CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE
SCOPUL VIEŢII
CREŞTINEŞTI
Preot Ioan
Ţelul vieţii credincioşilor creştini ortodocşi
este să ajungă
în cele din urmă în vârful
scării. Urcuşul pe această scară se aseamănă cu urcuşul pe muntele Tabor, căci
pe oricare versant am urca, acolo sus, ne aşteaptă Dumnezeul nostru Iisus
Hristos, cu braţele deschise. Pe partea stângă urcă călugării, iar pe latura
din dreapta urcă mirenii. Deci, şi unii şi ceilalţi îşi doresc acelaşi lucru: MÂNTUIREA!
Iubiticredinciosi,
În mod sigur, toţi
oamenii care au trăit sau trăiesc pe acest pământ şi-au pus sau îşi vor pune,
mai devreme sau mai tîrziu, în mod inevitabil, întrebarea: „CARE
ESTE ROSTUL VIEŢII OMULUI PE ACEST PĂMÂNT???“
Dintre toate vieţuitoarele
existente pe pământ, OMUL este
„COROANA CREAŢIEI“
lui Dumnezeu, este de fapt, o plăsmuire a iubirii lui Dumnezeu sau, mai simplu
spus, este legătura dintre Dumnezeu şi pământ, este un „microcosmos în
macrocosmos“, după cuvântul
Sfântului Ioan Damaschin. După cum bine se poate vedea, singur omul a fost făcut
„după chipul şi
asemănarea“ Ziditorului-Dumnezeu (Facerea 1:26), ca să
privească spre El şi să-L iubească. Nicolae Cabasila în cartea sa „Viaţa în
Hristos“ spune că „omul este creat
după chipul lui Dumnezeu ca să ajungă la asemănarea cu El“.
Sfântul Grigorie de Nazianz, a dat o
frumoasă definiţie omului spunând: „Omul este
creatura care a primit porunca să devină Dumnezeu“. Dintre toate vieţuitoarele,
singur omul are poziţie verticală şi de fapt, omul-antropos ne arată acest
lucru (ana = în sus, tropeo
= stare) şi în acest sens amintim
cuvintele Fericitului Augustin: „Uită-te în stânga şi în dreapta, dar mai
uită-te şi în sus !“.
Noi, oamenii, ne naştem
pe acest pământ şi S-AR PĂREA CĂ NU ŞTIM
de unde venim şi încotro mergem după moartea noastră, aşa după cum rezultă şi
din următoarele versuri pe care le-am citit pe o cruce,
într-un cimitir:
CINE EŞTI, DE UNDE
VII? TU EŞTI MARE, TU EŞTI MIC,
POŢI TU, OMULE, SĂ ŞTII? TU EŞTI TOT, TU EŞTI NIMIC,
UNDE MERGI, CE SOARTĂ
AI? TU EŞTI RĂU, DAR EŞTI ŞI BUN,
POŢI TU SEAMA SĂ ÎŢI
DAI?
TU-NŢELEPT ŞI TU NEBUN.
Şi într-adevăr, pe pământ
suntem străini şi călători, în lacrimi ne naştem şi, după porţia de viaţă care
ne-a fost dată de Dumnezeu, tot în lacrimi murim. Cel mai important
lucru este acela de a şti de unde venim şi încotro mergem, căci altfel suntem
ca o corabie fără cârmaci.
Viaţa pe acest pământ
se prezintă - după cum ne mărturisesc Sfinţii Părinţi - asemenea unei punţi
peste un fluviu uriaş. PUNTEA ACEASTA A FOST FĂCUTĂ
SĂ NE AJUTE SĂ TRAVERSĂM FLUVIUL ŞI NICIDECUM SĂ NE FACEM CASĂ PE EA,
adică să ne instalăm confortabil, uitând că, de fapt, noi trebuie să mergem
mai departe. Cu alte cuvinte, pe punte vom rămâne puţin timp şi trebuie să
privim mereu tărâmul minunat de dincolo de ea, unde trebuie să ajungem şi unde
este patria noastră definitivă. Aceasta este nenorocirea, căci milioane de
oameni care trăiesc astăzi, nu sunt capabili să vadă, să creadă că dincolo de
această viaţă, există o lume în care vom intra şi în care vom trăi veşnic. Deci, există foarte mulţi oameni care stăruie în a crede că
viaţa este un scop în sine.
Viaţa noastră pământească
se înscrie deci între LEAGĂN ŞI MORMÂNT,
fiind jalonată de aceste două mari
necunoscute, NAŞTEREA ŞI MOARTEA.
Amândouă se petrec fără voia noastră,
pentru că nu am fost întrebaţi nici dacă vrem să ne naştem şi, nu vom fi întrebaţi,
nici dacă vrem să murim. Hotărârea o ia ALTCINEVA! (DUMEZEU!)
Ieri am fost embrion, mâine vom fi mumie sau ţărână. De fapt, viaţa pământească
a oricărui om se compune dintr-o serie de scopuri omeneşti provizorii, puse cap
la cap. Unele sunt pe termen lung, altele pe termen scurt şi cei mai mulţi
dintre oameni se lasă înşelaţi de idealuri mărunte, scopuri nesemnificative.
Dacă privim în jurul
nostru, vedem PǍRINŢI care consideră că scopul vieţii lor este CREŞTEREA
ŞI EDUCAREA COPIILOR. Creşterea şi educarea copiilor nu este un scop în
sine, ci o îndatorire sfântă a părinţilor. BEŢIVII
consideră că scopul vieţii lor este băutura, dar se înşală, şi dracul beţiei îi
duce în întuneric. HOŢII fură
zi şi noapte. Dar şi ei merg în întuneric şi dracul furtului râde de ei. LACOMII
trăiesc să se îmbogăţească, dar şi de aceştia râde un alt drac, al lăcomiei, şi-i
duce tot în iad. DESFRÂNAŢII sunt păcăliţi de un drac foarte aprig, acela al
curviei şi sunt şi ei înşelaţi, când consideră că scopul vieţii lor este desfrânarea
trupească sau, cum se spune modern, sexul. Se ştie că Dumnezeu a binecuvântat,
a consfinţit căsătoria când a zis: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă“
(Facerea 1:28), dar El ne-a poruncit
aceasta pentru perpetuarea neamului omenesc şi nicidecum ca scop în sine, cum cred
unii oameni.
Părerile cu privire la
scopul vieţii sunt foarte diversificate. Nicolae Iorga spunea aşa:
„Taina existenţei
umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăim“. Bine şi frumos spus, dar nu ne descoperă totuşi sensul
vieţii. Mircea Eliade în „Istoria ideilor şi credinţelor
religioase“ spunea: „A fi om, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă în primul rând, a fi
religios“.
Dar nici el nu ne descoperă sensul vieţii. Mihai
Eminescu, marele nostru poet, spunea: „Ne naştem
spre a muri şi murim spre a ne naşte“. Dar cel care defineşte
scopul existenţei umane este un sfânt, Sfântul Serafim de Sarov,
care zicea: „SCOPUL VIEŢII NOASTRE CREŞTINEŞTI
ESTE MÂNTUIREA !!!“.
Iar acum să vedem şi
ce ne spune Hristos-Dumnezeul
nostru, în acest sens: „Căci
Fiul Omului a venit să caute şi SĂ MÂNTUIASCĂ
pe cel pierdut“ (Luca 19:10). Dar ce ne trebuie oare
pentru a ne mântui? Pentru a ne mântui trebuie să avem săvârşite cele cinci
Sfinte Taine, adică BOTEZUL, MIRUNGEREA, SPOVEDANIA, ÎMPĂRTĂŞANIA
ŞI, respectiv, CUNUNIA RELIGIOASĂ, pentru cei căsătoriţi. Minunat ar fi dacă am
avea şi TAINA SFÂNTULUI MASLU (a şasea
Taină). Primele două Sfinte Taine le au săvârşite toţi creştinii ortodocşi,
dar spovedania şi împărtăşania, numai unii. Cea mai mare grijă a vieţii noastre
este aceea de a ne spovedi şi de a ne împărtăşi cel puţin în cele patru posturi
mari: postul Sfintelor Paşti, postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, postul
Sfintei Maria şi postul Crăciunului. Aşa cum spălăm lenjeria cu detergent, tot
aşa să ne spălăm şi sufletele noastre prin preot.
Se vorbeşte astăzi de
medic de familie şi de avocat de familie. De PREOT DE FAMILIE nu vorbeşte
nimeni! Şi preotul este cel mai
important, pentru că el ne botează, el ne cunună religios şi tot el ne înmormântează.
Deci, în cele trei mari momente esenţiale
ale vieţii noastre, preotul trebuie să fie lîngă noi, el fiind o „călăuză duhovnicească“
în drumul către Hristos, căci fără acest „mijlocitor“ - preotul - cu siguranţă nu ne putem mântui. Însuşi Hristos a spus: „Duceţi-vă
şi arătaţi-vă preoţilor“ (Luca
17:14).
Scuzele unor
credicioşi cu privire la mântuire
► Unii spun aşa:
„Eu sunt prea păcătos ca să mă mai pot mântui“. Trebuie să ţinem
cont de cuvintele Mântuitorului care a spus: „Nu cei sănătoşi
au nevoie de doctor, ci cei bolnavi... că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci
pe cei păcătoşi la pocăinţă“ (Matei 9: 12-13). „Dar
Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că Hristos a murit când
noi eram încă păcătoşi“ (Romani 5:8). Multă nădejde ne dau şi cuvintele Sfântului prooroc Isaia: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul,
ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face“ (Isaia 1:18).
► Sunt mulţi
oameni care sunt cu mult mai răi decât mine... Acestor credincioşi
trebuie să le spunem că între oameni:
„Nu este drept nici unul“
(Romani 3:10) şi că „Cine va păzi toată
legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate
poruncile“ (Iacov 2:10). Această afirmaţie că ei sunt mai buni decât
alţii este o laudă, este mândrie şi iată ce spune Sfântul Apostol Pavel despre
aceasta: „Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude. Pentru că nu cel ce se laudă
singur este dovedit bun, ci acela pe care îl laudă Domnul“ (2
Corinteni 10: 17-18).
► Eu am amânat
de prea multe ori pocăinţa... Sfântul Apostol Petru ne vorbeşte despre îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu: „Domnul... îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară
cineva, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2 Petru 3:9).
Iar Sfântul Apostol Pavel este parcă şi mai încurajator: „La vreme potrivită te-am ascultat şi
în ziua mântuirii
te-am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii“
(2 Corinteni 6:2). De aceea , precum
zice Duhul Sfânt: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi
inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie“
(Evrei 3:7-8).
► Inima mea
este prea împietrită ca să mă mai pot mântui. „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă;
cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi“ (2
Corinteni 5:17).
Iar prin Sfântul prooroc Ezechiel ne spune Domnul Dumnezeu: „Vă
voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da;
voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne.
Pune-voi înlăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele
şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele“ (Iezechiel 36:
26-27).
► Mă voi pocăi
mai târziu, la bătrâneţe... „Nu te lăuda
cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere“ (Pildele
lui Solomon 27:1). „Căutaţi pe Domnul cât îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul
cât El este aproape de voi. Cel rău să lase calea lui şi omul nelegiuit
vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul“
(Isaia 55: 6-7).
► Îmi este teamă
că îmi voi pierde prietenii dacă vor vedea că vreau să mă mântuiesc.
Domnul Iisus Hristos a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc“
(Ioan 15:14). „Nu ştiţi că prietenia
lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea
se face vrăjmaş lui Dumnezeu“ (Iacov 4:4).
► Există oameni
care vin la Biserică şi totuşi sunt răi şi păcătoşi. Iată ce ne îndeamnă Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Romani: ... fiecare dintre noi va da
seamă despre sine lui Dumnezeu. „Deci să nu ne
mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui
prilej de poticnire sau de sminteală“ (Romani 14:12-13).
Iar Sfântul Evanghelist Matei zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu
care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.
De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna este în ochiul tău? Făţarnice,
scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul
fratelui tău“ (Matei 7:1:5). De aceea tutoror celor
care sunt în înşelare în ceea ce priveşte scopul vieţii noastre creştineşti
trebuie să le spunem că:
► Alta
este viaţa decât aceea pe care în mod obişnuit şi-o închipuie
oamenii;
► Altul este omul însuşi, decât acela ce se închipuie el;
► Altul
este adevărul, decât acela pe
care şi-l închipuie mintea omenească.
Iubiţi credincioşi,
Marele fizician
italian Marconi spunea: „Ştiinţa singură nu poate explica multe lucruri,
mai ales taina existenţei omeneşti. De când a început a gândi, omul s-a muncit
cu întrebările: cine este, de unde vine şi unde merge după moarte“. De fapt omul se
teme în mod continuu ca viaţa lui să nu fie fără sens. Aşadar, încearcă permanent
să-şi demonstreze lui însuşi şi altora că are valoare. Iubeşte laudele despre
el (căzând în păcatul slavei deşarte)
şi se teme de ofense (nu ştie să rabde).
Caută numai cele ale lui (egoismul este rădăcina
tuturor patimilor) şi invidiază succesele altora (păcatul zavistiei)... Cel ce nu cunoaşte sensul vieţii sale (vede viaţa prin prisma trăirii de zi cu
zi), se aseamănă cu acea persoană care ar merge în gară dorind să călătorească.
Casiera l-ar întreaba: „Unde doriţi să
mergeţi?“ Persoana ar spune: „Nu
ştiu, daţi-mi un bilet oriunde!“ Casiera l-ar întreba din
nou: „Vă rog să vă hotărâţi, fiindcă nu vă pot da bilet până
nu-mi spuneţi clar direcţia, data, ora şi clasa de vagon la care doriţi să călătoriţi!“ Persoana ar insista spunând: „Nu contează, bilet să fie!“
Iar casiera i-ar spune în final, pe bună dreptate: „Domnule dragă, după câte înţeleg eu, este foarte clar şi
deosebit de grav că dumneavoastră nu ştiţi încotro mergeţi!“. Mântuirea constă în mult sfat. De aceea
spuneau Sfinţii Părinţi: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să
călătorească“. La întrebarea: „Cum să ne mântuim?“, un părinte a răspuns: „Aveţi învăţătura lui Hristos şi a Sfinţilor Părinţi,
împliniţi-o cu fapta şi vă veţi mântui. Pentru mântuire înainte de toate
trebuie pocăinţă sinceră şi împlinirea poruncilor. Trebuie să căutăm, să plângem
şi harul va veni“. Aşadar depinde de voinţa noastră dacă ne
vom mântui sau nu. Să ne lăsăm în toate în voia lui Dumnezeu, cei
care tânjim după mântuire, să strigăm către Domnul: „Mântuieşte-mă, Doamne, aşa
cum ştii Tu Însuţi!“ şi atunci ne va mântui Domnul nostru
Iisus Hristos. De fapt Iisus, în limba ebraică, înseamnă Dumnezeu mântuieşte. Omul trebuie să aibă mereu în
faţa ochilor săi idealul după care tinde, să ştie de unde vine şi unde merge :
sufletul său vine de sus din cer şi se va întoarce la sfârşitul vieţii tot în
cer, acolo unde îşi are obârşia. După cum exploratorii care năzuiau spre pol
erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul
trebuie să aibă mereu în faţă STEAUA MÂNTUIRII. Aflând sensul
vieţii lui, omul priveşte cu alţi ochi realitatea din jurul lui şi cu atât mai
mult viaţa lui proprie. Toată viaţa creştinului trebuie să
fie un efort permanent de ascensiune spirituală, având în faţă cele două culmi
mântuitoare: Golgota şi Taborul. Mântuirea este o refacere în har a lumii sau,
altfel spus, mântuirea săvârşită de Hristos înseamnă eliberarea omului din răul
în care căzuse prin Adam şi Eva. Răul consta în alterarea firii umane, în întunecarea
minţii cu privire la adevărul religios, în slăbirea voinţei care înclină mai
mult spre cele rele decât spre cele bune, în ruperea legăturii harice cu
Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos îşi înfăptuieşte opera mântuitoare sub întreit
aspect: ca PROFET, ca ÎMPĂRAT
şi ca ARHIEREU.
Aceste trei demnităţi oamenii le au doar
separate şi numai la Hristos laolaltă şi fiecare în gradul suprem: ca profet
- învăţând, adică aducând revelaţia desăvârşită a fiinţei, voii lui Dumnezeu şi
a operei lui mântuitoare; ca împărat - biruind puterile răului şi conducând
pe om spre destinaţia lui adevărată; ca
arhiereu - refăcând legătura dintre om şi Dumnezeu, împăcând prin jertfă
pe Dumnezeu cu omul. Ori restabilirea comuniunii dintre Dumnezeu şi om se
numeşte, obişnuit, împăcare, mântuire. PetreŢuţea spunea că „omul care nu
crede în Dumnezeu este un animal muritor care vine de nu ştie unde şi se duce
nu ştie unde“. Iubiţi credincioşi,
să ne cutremurăm de măreţia mântuirii noastre şi pentru că auzim mereu în
ecteniile Sfintei Liturghii îndemnul: „Toată
viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!“, să răspundem din tot sufletul „Ţie, Doamne!“ şi să ne trăim viaţa cu
convingerea că aici pe pământ totul are un rost dumnezeiesc.
Se spune că un credincios cu mare dragoste
de Dumnezeu mergea adesea să viziteze cimitirele spre a învăţa să folosească
mai bine timpul şi privind mormintele zicea: „Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţă
ce n-ar face ei pentru viaţa veşnică, iar eu, care dispun de atâta timp, ce fac
pentru mântuirea sufletului meu?“
Depinde de voinţa ta
Nimic
nu e mai scurt ca viaţa, Nimic nu e mai
trecător ca viaţa,
Dar
nici mai lung nimic ca ea, Dar nici mai veşnic decât ea,
Poţi
ori s-o pierzi, ori să ţi-o mântui, Poţi s-o trăieşti în har sau
flăcări,
Depinde
de voinţa ta. Depinde de voinţa ta.
Nimic nu-i mai amar ca viaţa, Nimic mai mărginit ca viaţa,
Dar
nici mai dulce decât ea, Dar nici nemărginit ca ea,
Poţi
face-n ea ori rău, ori bine, Poţi fi mişel ori poţi fi
vrednic,
Depinde
de voinţa ta. Depinde de voinţa ta.
Nimic nu-i mai înalt ca viaţa, Dar de la clipa morţii tale,
Dar
nici mai josnic decât ea, Şi până-n veci de veci vei
sta,
Poţi
fi ori înger, ori un demon, Ori cu Hristos, ori cu
satana,
Depinde
de voinţa ta. Depinde de voinţa ta.
Doamne AtotŢiitorule PĂrinte, Fiule VeŞnic Şi Duhule Sfinte, Treime de trei ori SfÂntĂ, cĂlĂuzeŞte-ne
paŞii În marea vieŢii cea ÎnvolburatĂ ! Amin!
Bibliografie:
Biblia, E.I.B.M.,
Bucureşti, 1994; Preot Liviu Brânzaş, Raza din Catacombă; Preot
Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti,1995;
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Egumeniţa,
Galaţi, 2006.