezinteresat cum mă iubeşte pe mine Hristos, purtându-le povara

şi rugându-mă pentru ei la fel de stăruitor şi arzător cum mă rog

pentru mine însumi.

Rugăciunea înseamnă să ajung să-L cunosc pe Dumnezeu pe

măsură ce mă deschid către El.

Rugăciunea înseamnă a sta drept înaintea lui Dumnezeu.

Rugăciunea este dialogul între două persoane care se iubesc.

Rugăciunea este vorbire cu Hristos de la inimă la inimă.

Rugăciunea este respiraţie duhovnicească.

Rugăciunea înseamnă a te furişa înaintea lui Dumnezeu.

Rugăciunea este unealta harului, este o taină.

Sfântul Paisie oprea pe fraţii certaţi să spună Tatăl nostru,

până se împăcau ca nu cumva să se osândească cănd spuneau: „Şi

ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor

noştri“. Un părinte compara rugăciunea cu uleiul din candelă, iar

fitilul cu atenţia la rugăciune.

Părintele Iosif Vatopedinul

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

– 10 recomandări pentru bărbati

1. Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.

2. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toata truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.

3. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.

4. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.

5. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.

6. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeiii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.

7. Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

8. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

9. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

10. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii!

Asadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii.  Atunci apar gelozia şi bănuiala.

Extras din „Mărturie athonită în România”,  lucrare editată de Sfânta Mănăstire Vatopedi, 2004