marți, 30 octombrie 2018

ÎMI ERA DOR..

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

de Preot Sorin Croitoru
Îmi era așa de dor de Tine..
Te doream în inimă nespus..
Oboseam de-atâtea lungi suspine,
Ori de câte ori priveam în sus..
Mă topeam din foame de iubire,
Sentiment ce nu-i de pe pământ..
Sufeream, căci omeneasca-mi fire
Își cerea Mântuitorul Sfânt..
Dacă nu Te-aș fi văzut, Iisuse,
Într-un timp când Îți plăceam mai mult,
Vremuri ce-s de-acum de mult apuse,
Când și eu voiam să Te ascult,
Astăzi nu aș ști ce e mâhnirea,
Căci în viață nu-i nimic la fel
Cu durerea ce o dă iubirea
Celui care plânge după EL..
Și Te-am căutat în Cartea Sfântă..
Te zăream departe, printre rânduri..
Auzindu-Ți vocea cum cuvântă,
Bucuria mi-a-ncolțit în gânduri..
Izvorai ca apa din versete,
Ca dintr-un izvor atât de clar..
Te sorbeam, Iisuse, pe-ndelete,
Bucuros că ești cu mine iar!
Și Te-am însoțit iar prin pustie
Și priveam minuni ce Tu făceai,
Mă uitam la morții ce învie,
La mulțimi de oameni ce hrăneai..
Mă uitam la peștii din năvoade,
La bolnavi atinși de mâna Ta,
Mă uitam cum mângâiai noroade
Fericite, Doamne, a-Ți urma..
Când închis-am scoarțele Scripturii,
La icoana Ta eu am căzut
Și-ncepând cu rugăciunea gurii,
O lumină-n suflet am văzut..
Mă uitam la Tine din icoană,
Te vedeam și înlăuntrul meu,
Împărat cu sceptru și coroană,
Minunatul Domn și Dumnezeu!..
Înțeles-am, Doamne, că pe Tine
Te primește cel ce Te-a dorit,
Omul care Ți-a jertfit suspine
Și a plâns în sufletu-i smerit..

miercuri, 24 octombrie 2018

MI-E DOR DE VREMURILE SIMPLE..

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Mi-e dor de vremurile simple și smerite, mi-e dor de casele de paie cu oameni de aur în ele.. Mi-e dor de oamenii care se scotoceau prin buzunare și din doi bănuți pe care-i găseau, unul îl puneau în palma săracului.. Mi-e dor de săraci, mi-e dor de oamenii smeriți.. M-am săturat de oja de pe unghii și de lacul de pe pantofi! M-am săturat de cravata de la gât! M-am săturat de brățările scumpe de la ceasuri! M-am săturat de salbele grele de aur la care atârnă câte o cruce în scop estetic, nu duhovnicesc! Unde să mai găsesc, Doamne, SFÂNTA TA SIMPLITATE?.. Îmi vine să-mi fac o colibă în mijlocul pădurii și să trăiesc printre animalele ei, care au mai rămas încă simple și smerite.. Creștinismul acesta este prea "soft" pentru mine!
Mi-e dor de Dumnezeul meu Cel născut în iesle, mi-e dor de Iisusul meu Cel cu bătături în palme.. Mi-e dor de pâinea aceea câștigată cu sudoarea frunții de tâmplarul Iosif și de ucenicul său Iisus.. Mi-e dor de simplitate, de sărăcie, de smerenie.. Mi-e dor de Iisusul meu Cel Care stă flămând zile întregi, pentru că "El mănâncă o altă pâine", împărtășind lumii cuvintele Celui ce L-a trimis pe pământ.. Mi-e dor de Hristosul meu "Care nu are unde să-Și plece capul".. Mi-e dor de cinele acelea sărăcăcioase, în care Domnul împarte pâinea neagră și peștii fripți pe cărbuni cu ucenicii Săi.. Mi-e dor de apostolii Domnului Hristos care colindau lumea cu o singură pereche de sandale până se rupea.. Mi-e dor de primii creștini, dintre care mulți erau sclavi la nobilii romani.. Mi-e dor de eremiții care mâncau câte o măslină la două zile.. Mi-a dor de fiicele de împărați care părăseau palatele părintești din dragoste de Hristos.. Mi-e dor de ofițerii romani care preferau lanțurile la picioare și obezile pe gât onorurilor împăratului de la Roma, iubind Iubirea Întrupată..
Ce-a mai rămas din religia Celui Care a sărăcit pentru noi, Celui Care S-a deșertat de slavă pentru mântuirea noastră?.. Ce-a mai rămas din umilința acelor vremuri de început?.. Ar fi trebuit să transformăm bisericile în palate și casele noastre în peșteri smerite.. Pentru că biserica este "locul sălașluirii slavei lui Dumnezeu" și "casa Tatălui lui Hristos" merită să fie împodobită cu tot ce este mai frumos pe pământ. Dar viețile noastre trebuie să fie smerite, sărăcăcioase și simple, așa cum a fost viața Mântuitorului nostru..
Doamne, smerește-ne Tu, căci noi nu mai știm, nu mai putem să ne smerim.. Sărăcește-ne Tu, căci noi nu mai avem puterea de-a ne desprinde de averi.. Îmbogățește-ne Tu cu harul Tău, căci iată, săraci suntem în cele duhovnicești.. Eliberează-ne Tu de mintea acestui neam desfrânat și păcătos, căci iată, întunericul a pus stăpânire pe noi.. Ție fie slava și Tatălui Tău Celui fără de început și Duhului Tău Celui de viață făcător, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!
Preotul Sorin Croitoru de la Mantova (Italia)

marți, 16 octombrie 2018

ȚINEȚI MINTE DE LA MINE!

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

de Preot Sorin Croitoru
Țineți minte de la mine,
C-am trecut prin multe-n viață
Și cunosc și foarte bine
Ceea ce Scriptura-nvață:
Orice gând de răzbunare,
Mai târziu sau mai devreme,
Va aduce întristare
Pentru multă, multă vreme..
Celui ce îndură rele
Nu-i e dat să se răzbune ,
Ci să-ncerce să le spele,
Răsplătind cu cele bune.
Când îți omenești dușmanul,
Remușcarea îl cuprinde:
Fața lui precum șofranul,
De rușine se aprinde!
Inima, ce-i bate tare,
Îi devine un cărbune
Și-o amară întristare
Peste suflet i se pune..
Îl va mistui regretul,
Chiar de nu-ți va spune ție..
Tu, încetul cu încetul,
Vei fi plin de bucurie,
Fiindcă, demonstrând iertare,
Domnul tău te luminează,
Tatăl te iubește tare,
Duhul Sfânt te-nmiresmează!
Ale tale vechi păcate
Într-o clipă ți se iartă,
Prin urmare, conștiința
De acum nu te mai ceartă..
Iar acel ce mai 'nainte
Ți-a făcut necazuri grele,
Suspinând acum cuminte,
Se căiește pentru ele!..
Vezi acum tu câte daruri
Poți primi, iertând dușmanii?..
Nu primești atâtea haruri,
De te-ai osteni cu anii!
Cerurile-ți sunt deschise
Și te-așteaptă cu iubire,
Iar pe cel ce te rănise
Îl ajuți la mântuire..
Deci să m-ascultați pe mine,
C-am văzut destule-n viață
Și cunosc destul de bine
Ceea ce Scriptura-nvață!

duminică, 23 septembrie 2018

Pescuirea minunată - Duminica a 18-a după Rusalii

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...



         „În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.“ Luca 5, 1-11
“O noapte întreagă s-au ostenit pescarii şi nu au prins nimic; însă când Domnul a intrat în luntrea lor şi, după ce a propovăduit, le-a poruncit să arunce mrejele, au prins atâta peşte, că nu puteau să-l scoată şi li se rupeau mrejele. Aici avem o comparaţie între munca de orice fel lipsită de ajutorul lui Dumnezeu şi munca la care ajută Dumnezeu.
Atâta vreme cât omul se osteneşte de unul singur şi vrea să dobândească ceva numai prin propriile-i puteri, totul îi scapă din mâini; atunci când se apropie de el Domnul, curg bunătăţi după bunătăţi. In privinţa moral-duhovnicească, faptul că reuşita nu este cu putinţă fără Domnul este limpede: „Fără de Mine nimic nu veţi putea face“, a grăit Domnul. Şi această lege lucrează în oricine.
Precum ramura ruptă de trunchi nu numai că nu face roade, dar se usucă şi îşi pierde puterea de viaţă, aşa şi oamenii, dacă nu rămân în părtăşie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii, atât de preţioase pentru viaţa veşnică. Vreun lucru bun tot mai poate să fie în ei, dar bun numai la arătare, însă de fapt lipsit de preţ, aşa cum mărul pădureţ poate fi frumos la înfăţişare, dar dacă-l iei şi-l guşti, e acru. Şi în privinţa celor din afară, a celor lumeşti, legea asta se poate proba pe viu: se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu-i iese; însă când se pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară. Cei ce iau aminte la sine şi la căile vieţii cunosc din experienţă acest adevăr.”
Pericopa evanghelică citită în Duminica a 18 a după Rusalii are, după părerea noastră, un puternic accent antropologic, focalizându se pe Simon, cel ce avea să devină mai târziu Apostolul Petru. Un Simon la început de drum, la începutul unei călătorii inițiatice, setos de sens, interogativ, sincer față de sine însuși, temperament vulcanic, având neliniștea celui care simte puternic nevoia de a și lega sufletul și inima de o temelie sigură, nezdruncinată. Iar aceasta se va dovedi - oare se putea altfel? - Hristos, Dumnezeu Omul.
Petru era pescar. Și presupunem că era priceput, pentru că din această îndeletnicire își întreținea familia. Evanghelia după Luca ne spune limpede că, printre primele vindecări săvâr¬șite de Mântuitorul Hristos, a fost și aceea a soacrei lui Petru (Lc. 4, 38 39), deci, implicit, acesta era căsătorit. Ca pescar, cu siguranță Petru nu avea sonar, ca să știe cu exactitate cum se mișcă bancurile de pești și să arunce mreaja la sigur, dar știa să citească semnele vremurilor, știa când trebuie să ieși la pescuit și când nu. Și totuși, în ciuda experienței pe care ți o dă exercitarea îndelungată a unei profesiuni, în noaptea dinaintea întâlnirii providențiale cu Iisus Hristos, Petru nu prinde nimic. Ne putem închipui cu ușurință că nu era deloc bucuros în dimineața acelei zile, când a fost rugat de un Învățător să depărteze puțin corabia de la uscat, pentru ca Acesta să poată propovădui mulțimilor. Și mai surprins și, probabil, chiar iritat trebuie să fi fost când acel Învățător l a sfătuit unde să arunce mrejele. Ce experiență în prinsul peștilor putea avea un învățător? Sigur, era iscusit în cuvânt și nimeni nu putea contesta acest lucru - mul¬țimile care se îmbulzeau să Îl asculte confirmau iscusința Lui -, dar ce treabă avea El cu peștii? De unde îndrăzneala Acestuia de a l sfătui pe Petru cum să pescuiască? 
Să fi fost un dram de credință? Să fi fost un dram de speranță? Să fi fost din pricina rușinii de a nu se întoarce acasă cu plasa goală? Poate puțin din toate acestea. Cert este faptul că Petru L a ascultat pe acest Învățător și a aruncat din nou mrejele, având imensa și covârșitoarea surpriză de a le scoate atât de pline de pești, încât riscau să se rupă. Și tocmai discrepanța atât de mare între probabilitatea extrem de redusă de a prinde ceva și rezultatul efectiv al aruncării din nou a mrejelor îl face pe Petru să aibă o reacție total neașteptată: să cadă la picioarele Învățătorului și să I ceară să plece de la el, că e om păcătos (Lc. 5, 8). O reacție pe care, în mod normal, nimeni nu o are față de cel care îți face un dar; mult mai firesc este să te bucuri și să mulțumești pentru acel dar.
Mult ne straduim noi, oamenii, mult ne zbatem, dar prea deseori, nimic dobandim, nimic folosim, nimic adunam. Pentru ca nu adunam dimpreuna cu Hristos si in Duhul Lui, pentru ca lucram numai omeneste, mult prea-omeneste si nu stim sau am uitat fiii carui Duh suntem. Pentru ca ne bizuim doar pe ceea ce stim si pe ceea ce putem noi, pe vointa, ambitia si puterea noastra, pe faptele mainilor noastre, luam drept reper doar ceea ce corespunde masurii noastre meschine si pitice, confundand pe Duhul cel Sfant cu sangele nostru infierbantat, credinta in Hristos cu credinta in noi insine, ravna de Sus cu ravna cea trupeasca, cu zelul aprins al inimii cazute, nerabdator sa arunce plasa inainte sa fi invatat sa pescuiasca si inainte de a-i intreba pe mai-marii sai unde este locul propice de pescuit. 
Traim eretic si ne nevoim eretic, zicea un parinte mare de azi si ne miram ca nu aducem rod, ca nu prindem nimic in plasa. Pescuim in ape tulburi, pescuim haotic. Nu cerem Lumina sa vedem si nu vedem unde sa aruncam plasa, nu invatam niciodata “sa manam la adanc“, sa ne departam de “uscat” si sa facem “dupa Cuvantul Lui”. Dar mai rau este ca… nu stim macar ca suntem nestiutori si orbi in cele ale Duhului si ne infuriem strasnic pe cei care ne arata orbirea! 
Unii muncesc, dar nu stiu cui aduna. Altii cauta intelepciunea, dar nu stiu sa o caute unde trebuie sau nu o cauta sincer. Asa ajungem la sfarsitul vietii noastre cu plasele goale. N-am pescuit nimic. N-am dobandit nimic.
Domnul sta si asteapta langa noi, ne lasa sa ne izbim de neputinta noastra, asteapta zorii zilei cand va canta cocosul vadind prostia ingamfarii noastre, ca sa cunoastem bine ca de la noi nu-i nici o speranta de a (se) prinde ceva (de noi), dupa care ne porunceste sa aruncam din nou plasa, sa ne ostenim din nou. Ce vom face? Vom sta plangandu-ne ca e degeaba si ca nu se gaseste nimic pentru noi “acolo”, sau, obositi, tristi, vom da, totusi, ascultare glasului Sau?
Petru înțelege însă că acel Învățător nu este un Om obișnuit. Petru are, în termenii lui Rudolf Otto, experiența sacrului. Iar sacrul provoacă în om două simțăminte contrarii: fascinația care atrage și groaza care, dimpotrivă, te pune pe fugă. Inițial, groaza a fost mai puternică, de unde și rugămintea lui Petru adresată Învățătorului de a pleca de la el. În cele din urmă însă, a prevalat fascinația. Din momentul săvârșirii minunii, pe Petru nu l au mai interesat peștii, ci Cel Care se afla în fața lui și care promitea, prin Însăși prezența Lui și prin mesajul pe care îl aducea, ceva măreț, ceva care dă sens vieții. De aceea, nu e deloc surprinzător că, atunci când Iisus îi spune să L urmeze, făgăduindu i să l facă pescar de oameni, Petru lasă toate și Îi urmează (Lc. 5, 11).
Și astfel începe Odiseea Apostolului Petru. O Odisee care nu e deloc liniară, nici numai ascendentă, ci una cu multe poticniri, cu mărturisiri de fierbinte atașament și de iubire sinceră față de Iisus, dar și cu neîncredere față de ajutorul Lui și, mai ales, cu lepădare de El. Însă tocmai acest parcurs sinuos e cel care îl și validează și îl face profund uman. Când Îl vede umblând pe mare, Petru cere să facă și el asemenea; la îndemnul lui Iisus, pășește pe apă, însă cu neîncredere, ceea ce face să se scufunde (Mt. 14, 26 30). Lipsa lui de încredere în Cel Care îl cheamă la Sine trădează confuzia lui Petru față de adevărata identitate a lui Iisus. Totuși, nu mult după aceea, când Iisus îi întreabă pe ucenici ce cred despre Dânsul, tocmai Petru este cel care afirmă răspicat: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu” (Mt. 16, 16). Pentru ca, ulterior, același Petru să încerce să L împiedice pe Iisus să moară pe cruce, provocând o replică usturătoare din partea Mântuitorului: „Înapoia mea, satano! Că sminteală Îmi ești” (Mt. 16, 23). 
Cu totul de neînțeles ne pare nouă, apoi, lepădarea lui Petru de Iisus. Cum se poate ca, după atâtea fapte minunate, după atâtea vindecări - și chiar învieri din morți! -, după atâtea cuvinte pline de putere rostite de Hristos, după Schimbarea la față, la care a fost martor, ucenicul cel mai dârz și mai neînfricat, care scosese în Grădina Ghetsimani sabia din teacă și tăiase urechea lui Malhus (Mt. 26, 51), gata să și apere Învățătorul chiar cu prețul vieții, să se lepede cu atâta ușurință de Cel Care Îi deschisese o cu totul altă perspectivă asupra vieții? Să fi fost frica de a nu împărtăși aceeași soartă ca și Iisus? Cu siguranță nu! În momentul lepădării, Petru nu era un fricos; era un dezamăgit: dezamăgit și înșelat în așteptările lui, pentru că nu L înțelesese cu adevărat pe Iisus. „Lumina cunoștinței” vine de sus, iar Petru nu se împărtășise încă de această lumină, cel puțin nu într o asemenea măsură încât să fie scutit de căderile umane, atât de firești „omului trupesc”. Petru își pusese toate speranțele în Persoana lui Iisus, și tocmai acea Persoană era acum trimisă la moarte, fără ca ea să dea vreun semn că va împiedica acest deznodământ. Toate speranțele năruite, toate proiectele de viitor spulberate, tot avântul înăbușit! Părintele Nicolae Steinhardt, vorbind tocmai despre acest moment al răstignirii și morții lui Hristos, remarcă, pe bună dreptate, că diferența insurmontabilă dintre ucenicii Mântuitorului, care au trăit „pe viu” moartea lui Iisus, și noi, creștinii de după aceea și de pretutindeni, care devenim, anual, martorii morții lui Hristos în Vinerea Mare, dar care trăim acest moment în perspectiva și în lumina Învierii, este dată tocmai de acest sentiment de maximă deznădejde, de maximă descumpănire, pe care l a provocat în inimile ucenicilor moartea pe cruce a Mântuitorului, ce părea la acel moment ireversibilă și definitivă!
Crunta dezamăgire pe care au trăit o ucenicii se vede și din aceea că, două zile mai târziu, când mironosițele femei le au vestit Învierea, ei n au crezut (Mc. 16, 11; Lc. 24, 11). Petru însuși nu crede inițial în Înviere și, chiar după ce aleargă la mormânt și vede giulgiurile singure zăcând, pleacă mai degrabă fără să creadă, ci doar „mirându se în sine de ceea ce se întâmplase” (Lc. 24, 12). Abia întâlnirea pe care ne o relatează Evanghelistul Ioan (In. 21, 15 17) și care se centrează pe dragostea lui Petru față de Învățătorul său ne încre¬dințează că, din acel moment, Petru a și dobândit adevărata înțelegere a lucrurilor, și a și recăpătat reazemul trainic pe care să se sprijine și și a recuperat, de data aceasta definitiv, sensul vieții sale: pe Hristos Cel înviat. Iar curajul de a da mărturie în fața lumii pentru toate acestea i a venit odată cu pogorârea Duhului Sfânt: îl vedem pe Apostolul Petru din nou dârz și neînfricat, ca în Grădina Ghetsimani, răspunzând membrilor sinedriului, care îl a¬me¬nin¬țau cu pedeapsa dacă va continua să L propovăduiască pe Hristos Cel înviat din morți, în acești termeni: „Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu” (Fapte 4, 19).
Odiseea Apostolului Petru este și Odiseea multora dintre noi. Căutăm să dăm sens vieții noastre, dar aparentul absurd al ei pare că ne copleșește; credem în Hristos Cel înviat, dar adeseori credința noastră este măcinată de îndoieli, mai ales atunci când nedreptățile la care suntem zilnic martori strigă la cer, iar cerul pare că rămâne mut... Considerăm înde¬lunga răbdare a Domnului față de cei care umblă pe căile morții ca semn al indiferenței Sale sau, și mai grav, ca semn al inexis¬tenței unui Dumnezeu bun și iubitor, în acest caz nemairămânându ne altceva decât să ne rezumăm la această viață și să încercăm să luăm ce este mai bun din ea. Apostolul Petru a trecut prin toate aceste ex-periențe, dar le a și depășit în final. Să l imităm și noi pe Petru până la capăt, fiind încredințați că sens vieții noastre dă numai Hristos, în relația personală pe care fiecare ar trebui să o aibă cu Acesta, chiar dacă nu este o relație lină, constant ascendentă și lipsită de tensiuni. Tensiunea trebuie să fie întotdeauna creatoare. Dar să nu ne pierdem nădejdea că, într un final, vom dobândi și credința, și curajul, și adânca înțelegere pe care le a dobândit Apostolul Petru, și vom putea mărturisi, așa cum a mărturisit odinioară Dostoievski: „Peste văpaia îndoielilor, a mea Osana a venit!”
Suntem chemaţi de multe ori să acţionăm conform cunoştinţelor noastre, conform experienţelor noastre, obiceiurilor noastre, crezând că „bătătorita cale” ne va aduce rezultatele dorite…
Şi totuşi, de câte ori în loc de rezultate pozitive ne pomenim în faţă tocmai cu contrarul, iar deznădejdea tinde să ne strivească inima…
Dimpotrivă, atunci când cu desăvârşire liber Îl aşezăm pe Iisus şi punem porunca Sa deasupra propriei noastre „logici înţelepte”, deasupra experienţei personale şi comune, când în mod simplu ne încredinţăm întru-totul poruncii lui Dumnezeu, atunci lucrurile se schimbă şi de acolo unde omul se aşteaptă la eşec, vine succesul, reuşita scopului şi răsplătirea acestei credinţe.
Credem că doar lui Petru i s-a întâmplat această minune cutremurătoare? Doar lui Petru Dumnezeu i-a rezervat acest deosebit tratament plin de iubire? Dar Dumnezeu este „ieri şi azi şi în veci Acelaşi”. Întotdeauna înconjoară cu infinită iubire pe fiecare om şi vrea „ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2:4). Dacă vom fi atenţi la viaţa noastră, dacă vom arunca o privire scrutătoare pentru a analiza zilele şi anii vieţii noastre, cu siguranţă ne vom încredinţa de minunata intervenţie a lui Dumnezeu! Vom vedea lămurit fapte pe care nu le putem explica în niciun chip natural.
Şi prin urmare, în acest punct trebuie să accentuăm deosebita binecuvântare şi pronie, deosebitele intervenţii minunate ale purtării de grijă a lui Dumnezeu prin Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu şi prin Sfinţii noştri, arătate neamului nostru necăjit, dar şi binecuvântat.
Nu avem decât să studiem împreună cu istoria noastră bisericească şi adevărata noastră istorie naţională. Nu istoria care a fost scrisă în laboratoarele „kissingeriene” – şi nu numai – care dezorientează, ci această istorie care a fost scrisă cu sângele de neşters al martirilor şi al noilor martiri. Să studiem aceste pagini care ilustrează sacrificiul şi care au fost sfinţite de osemintele sfinte ale elinilor ortodocşi şi de moaştele pline de har ale marilor noştri Sfinţi!
Fraţii mei, studiind cineva această pericopă evanghelică pe care ne-o istoriseşte Luca, care a primit martiriul în regiunea Beoţiei, unde se află şi mormântul său, nu are decât să-L roage pe Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru, pe Domnul Iisus, să ne dăruiască credinţă vie în inimi şi desăvârşită ascultare faţă de voia Sa. În acelaşi timp să ne rugăm toţi ca harul Său să ocrotească poporul nostru luminându-i pe conducători şi pe autorităţi, pentru că „înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10: 31). Amin”(postat pe fb de ioan monahul)

marți, 18 septembrie 2018

CERNEALA, NISIPUL ȘI PATIMILE OMENEȘTI


FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


Astăzi, dragi "elevi", m-am gândit să vă ajut să înțelegeți ce înseamnă "patimile", folosind două exemple din natură. Pentru că știm că Domnul nostru folosea mereu această metodă: prin evocarea realităților materiale ușor de înțeles pentru toată lumea, El Își ridica ascultătorii la înălțimile celorlalte realități, adică a celor spirituale.
Să intrăm mai întâi în laboratorul de fizică.. Luăm o bucată de fier și o fixăm bine, bine într-o menghină.. Apoi luăm o pilă nouă cu zimți mari și începem să pilim.. Pe masă așternem mai întâi o coală mare de hârtie. Adunăm mult praf de la fierul acela, praf care se numește "pilitură de fier". Apoi luăm un pumn de nisip uscat și îl amestecăm cu pilitura. Tocmai am obținut o materie nouă, un nisip puțin mai albăstrui. Acum eu vă cer să separați din nou cele două materii inițiale.. Într-un fel, eu vă cer dumneavoastră să "curățiți" nisipul de reziduurile de fier din el. Așa-i că nu puteți?.. Ei bine, tot eu o să vă ajut: voi lua un magnet puternic, voi împrăștia amestecul de nisip cu fier pe masă și voi trece magnetul pe deasupra lui. Vă garantez că un fir de fier nu va mai rămâne în nisip!
Acum ne mutăm în laboratorul de chimie.. Luăm o eprubetă și o umplem pe trei sferturi cu apă curată. Adăugăm câteva picături de cerneală.. În câteva secunde apa devine toată albastră, sau neagră, sau roșie, în funcție de culoarea cernelii. Perfect amestecată, perfect omogenă.. Acum, dragii mei elevi, vă cer, ca și în primul caz, să-mi dați înapoi apa curată.. Adică.. să-mi scoateți cerneala din apă! Vă uitați nedumeriți unul la altul, apoi mă priviți curioși pe mine, zicându-mi că nu se mai poate elimina cerneala, odată ce s-a amestecat cu apa. Bine.. Vă arăt eu cum se face: iau o pastilă de vitamina C mai de calitate, o sfărâm până obțin o lingură de praf de vitamina C, apoi vărs cu atenție acest praf în eprubetă.. Privim cu toții uimiți cum apa începe să se limpezească și vedem cum în treizeci de secunde apa noastră este iarăși curată, perfect transparentă!
Bine, o să gândiți, și ce legătură au patimile omenești cu cele două exemple?.. Ei bine.. AU! Firea noastră omenească după Sfântul Botez este curată și pură. Ca nisipul, sau ca apa din eprubetă, despre care am vorbit. Diavolul, datorită neatenției noastre și a lipsei de rugăciune, se strecoară foarte ușor în sufletele și în trupurile noastre, "prihănindu-le", adică murdărindu-le.. Când păcatul se repetă de multe ori, sufletul se murdărește permanent, rămânând așa, urâcios, impur. De unde știu eu aceste lucruri?.. Bineînțeles, din Sfânta Scriptură.. "Apoi (diavolul) se duce și ia alte șapte duhuri, mai rele decât el, și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi"! Iată cum duhurile necurate, aceste spirite răufăcătoare, se amalgamează cu adâncurile inimilor noastre, transmițând caracterelor noastre defectele lor! Omul care după Botez era bun și iubitor, devine rău și respingător! Cel care la început era curat, sfios și rușinos, devine desfrânat și nerușinat! Omul blând și pașnic devine mânios și certăreț! Diavolul s-a amestecat așa de bine cu sufletul lui, încât el, omul pătimaș, nici măcar nu-și dă seama ce "transportă" înlăuntrul său!
Aceasta este patima omului: ceneală vărsată în apă, pilitură de fier amestecată cu nisip.. Acum să vedem dacă există vreo putere care să poată curăți sufletul, așa cum vitamina C și magnetul au putut să o facă.. Există! Această.. "PUTERE" Se numește.. DUHUL SFÂNT! Atunci când noi începem să ne rugăm, încet, încet, Domnul nostru Iisus Hristos ne trimite nevăzut harul Său, adică pe Duhul Sfânt și ne curăță sufletele de patimă și de diavol. Acțiunea Duhului Sfânt este și mai puternică atunci când mergem la Sfânta Spovedanie. Când preotul rostește la sfârșitul mărturisirii noastre: "Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu PUTEREA ce-mi este dată (adică.. cu Duhul Sfânt) te iert și te dezleg de toate păcatele tale", atunci Duhul Sfânt, ca o vitamină C duhovnicească, pătrunde în sufletele noastre și le curăță de "cerneala" patimilor! Aceasta înseamnă cuvântul "te dezleg" de păcate, pe care-l folosește preotul: "te vindec", sau: "scot păcatul și diavolul din tine". Vedeți, dragii mei, cât este de importantă Sfânta Spovedanie?.. Oricât de mult ne-am ruga noi înșine, nu lucrează Duhul Sfânt în noi ca atunci când mergem la Sfânta Taină a Mărturisirii.. Chiar și Cuvioasa Maria Egipteanca, înainte de a merge în pustiu ca să-și plângă atâția ani păcatele, a fost mai întâi și s-a spovedit! Apoi a primit și Sfânta Cuminecătură, adică pe Domnul Iisus Hristos, și numai cu aceste "Merinde" a avut ea putere de a face pocăința despre care am citit cu toții..
În încheiere, vă sfătuiesc să nu vă pierdeți niciodată nădejdea, oricât de mari ar fi patimile voastre (pentru că se zice: "un păcat nu vine niciodată singur")! Dacă nisipul murdar se poate curăți, dacă apa murdară de cerneală poate deveni clară și transparentă ca la ieșirea din izvor, stați foarte liniștiți: și sufletele voastre pot deveni curate ca după Sfântul Botez! "Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și MAI VÂRTOS DECÂT ZĂPADA MĂ VOI ALBI", amin!
Preotul Sorin Croitoru de la Mantova (Italia)

luni, 17 septembrie 2018

PARASTASUL (SĂRINDARUL) PENTRU ODIHNA SUFLETELOR

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


Bătrânul Daniil Aghioritul (+1929), înțeleptul isihast de la Katunakia (Sfântul Munte Athos), are menționat în manuscrisele sale și următorul caz, care s-a petrecut în 1869, în patria sa, Smirna.
Un oarecare creștin virtuos, în cele din urmă ale vieții sale l-a chemat pe duhovnicul său, părintele Dimitrie, și i-a spus:
– Eu astăzi mor. Spune-mi ce să fac în această clipă hotărâtoare?
Preotul cunoscând virtutea aceluia și pregătirea ce o făcuse, i-a propus următoarele:
– Dă poruncă ca după moartea ta să ți se facă un sărindar (40 zile) într-o biserică.
Așa s-a și făcut. Dimitrie – acesta era numele lui – a lăsat poruncă fiului său să-i facă 40 de Liturghii după adormirea sa. Acela, ascultând de ultima dorință a bunului său tată, fără întârziere i-a încredințat părintelui Dimitrie săvârșirea lor. Smeritul levit a primit să facă 40 de Liturghii, mai ales că el însuși i-a propus aceasta celui adormit, și în toată această perioadă s-a retras la Biserica Sfinților Apostoli, aflată în afara orașului.
Au fost săvârșite treizeci și nouă de Liturghii fără piedici, iar a patruzecea trebuia să se săvârșească într-o zi de Duminică. Sâmbătă seara însă, l-a apucat pe părintele Dimitrie o puternică durere de dinți, atât de puternică, încât a fost nevoit să se întoarcă acasă. Preoteasa i-a propus să scoată dintele, însă părintele a refuzat, pentru că a doua zi trebuia să săvârșească ultima Liturghie. La miezul nopții durerea a ajuns la culme și părintele Dimitrie a fost nevoit să-și scoată dintele. Din pricină că a început să-i curgă sânge, a amânat ultima Liturghie pentru luni.
Între timp, sâmbătă după-amiază, Gheorghie, fiul celui adormit, a pregătit niște bani pentru osteneala preotului, intenționând să-i dea a doua zi. La miezul nopții s-a trezit pentru rugăciune. După rugăciune s-a așezat pe pat și a început să-și aducă în minte virtuțile, harismele și cuvintele înțelepte ale tatălui său. La un moment dat i-a trecut prin minte un gând: „Oare parastasele aduc folos sufletelor celor adormiți sau le-a rânduit Biserica numai pentru mângâierea celor vii?”.
Și îndată a fost cuprins de un somn ușor și a văzut că se află într-o câmpie de o frumusețe de negrăit. Se simțea nevrednic să stea în acel loc sfânt. Înaintea sa se întindea o grădină nesfârșită plină de pomi, care răspândea o mireasmă de nedescris. „Acesta este cu siguranță Raiul”, și-a spus în sinea sa. „O, ce fericire îi așteaptă pe cei care trăiesc virtuos pe pământ!”. Cercetând cu uimire frumusețile cele mai presus de lume, a văzut un palat strălucitor cu o arhitectură minunată. Zidurile sclipeau de diamante și aur. Mergând mai aproape, vede – o, ce bucurie! – în poarta palatului pe tatăl său cu totul luminos, îmbrăcat în haine strălucitoare.
– Cum ai ajuns aici, fiul meu? l-a întrebat acela cu blândețe și dragoste.
– Nici eu nu știu, tată. Îmi dau seama că nu sunt vrednic de acest loc. Dar spune-mi cum petreci aici? Al cui este acest palat?
– Iubirea de oameni a Mântuitorului Hristos, prin mijlocirile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, la care am o deosebită evlavie, m-a învrednicit să petrec în acest loc. Trebuia să intru astăzi în palat, însă iconomul care îl construiește a avut un necaz. În seara aceasta și-a scos un dinte și astfel nu a sfârșit cele patruzeci de zile ale construcției lui. Din această pricină voi intra mâine.
După aceasta Gheorghie s-a trezit plin de lacrimi și uimit. A petrecut cealaltă parte a nopții înălțând laude și doxologii lui Dumnezeu. Dimineața, după Dumnezeiasca Liturghie, a luat prescuri, vin și lumânări de ceară curată și a pornit spre Biserica Sfinților Apostoli. Părintele Dimitrie l-a primit cu bucurie. Atunci Gheorghie i-a povestit cele văzute noaptea trecută. Când a ajuns cu povestirea în punctul în care tatăl lui spunea că nu a putut intra în palat, deoarece iconomul și-a scos un dinte, părintele Dimitrie a fost cuprins de frică și de uimire. Apoi a spus cu bucurie:
– Eu sunt iconomul care a lucrat la construcția palatului tatălui tău. Astăzi nu am liturghisit, pentru că mi-am scos un dinte. Însă voi liturghisi mâine și astfel voi sfârși palatul duhovnicesc al tatălui tău.

sursa
https://web.facebook.com/calugarul.alb.1/posts/160400154863431?__tn__=K-R

DREPTATEA DUMNEZEIASCĂ

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


   Bucuria mea, cel dintai si cel mai de pret bun, pe care L-a daruit Dumnezeu oamenilor, din iubirea Sa nemarginita, fost insasi VIATA. Un alt bun impartasit de Dumnezeu oamenilor este ADEVARUL MANTUITOR (pe care il detine doar Sfanta Biserica Crestin Ortodoxa). Iar pentru impartasirea acestui adevar mantuitor, Dumnezeu Insusi S-a intrupat, dupa ce vorbise in multe randuri si in multe feluri poporului ales, prin profetii din Vechiul Testament. Este foarte adevarat ca: “Dumnezeul este iubire” (1 Ioan 4:8) si ca El ne iartă pacatele de 70 de ori cate 7 pe zi (in Taina Sfintei Spovedanii, prin preotul duhovnic), dar, tocmai aceasta iubire cere DREPTATE. Indurarea poate dura cel mult pana la sfarsitul vietii, cand urmeaza judecata particulara. Dupa Infricosata Judecata, unii vor primi MANTUIREA VESNICĂ, iar altii OSANDA VESNICĂ, pentru ca nu s-au pocait. La chemarea: “Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor” (Matei 4:17), se raspunde cu: “CRED DOAMNE!” Prin pocainta, sufletul se smereste in mod efectiv prin “apa plansului” si se amesteca in chip nimincinos cu Dumnezeu. PLANSUL, bate la usa Cerului, POCAINTA, te ridica, iar SMERENIA iti deschide Cerul. In lipsa smereniei, sufletul este gol si vested. Una este A TE INALTA, alta este A NU TE INALTA si cu totul altceva este A TE SMERI.

A te inalta = a judeca in fiecare zi. A nu te inalta = a nu cleveti si judeca. A te smeri = a te osandi pe tine, fara a fi vrednic de osanda. Amin si Aliluia!
                                                                                                                Preot Ioan 🛎.

joi, 13 septembrie 2018

MINUNI..

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


de Preot Sorin Croitoru

Trăim minuni în toată vremea
(Minune e.. și că trăim!)
Minune-i aerul din piepturi,
Sau pâinea ce o înghițim.

Minune-i ochiul ce privește,
Sau focul, când ne încălzim.
Minune-i raza de lumină,
Minune-i apa ce-o sorbim!

Minune-i steaua ce sclipește,
Minune-i luna printre nori.
Minune este codrul verde,
Minune-i câmpul plin de flori!

Dar soarele pe când răsare,
Sau când apune plin de sânge?..
Dar ciocârlia care cântă,
Sau pescărușul care plânge?

Dar leul mândru ca un rege,
Sau căpriorul cel sfios?
Dar lebăda cea grațioasă,
Sau crocodilul fioros?..

Minune sunt acestea toate
Și tot ce este peste tot..
Nu-L voi slăvi cum se cuvine
Pe Creator, că nici nu pot,

Dar după cât mă duce mintea
Și mă învață harul, eu
Voi continua din răsputeri
Să Îl slăvesc pe Dumnezeu!
amin

DRUMUL CRUCII

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


versuri : Eliana Popa
Drumul Crucii,drumul Crucii,fiecare să-l urmăm
Si in haina pocăintei trupul să ni-l îmbrăcăm
Cum si Domnul spre Golgota,drumul Crucii a urcat
A purtat Neprihănitul,Crucea lumii de păcat.
Fiecare poartă-n spate,o povara, crucea sa
Pentru unii mai ușoară,pentru altii mult mai grea.
Dar priveste către Domnul,spatele si-a aplecat
Si pe umerii răniți,toate crucile-a purtat.
Iar in gloata care-si poartă,ale sale multe cruci
Se-aud bocete de mame, se-aud scâncete de prunci
Fiecăruia ii pare ca povara sa-i mai grea
Unora li-i dragă crucea,altii n-o vor a purta.
Te-ai născut ca să-ți porti crucea ce ti s-a hărăzit tie
Ea e podul peste care o sa treci in vesnicie
Că în viață fiecare urcă cu povara grea
Dar de strigă către Domnul,El purta-va crucea sa.
Nu-ti porti singur neputinta pe-a Golgotei grea colină
Azi, alăturea cu tine,merge Maica Sa Divină
Urcă iar îndurerată lângă noi pe drumul Crucii
Si ne plânge suferinta,cum isi plânge maica pruncii.
Lângă tine stă si plânge, plânge iar ca şi atunci
Când Iisus purta pe umeri, ale noastre grele cruci
Nu esti singur! Poartă-ti crucea,ce te mântuie de moarte
Chiar de cazi,El se apleacă din nou crucea ta să poarte !

CRUCEA PERSONALĂ

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

de Preot Sorin Croitoru
Nu am primit răspuns mereu
La orice întrebare
Atunci când sufeream din greu
A vieții încercare..
În fel și fel de supărări
Îl întrebam pe Domnul,
Cuprins de grele întristări
Ce-mi alungau și somnul:
"De ce, Stăpâne, mă lovești
Cu rele fără număr,
Ce fel de cruce îmi proptești,
Atât de grea pe umăr?.."
Și Domnul nu îmi răspundea,
Văzându-mi disperarea..
În inima ce mă durea
Eu îmi pierdeam răbdarea..
Dar mai apoi, când se-ntâmplau
Schimbări majore-n bine,
Cuvintele mă usturau
Și îmi era rușine..
Abia atunci înțelegeam
Eu vremurile grele:
Trecând prin ele, eu creșteam,
Mă întăream prin ele!
Nu, nu-i atâta de ușor
Să crești duhovnicește..
Doar lacrima aduce spor,
Căci lacrima smerește..
Durerea, plânsul ne'ncetat,
Suspinul fără număr,
Acestea Domnul ni le-a dat:
Sunt crucea de pe umăr!
Iisus prin Cruce a ajuns
La Sfânta Înviere,
Cu Trupul Său de cui străpuns
În geamăt de durere..
La fel și noi, urmașii Lui,
Gusta-vom Învierea
De vom răbda, în loc de cui,
În inimă durerea..

CUVÂNT DESPRE MANTUIRE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


   Bucuria mea, nu toti crestinii ortodocsi stiu de ce traim noi pe pamant. Noi traim sa ne mantuim sufletele, fiindca, stim acest lucru de la Domnul nostru Iisus Hristos: “Am venit sa caut si SA MANTUIESC pe cel pierdut” (Luca 19:10).

Ne vom mantui daca suntem in credinta cea adevarata, Crestin Ortodoxa, daca vom constientiza pacatele nostre, daca ne vom spovedi cu sinceritate si cainta si daca vom rabda cu multumire lui Dumnezeu, pentru toate necazurile, suferintele care vin asupra noastra.

Prin suferintele de pe pamant NE ISPASIM PACATELE si ne castigam vesnicia.

 Cei care il cunosc pe Dumnezeu, orice li s-ar intampla, primesc cu multumire: ASA-MI TREBUIE PENTRU PACATELE MELE! 

Sa fim buni cu toti cei din jurul nostru. In tot ce facem trebuie sa tinem in minte gandul ca DUMNEZEU ESTE DE FATA, este nelipsit de langa noi. Trebuie sa avem frica de Dumnezeu, fiindca, ea este INCEPUTUL INTELEPCIUNII. 

Pentru a avea frica de Dumnezeu, Cuviosul Teodosie al Caucazului ii sfatuia pe fii sai duhovnicesti sa citeasca mult din Biblie, dar, si Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul.

Dupa moartea noastra, VIATA ABIA INCEPE: “A trecut din moarte la viata” (Ioan 5).

 Slava lui Dumnezeu pentru toate! Amin si Aliluia!
                                                                                                                            Preot Ioan 🛎.

duminică, 9 septembrie 2018

Ortodoxia.ro: Sfaturi si indrumari pentru o spovedanie corectă




- Ce poate face un om care -si spovedeşte mereu aceleaşi păcate, le urăşte, luptă ca ele, însă, oricum, le repetă? Cum le poate învinge?

Cel mai important lucru este ca omul să-şi urască păcatul. Este esenţial! Când nu iubim un păcat, atunci putem scăpa foarte repede de el.

Dumnezeu ne-a binecuvântat cu multe daruri, cum ar fi şi darul mâniei. Auziţi? Este un dar! Şi acesta este pentru a ne mânia pe diavol, pe duhurile rele, în momentele în care suntem atacaţi de ele.
Pe când noi am început să-l folosim spre păcat, înfuriindu-ne pe aproapele nostru.
Ni s-a mai dat şi darul râvnei pentru Dumnezeu. Însă noi nu râvnim după cele sfinte, ci râvnim la cele ale aproapelui nostru. Un alt dar este cel al dorului de nesăturat după Dumnezeu, după cele sfinte, dar noi l-am transformat în păcat, întrucât nu ne mai săturăm de farmecele acestei lumi. Cel mai important lucru este însă să ne îndreptăm şi să urâm păcatul.

Pentru aceasta avem nevoie de voinţă. În tinereţile sale, Fericitul Augustin nu putea scăpa nicidecum de un păcat şi, abia după ce a devenit un bărbat copt duhovniceşte, a priceput de ce nu se putea izbăvi de acesta. Nu avea suficientă voinţă şi dorinţa sinceră de a se elibera: "Eu mă rugam, Îl rugam pe Dumnezeu să mă izbăvească de păcat, dar în adâncul inimii parcă spuneam într-un fel:
izbăveşte-mă, Doamne, de păcat, dar nu acum, ci mai târziu. Acum sunt tânăr şi vreau să mai trăiesc."
Nu pronunţa acestea cu voce tare, dar undeva, în subconştientul său, acest gând era prezent.
-Eu merg la biserică, mă pocăiesc, mă spovedesc, mă împărtăşesc, dar simt că nu e total aşa cam ar trebui să fie de fapt.
Căci conştiinţa mea tace, nu-mi descoperă păcatele, patimile. Ce-aş putea să fac?

Lucrul cel mai important pe care l-aţi putea face ar fi să vă spovediţi pentru toate păcatele săvârşite de-a lungul vieţii. Să vă amintiţi tot, în măsura în care vă va permite memoria, pentru a dobândi o conştiinţă curată.

În momentul în care omul va fi mereu atent la cuvintele, faptele şi gândurile sale, el se va elibera repede de păcate.

Vocea conştiinţei îl va avertiza cu putere de fiecare dată când va voi să săvârşească ceva prin care ai încălca poruncile lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, omul care nu s-a pocăit pentru păcatele sale îşi nesocoteşte conştiinţa.

Dacă împliniţi toate acestea şi duceţi o viaţă activă în Sfânta Biserică: vă spovediţi, vă pocăiţi, vă Împărtăşiţi, vă rugaţi şi participaţi la slujbe, atunci sunteţi pe calea cea dreaptă.

Important este faptul că doriţi să vă desăvârşiţi, să vă îndreptaţi.

Altcineva, care îşi înăbuşă vocea inimii, se comportă într-un mod total diferit: "Ei, ce-o să se întâmple dacă în timpul postului voi bea un pahar cu lapte sau voi mânca o bucăţică de salam?"
Se începe de la cele de jos. Iisus spune: “Peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” (Mt. 25, 20-22).
Însă nefiind credincios peste puţine, păcatul mic va da naştere unuia mai mare.

Trebuie să căutaţi un preot care să vă poată asculta când mergeţi la el pentru o spovedanie generală. În parohii sunt puţini preoţi: unul sau doi. La mănăstiri sunt mai mulţi şi dispun de mai mult timp. Pentru ei spovedania este o ascultare specială. S-ar putea să găsiti chiar un duhovnic care să vă îndrume pe calea mântuirii duhovniceşti.

El va discuta cu dumneavoastră şi vă va ajuta să vă descoperiţi patimile ascunse.

Dumneavoastră însă trebuie să învăţaţi să nu ascundeţi nimic în faţa lui, căci păcatul nu este aur, ca să-l îngropi. El trebuie descoperit repede şi scos din sutlet, şi atunci vocea conştiinţei va fi auzită în orice ispită.

Citiţi din Vieţile Sfinţilor şi vi se va zdrobi inima când veţi compara viaţa dumneavoastră cu nevoinţele lor. Veţi vedea cât de curat trăiau ei şi cum trăim noi.

Asumaţi-vă vina pentru orice ispită şi nu căutaţi vinovatul în altă parte, consideraţi-vă dator în faţa lui Dumnezeu.

Certitudinea omului că ar fi pe calea cea dreaptă nu-i este de folos, deoarece trebuie să ne asumăm neputinţa până la moarte, după cum spunea şi Apostolul Pavel. Chiar dacă am săvârşi fapte bune de dimineaţa până seara, tot nu trebuie să fim încrezuţi În mântuirea noastră, căci doar lui Dumnezeu Îi sunt cunoscute toate.

-Părinte, eu merg la biserică, mă spovedesc, dar deja de foarte mult timp simt depresia. Ce-aş putea face?

Important este să ne aducem aminte de toate păcatele, începând cu tinereţile noastre şi să ne pregătim pentru o spovedanie generală trebuie să ne eliberăm sufletul, să scoatem afară toată
mizeria care ne stânjeneşte viaţa.

Căutaţi-vă un duhovnic căruia să-i puteţi povesti despre starea dumneavoastră sufletească. Şi spovediţi-vă, căci în timpul citirii deasupra capului a rugăciunii de dezlegare, prin preot Dumnezeu iartă păcatele şi dăruieşte puterea harică în lupta cu ele.

Dumnezeu Se bucură pentru pocăinţa noastră, ne dăruieşte harul Său şi liniştea sufletească.

Iar când cădeţi din nou în această stare, deschideţi Evanghelia şi citiţi din ea, căci Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în suflet şi alungă întunericul, tristeţea şi deznădejdea.

Trebuie să vă obişnuiţi ca, imediat după rugăciunea de dimineaţă, să citiţi din Evanghelie şi apoi să rostiţi cu luare-aminte Rugăciunea lui Iisus de cel puţin 500 de ori.

La început va fi mai greu, dar cu timpul vă veţi obişnui şi rugăciunea va curge. Sufletul are un mare folos din rostirea acestei rugăciuni. Întunericul, tristeţea şi deznădejdea vor trece, pentru că sunt doar halucinaţii drăceşti. Pentru că omul păcătuia şi cu trupul, şi cu sufletul, acum pătimeşte din cauza lor.

Există halucinaţii drăceşti din cauza invidiei celui rău, dar există şi o astfel de boală cu substrat pur fiziologic, care apare atunci când omul este slăbit fizic. Dar dacă se va strădui să scape de ea, să se abţină şi să nu permită acestui vulcan să răbufnească, înseamnă că el luptă, iar lupta aceasta este pe placul lui Dumnezeu.

-Dacă, ajungând în faţa preotului şi ruşinându-mă să enumăr toate păcatele mele, Îl voi ruga pe Dumnezeu: "Doamne, iartă-mă pe mine, mult păcătoasa", oare îmi va ierta Dumnezeu păcatele pe care le spun în faţa Lui?

Desigur, noi trebuie să ne cerem mereu iertare în faţa lui Dumnezeu şi să ne pocăim. Însă astfel nu putem şti dacă ne-a iertat sau nu. El ne-a lăsat cele ce ţin de viaţa duhovnicească pe pământ încredinţând primei Sale Biserici, ucenicilor, Apostolilor Săi, puterea de a ierta şi de a ţine păcatele.

Taina Spovedaniei vine de la Apostoli. În ziua Înfricoşatei Judecăţi, Dumnezeu ne va ierta toate păcatele, în afară de cele pentru care nu ne-am pocăit. Trebuie să lăsăm ruşinea deoparte şi să ne spovedim În faţa slujitorului lui Dumnezeu. Căci prin ruşine ard şi păcatele noastre cele mai urâte. Trebuie să ne fie ruşine să mai păcătuim, nu să ne pocăim. Dacă sunteţi bolnavă şi nu puteţi merge la biserică, chemaţi preotul acasă.

Căci noi nu cunoaştem clipa în care va veni moartea şi trebuie să fim pregătiţi pentru a o întâmpina în orice moment .
Pocăinţa trebuie să fie plină de curaj. Aici suntem în faţa unui singur om, a preotului, în timp ce, la Înfricoşata Judecată, păcatele pentru care ne este ruşine să ne pocăim acum vor răsuna în faţa tuturor sfinţilor şi îngerilor. Atunci toată lumea le va afla. De aceea şi diavolul ne îndeamnă să ne ruşinăm de ele, ca să nu ne pocăim.

Însă, atâta timp cât prin venele noastre mai curge sângele, cât inima ne mai bate în piept, cât mila lui Durnnezeu mai este cu noi, trebuie să ne spovedim toate păcatele, şi vechi, şi noi.

-De ce ne este ruşine când trebuie să mărturisim un păcat ruşinos? Ne încurcă mândria: "Ce va gândi părintele despre noi?" Părintele spovedeşte zilnic o mulţime de oameni cu unele şi aceleaşi păcate! Şi va spune: "Iată, încă o oaie rătăcită s-a întors în turma lui Dumnezeu."

Când omul îşi mărturiseşte păcatele fără a le menaja în vreun fel se îndurerează şi plânge, iar preotul simte un adânc respect faţă de cel care se pocăieşte.

Păcatele nu trebuie adunate în suflet ca într-o puşculiţă. Cine are nevoie de ele? Iar când are loc o adevărată pocăinţă, şi omul, şi duhovnicul său dobândesc liniştea. “Şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte”(Lc. l5, 7).

Venind în vizită la medic şi spunându-i despre bolile mărunte, dar ascunzând-o pe cea mai periculoasă pentru viaţa noastră, putem muri. Rănile sufleteşti nu sunt mai puţin periculoase pentru viaţa noastră duhovnicească, pentru sufletul nostru, cu atât mai mult cu cât sufletul este mai de preţ decât trupul.

INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT)

INTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI DESPRE SPOVEDANIE ŞI DESPRE RELAŢIA CU PREOTUL DUHOVNIC
 
sursa:
Ortodoxia.ro: Sfaturi si indrumari pentru o spovedanie corectă

sâmbătă, 8 septembrie 2018

Rugăciune...

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


“Tu Doamne Cel veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea. Eu n-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie decât numai în Tine, Dumnezeule. Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine. Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi:“Tot ce veţi cere în rugăciune cu credinţă, veţi primi” şi:“orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă”. De aceea, îndrăznesc să Te chem pe Tine: Curațeste-mă de orice întinăciune a trupului și a duhului. Învaţă-mă să mă rog cum se cuvine.Binecuvintează această zi pe care mi-ai dat-o mie, slugii Tale nevrednice. Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezenţa Ta. Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără de păcat.Tu Doamne, Tu ştii cele de care am nevoie.Tu cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea şi întristarea mea nu-ţi sunt ascunse Ţie. De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc la Tine. Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Păzeşte-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice fel de pornire care nu-Ti este bineplacută Tie şi-l răneste pe aproapele meu. Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. Iar dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, în care să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei. Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultimea mea răsuflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, astfel ca poruncile Tale să fie singură lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci. Doamne, rogu-Te, ai milă de mine!
Păzeşte-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine. În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe şi mari, dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloşia şi josnicia mea. Miluieşte-mă! Nu mă depărta de la faţa Ta din pricina nevredniciei mele, ci mai degrabă sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu şi cu toată tăria mea: din toată fiinţa mea. Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt, învaţă-mă dreapta judecată şi conştiinţă.Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt. Ţine-mă în viaţă în această lume ca să-Ti pot aduce căinţă cu vrednicie. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici când mintea mea e încă oarba. Iar când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste dinainte ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta. Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoşător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale. Curăţeşte-mă de toate gândurile tainuite, de toată răutatea ascunsă întru mine; şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată. Doamne, în mare mila Ta şi nemărginita Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea și ajută-mă ca-n toate să fac pururi voia Ta spre mântuirea mea! AMIN!”

PLANUL DE MANTUIRE..

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


   Bucuria mea, trebuie sa avem o incredere neclintita ca Dumnezeu, are pentru fiecare suflet UN PLAN DE MANTUIRE si sa lucram cu frica si cu cutremur la mantuirea noastra” (Filipeni 2:12) si sa fim constienti ca suntem lucratori intr-o “vie”, care nu-i a noastra, dar si “lucratori” suntem, numai prin bunavointa Dumnezeu. De aceea trebuie sa ne smerim, fiindca, zice Iisus Hristos: “Cand veti face toate, sa ziceti: SLUGI NETREBNICE SUNTEM” (Luca 17:10).  “Trecand odata avva Macarie cu fratii prin Egipt, a auzit un copil zicand mamei sale: Mama, un bogat ma iubeste si eu il urasc si un sarac ma uraste si eu il iubesc! Si auzind avva Macarie, s-a mirat. Si i-au zis lui, fratii: Ce este vorba aceasta, parinte, ca te-ai mirat? Si le-a zis lor batranul: Cu adevarat, Domnul nostru este BOGAT si ne iubeste pe noi dar noi,  nu voim sa-L ascultam! Iar vrajmasul nostru, diavolul, este SARAC si ne uraste iar noi iubim necuratiile si  facem voia lui”. Pentru a ne mantui trebuie: CREDINTA (adevarata, Crestin Ortodoxa), HAR (pe care il primim din Sfintele Taine: Botez, Mirungere, Spovedanie, Impartasanie, Cununie Religioasa, Sfantul Maslu) si FAPTE BUNE. Crestinii Ortodocsi, care nu tin post cel putin Miercurea si Vinerea, nu au intelegere duhovniceasca, nu pricep absolut nimic din ceea ce-i invatam despre MANTUIREA SUFLETULUI. 

Daca n-au preot duhovnic, nu sunt integri, sunt ca niste pasari cu o singura aripa (parinti trupesti). Daca nu merg in fiecare duminica la Sfanta Liturghie, ii intorc spatele lui Dumnezeu, si-i mai si judeca pe cei care merg la Biserica si se roaga si pentru ei: Cineva m-a intrebat,

Oarecum ironizant, 

Daca noi, “Bisericosii”, Si “ultra-evlaviosii”,
Nu ne plictisim mergand,
Toata ziua, ani la rand,
La aceeasi Liturghie.

 Si i-am spus: Oare nu stie,
 Ca si cei indragostiti,
 Isi repeta fericiti,
Tot acelasi: “Te iubesc”,
Si nu se mai plictisesc?

Sper c-a priceput ceva;
Daca nu, e treaba sa!
                                                                                                                              Preot Ioan 🛎.

Vino suflet călător - Oastea Domnului

marți, 4 septembrie 2018

Despre preoţie

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

        Sărut mâna părintelui meu pentru că ea este singura prin care eu, păcătosul, primesc Trupul și Sângele Domnului. Preotul este singurul om din comunitatea noastră, care l-a atins pe Dumnezeu cu mâinile sale. Noi credincioșii îl atingem doar cu gura, atunci când ne împărtășim. Dar mâinile sale, sfințite, care au primit harul Preasfintei Treimi la hirotonie, au acest mare privilegiu de a-l atinge pe Cel Nevăzut, pe cel Atotputernic, pe Cel neîncăput.

Sărut mâna preotului, pentru că prin ea se sfintește apa Botezului prin care am fost botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Mâna preotului sfințește apa și o face aghiazmă mare în ziua Bobotezei, când toți gustăm din „binecuvântarea Iordanului” din apele sfințite de Hristos. Prin mâna preotului, Hristos sfințește apa și o face aghiazmă mică, apă pe care o bem zilnic, și cu care preotul sfințește toate ale noastre: casa, mașina, pământurile, mâncare, și toate instrumentele noastre.

Prin mâna preotului primim dezlegare de păcate la Spovedanie. Prin mâna preotului se sfințește undelemnul la Taina Sfântului Maslu, cu care apoi ne ungem spre vindecarea de boli. Prin mâna episcopului și a preotului se sfințesc bisericile, paraclisele, mănăstirile, altarele, și toate vasele sfinte ale bisericii. Prin mâna preotului se sfințesc icoanele la care ne închinăm și avem atât evlavie. Prin mâna preotului se unește bărbatul cu femeia în Taina Cununiei, primind binecuvântarea lui Dumnezeu. Prin mâna episcopului se hirotonesc noi preoți, care vor propovădui cuvântul Evangheliei lui Hristos în popor. Prin mâna preotului se tund pentru viața monahală, noi monahi și monahii, care vor sluji lui Hristos în ascultare, sărăcie și feciorie până la sfârșitul vieții.

Prin mâinile preoților și a episcopilor au curs râuri de cerneală prin care poporul a fost îndreptat pe calea cea bună către Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost scrierile evangheliștilor, a apostolilor și ale marilor sfinți ierarhi ai Bisericii noastre, astăzi am fi trăit în bezna necunoașterii de Dumnezeu și ne-am fi închinat în continuare la idoli, așa cum se închină alte popoare astăzi.

Mâinile preotului se ridica la rugăciune pentru întreaga comunitate și Dumnezeu îl ascultă pe El.

Prin mâna preoților și a episcopilor vine în Biserica Ortodoxă, tot Harul vindecător și luminător al sufletelor noastre.

Mâna preotului, păcătoasă sau nu, prin ea trece Harul lui Dumnezeu.

Mâna preotului, păcătoasă sau nu, este mâna lui Hristos, Cel care lucrează toate Sfintele Taine în Biserica Sa. Preotul nu face nimic de la el însuși ci toate le face prin Iisus Hristos – Izvorul Vieții și Lumina întregii lumi.

Eu îi sărut mâna preotului pentru că mă simt îndatorat în fața lui, și făcând acest gest îl slăvesc pe Dumnezeu, Cel care i-a dat acest mare har al slujirii pentru mântuirea oamenilor.

Nu sunteți obligați să sărutați mâna preotului. Acest gest trebuie să vină din inimă.

Sunt unii oameni care i-ar săruta și picioarele duhovnicului sau preotului lor, pentru că prin el au primit mare vindecare.

De ce sărutăm mâna preotului?

Fiindcă prin ea acea mână lucrează Dumnezeu în viețile noastre.

Sfântul Ambrozie al Milanului spune: “Preotul este ambasadorul iubirii lui Hristos”.

Sfântul Arhiepiscop Ioan Gură de Aur spunea: “Dacă aş întâlni un preot şi un înger m-aş pleca întâi preotului până la pământ şi i-aş săruta mâna sfinţitoare şi apoi m-aş pleca îngerului”. Tot el continuă: “Spune-mi, te rog, unde-l vom pune pe preot, când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârşeşte prea înfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc al tuturora? Cât de mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândeşte-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat şi mai sfânt decât oricare altul, sufletul care a primit atâta Duh? Atunci şi-n timpul Sfintei Liturghii şi îngerii stau împrejurul preotului. Tot altarul şi locul din jurul jertfelnicului se umple de puterile cereşti în cinstea Celui ce Se află pe jertfelnic” (“Despre preoţie” VI, 4).

“Mai socoteşti, oare, că mai eşti printre oameni şi că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă şi rugându-se, când vezi că toţi se înroşesc cu împărtăşirea cu Cinstitul Sânge al lui Hristos” din mâinile preotului? "Mai socoteşti oare, că te-ai mutat dintr-o dată în cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc şi că priveşti numai cu sufletul gol şi cu mintea curată cele din ceruri? O, minune! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu! Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ţinut în clipa aceea în mâini de ţărână, în mâinile preotului."

“Și Se dă pe Sineşi tuturor celor ce voiesc să-L sărute şi să-L primească” prin aceleaşi mâini ale preotului (“Despre preoţie” III, 4). 
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/

VIRTUTILE CRESTINE...

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


             Virtutea, am putea-o defini ca fiind statornicia pe calea binelui, in savarsirea faptelor bune si biruinta neintrerupta asupra raului, din dragoste curata fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Sfantul Antonie cel Mare spune: “Traind in virtute suntem ai lui Dumnezeu”. Virtutea este hrana sufletului si de aceea, ea trebuie sa cucereasca intreaga fiinta a crestinului ortodox si sa-i fie intotdeauna podoaba cea mai aleasa. Virtutea, potoleste pornirile rele ale oamenilor, inlatura ispitele, ii elibereaza pe crestini de patimi si rodeste in suflet binele cel castigator de mantuire. Virtutea il face pe om placut lui Dumnezeu, multumit in viata pe pamant si fericit in viata viitoare. Virtutile crestine sunt de doua feluri: TEOLOGICE si MORALE. 
   Virtutile TEOLOGICE sunt indreptate nemijlocit catre Dumnezeu si ele sunt: Credinta, Nadejdea si Dragostea duhovniceasca.
   Virtutile MORALE se mai numesc si CARDINALE, fiindca stau la temelia celorlalte virtuti si ele sunt: Intelepciunea, Dreptatea, Barbatia si Cumpatarea. INTELEPCIUNEA, este chibzuinta de a ne purta in viata astfel incat sa nu suparam pe Dumnezeu sau pe aproapele. DREPTATEA, este hotararea de a da fiecaruia, prin legea divina, ceea ce este al sau. BARBATIA, este insusirea sufletului de a implini datoriile cu statornicie si de a infrunta cu mult curaj greutatile si primejdiile vietii. CUMPATAREA, este virtutea prin care ne stapanim pe noi insine pentru a pune frau poftelor si patimilor. Amin si Aliluia!
                                                                                                                     Preot Ioan 

luni, 3 septembrie 2018

ÎMI AMINTESC ACELE ZILE..

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

de Preot Sorin Croitoru
Îmi amintesc de nopți în care mă desfătam privind spre cer
Și îl scrutam cu ochi de vultur, atras de-al Spațiului mister..
A fost o vârstă inocentă, când mă uitam cu interes
La cerul negru plin de stele, da, mă uitam atât de des..
Simțeam că-n ceruri e sfârșitul unui noian de căutări 
Și că acolo sus se află răspunsul multor întrebări..
Mă îmbătam de frumusețe, privind la bolta de azur,
Iar nopțile uitam de mine, privindu-i stelele, vă jur!
Îmi amintesc acele zile de parcă-au fost trăite ieri,
Când coloram cu drag Scriptura, umplând-o de sublinieri..
Eu căutam în Cartea Sfântă versete despre Univers,
Cu hărnicie și migală citindu-i fiecare vers,
Deci Biblia subliniată cu-atâtea linii în culori
Prinsese și mai multă viață, părând o pajiște cu flori!
Și ceea ce subliniasem citeam mereu și reciteam,
Iar nopțile, privind spre ceruri, versetele mi le-aminteam..
De ce mă bucuram atâta, privind spre cerul infinit?..
E simplu: Dumnezeul nostru, de sus, din ceruri a venit,
Iar Tatăl nostru e ÎN CERURI, privindu-ne cu drag pe noi,
Hrănind cu milă tot pământul, udându-l din belșug cu ploi..
Priveam la cer, cât e de mare, și mă gândeam la Dumnezeu,
Că tronul Său cel sfânt e cerul, și mă treceau fiori mereu..
Apoi știam că peste ceruri sunt alte ceruri, casa Lui,
Acolo unde merge lumea ce face voia Domnului..
Din ceruri va veni Stăpânul, din ceruri va veni Iisus,
Acolo e gătit lăcașul, Ierusalimul cel de Sus..
În ceruri este bucurie când oamenii se pocăiesc,
Din ceruri îngerii și sfinții spre oamenii de jos privesc..
Mi-ați înțeles acum plăcerea de a privi atât spre cer?..
Am fost și sunt atras de ceruri, chemat de-al Spațiului mister
Și mult aș vrea ca după moarte să merg la Domnul meu Hristos,
Să-ncep, ca îngerii și sfinții, să îi privesc pe cei de jos!

Despre mine

Fotografia mea
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!

Arhivă blog

https://www.diigo.com/

Postări populare

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXĂ

BIBLIA ORTODOXA AUDIO