În veci, ortodocși

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

de Adrian Păunescu

De mic, sunt ortodox, ca toți ai mei
aceasta e credința mea creștină,
am învățat cu tălpile să calc,
cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înțeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinței mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri și n-ar fi dat
credința lor pe nici un fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificați,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei, mi-am păstrat și eu
în fiece istorică furtună,
credința-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
prin toți ai mei, Biserică străbună.

Și m-am opus căderii în neant
și celor care dărâmau altare
și clopote-n Ardeal am construit
și calendare pentru fiecare.

Și ‘Noul Testament de la Bălgrad’
eu l-am crezut aducător de leacuri
și m-am zbătut că să apară iar,
la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Și-am fost convins că nici un leninism
credința ortodoxă n-o ajută
ci, dimpotrivă, ateismul crunt
ar vrea să o transforme-n surdomută.

Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?
A început la București să crească
un demonism bogat și indecent,
ce-amenință credința strămoșească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocși,
îi tot mânjesc și culpabilizează,
îi fac răspunzători de bolșevism,
îi umplu de lehamite și groază.

E clipa când mă simt dator să spun
că nu ne poate frânge vijelia,
că nu sunt bunuri pe acest pământ,
ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni
sau, altceva, conform unei rețete,
noi suntem ortodocși definitiv
oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,
această fărădelege epocală:
‘Ortodoxia naște comunism!’
Deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj
cu care ar putea să ne îmbie
catolici, evanghelici, protestanți,
să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim
să fie ortodox când nu o simte,
noi suntem pe vecie ortodocși,
cu leagăne, cu vieți și cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui
s-o părăsim pe mamă în etate
din tragicul motiv că pe pământ
există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,
când ni-i credința însăși în pericol,
îi salutăm pe ceilalți frați creștini,
că harul de-a iubi nu e ridicol.

Și îi iubim pe toți acești creștini
ce, dincolo de orice paradoxe,
la rândul lor, respectă și iubesc,
pe credincioșii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,
o comedie pare tragedia,
e în pericol cultul ortodox,
se deromânizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,
când sumbre acuzații se adună,
ia-n mână crucea de la Est,
ai grijă de biserica străbună.

Și dă-ne dreptul de-a ne apăra
chiar dacă de la frați asediul vine,
permite-ne să fim în veci creștini,
ca ortodocși urmându-Te pe Tine.

Randunica

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Mai de mult, o rândunică avea-n cuibu-i șase pui

Și privea la ei, sărmana, ca la chipul soarelui.
De cu zori pornea -săgeată- căutând, pe deal și văi,
Hrană pentru puii săi.
Și-n iubirea-i, nu odată,
S-a culcat ea nemâncată.

Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând
Dintre pui s-adoarmă vreunul ars de sete sau flămând.
Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici.
Și n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,
Până când, pe fiecare pui nu l-a învățat să zboare.

Dar, când toți puteau să plece încotro voiau, sub slavă,
Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă.
Și cu ochii plini de lacrimi țintă-n ochii fiecui,
Zise celor șase pui:
Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui,
Aripile greu mă dor, și nici vorbă să mai zbor...

Dumnezeu mi-a dat putere - oricât am avut nevoi.
Să găsesc într-una hrană pentru voi...
Astăzi, fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine,
Mari cum v-a făcut măicuța, să-ngrijiți și voi de mine.
Și ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare, să-mi aducă, zilnic, numai câte-un bob;

Ale voastre șase boabe milostive mă vor ține
Până când o să vrea cerul să mă facă iarăși bine...”
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei șase pui,
Și-a adus, vreo șase zile, fiecare bobul lui...
Mai departe însă puii - beți de-al slavelor înalt -
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt,

N-a mai dus nici unul bobul și, uitată mucenică,
A murit atunci de foame cea mai sfântă rândunică.
Și-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,
Orișicui ai sta s-o spui,
Că o mamă își hrănește șase, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toți hrăni o mamă.
Vasile Militaru

MAI ROAGĂ-TE O DATĂ !

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Dacă  târziu tu te trezești, stai prea puțin  în  rugă,
Nici nu ai timp să  studiezi, mereu mănânci  în  fugă,
Când  de la masă  te ridici e  ora-ntârziată,
Chiar înainte  ca să  pleci....mai roaga-te o dată  !

Când dimineața-aștepți  prea mult tramvaiul ca să  vină 
Sau cu mașina  ai făcut  o pană  de benzină,
Când  stai destul la semafor sau la calea ferată,
Închide ochii și  în  gând, mai roagă-te o dată  !

Când  întuneric e pe drum sau ai pierdut cărarea
Sau peste tot în  jurul tău  e agitată  marea ,
Când  vântul  e-împotriva ta cu ura lui turbată ,
Ridică-ți  ochii către  cer..mai roagă-te o dată!

Când  se revarsă  ape mari sau vine uraganul
Iar un cutremur de pământ  ți-a prăbușit  tavanul ,
Când  fără  casă  tu rămâi și  pierzi averea toată,
În   loc să  murmuri și  să  plangi...mai roagă-te o dată!

Când  vrei să  pui în  gura ta un frâu  pentru vorbire ,
Să  nu răspunzi la provocări, te lupți  cu vechea fire ,
Când  îți apare-n calea ta ispita deghizată  ,
De vrei să  fii biruitor..mai roagă-te o dată  !

Când  vezi oriunde-n jurul tău  că  se păcătuiește
Și  că  din ce in ce mai mult iubirea se răcește
Iar adunarea unde mergi e apostaziată ,
Ca și  Isus în  Ghetsemani...mai roagă-te o dată!

Când  ai aflat din profeții  că  vremea se-mplinește
Și  toate-n jurul tău vestesc  că  totul se sfârșește,
Te uiți  spre ceruri și  nu vezi că  Domnul se arată,
Ca și  Ilie, pe genunchi...mai roagă-te o dată!

SB
Decembrie 6th,2018
Carmichael,CA

Omule, faptura Mea

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

sursa:

Susica Susana
24 aprilie 2013 la 22:05

Omule, faptura Mea,
Pentru ce M-ai parasit
Si pe alte cai mergand,
Drumul vietii l-ai gresit?

Iubitor de oameni sunt
Si “al milei Dumnezeu”,
Pentru ce tu te-ai facut
Rob “potrivnicului Meu”

Pentru tine, Eu-din veac-
Mantuire am lucrat,
Pogorandu-Ma de sus,
Cerurile am plecat.

Caci, luand Eu chip de rob,
Din fecioare M-am nascut
Si, smerit si prea sarac,
Pe pamant am petrecut

Suferit-am prigoniri,
Vorbe rele si ocari,
Trupul meu spre rane-am dat
Si obrazul la scuipari

Pogorandu-Ma din cer,
Ca sa te ridic la el,
Chipul slavei am lasat,
Pentru tine,cel “misel”!

Necinstire am rabdat,
Ca din nou sa te slavesc,
Intru tot sarac am fost,
Ca sa te imbogatesc.

Rane grele am primit,
Sangerandu-Ma de tot,
Ca sa-ti vindec rana ta
Si den “sangiuiri” sa te scot.

Strop de sange n-am crutat
Si de chip Eu M-am lipsit,
Ca sa-ti curat sufletul,
Intru patimi ponosit

Tu gresind de la-nceput,
Impotriva Tatalui,
Ti-am luat asupra Mea
Sarcina pacatului

Birnic mortii tu erai
- Pe vecie osandit -,
Dar luand Eu vina ta,
“Birul mortii” am platit .

Fiere beau si cu otet
Si pe lemn Ma rastignesc,
Ca din “lemnul cel amar”,
Rod prea dulce sa-ti gatesc.

Rastignit intre talhari,
- Socotitu-M-am “blestem”,
Ca, pe tine iar mostea
- La viata sa te chem.

Pentru aceasta dragoste,
Uraciune Imi platesti,
Si “pogoramantul” Meu
Pururea dispretuiesti!

Caci, in loc sa vii acum,
Cu iubire sa-Mi slujesti,
Tu iubesti pacatele
Si de patimi te robesti.

Care lipsa, spune-Mi dar,
Intru Mine ai aflat,
De-ntirzii tu, ratacind
- De la mine departat - ?

Daca vrei tot binele,
Eu sunt “binelui Izvor”,
Si aicea pe pamant,
Si in veacul viitor

Fericirea vesnica,
Daca vrei s-o dobandesti,
Eu sunt singur “Datator
Fericirii sufletesti”.

Frumusetea tu dorind
Desfatare ca s-o ai,
Eu “podoaba” lumii sunt
Si “dulceata cea din Rai”.

De ravnesti la neam slavit,
Eu sunt “Unul cel Nascut”
Din Fecioara negrait
Si din Cel fara-nceput.

Cauti slava si puteri
Ca sa ai neincetat,
Eu sunt “domn Puterilor”
Si “al Slavei Imparat”.

La averi fara sfarsit,
Daca (poate) ai ravnit,
Eu sunt “Vesnic Vistier
Bunatatilor din cer”.

Intelept voind sa fii,
Fa-te Mie urmator,
Eu sunt “Raza Tatalui”
Si “al tau luminator”

Cu prieten credincios,
Daca vrei mereu sa fii,
Eu sunt “Mire sfletesc”
In “camara” Mea sa vii.

Iar dreptate cautand,
De la oameni n-ai sa scoti,
Eu sunt “Drept judecator”
Nemitarnic pentru toti.

Intru scarbe si nevoi,
Cand Ma chemi in ajutor,
Pretutindenea degrab,
Eu iti sunt ajutor.

La durere nu slabi,
Amarandu-te prea rau,
Eu sunt “Doctor trupului
Si al sufletului tau”.

De-ntristare si necaz
Daca esti impresurat,
Alinarea ta sunt Eu,
Suflete nemangaiat

Obosit de greutati
Pe al vietii tale drum,
Eu in veci odihna sunt,
Totdeauna si acum.

Pacea sufletului tau
Daca rau s-a tulburat,
Catre Mine, vino iar,
Eu sunt pacii Imparat

Frica mortii daca ai,
Crede, nu te tulbura,
Eu sunt “viata tuturor”
Si acum si pururea.

Negura pacatelor
Cuprinzandu-ti viata ta,
Eu sunt “Soare neapus”,
Vino la lumina Mea!

Adevar neprihanit
Pe pamant nu cauta,
Eu sunt “Sfantul Adevar”
Pentru mantuirea ta.

Ratacindu-te mereu
Intral vietii greu noian,
Eu sunt “calea fara gres”
Care duce la liman.

Iar acuma daca n-ai
Povatuitor la cel,
Eu, “Pastorul tau cel Bun”
Nu te voi lasa stingher.

Daca tu cutezi sa vii,
(De pacate rusinat),
Eu, sa stii ca sunt la toti,
“Primitor prea indurat”.

Caci am zis sa vina toti
- Catre Mine-cei ce au
Osteneala si poveri,
Ca odihna sa le dau! -

EU L-AM RĂSTIGNIT!

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

de Preot Sorin Croitoru

Că Domnul a murit pe Cruce,
E vina noastră-a tuturor;
Degeaba acuzăm cu ură
Greșeala sfântului popor..

Eu știu că-i dureros să spunem,
Dar Domnul n-ar fi coborât
Din cerurile sfintei slave,
De noi n-am fi trăit urât..

Păcatul meu și-al tău, creștine,
Din Rai, în iesle L-au adus;
Păcatul meu și-al tău, creștine,
L-au țintuit pe Cruce, sus!

Nu L-au rănit pe Domnul nostru
Împunsăturile de cui
Cum L-a rănit și-L mai rănește
Păcatul meu și al oricui..

Ne întristăm, văzându-I fața
Lovită rău, scuipată mult?..
Să zică tare tot creștinul:
"Și eu Îl scuip când nu-L ascult"!

Când L-au legat de stâlp, în curte,
Și-atât de rău L-au biciuit?..
Cu biciul nepăsării noastre
Noi mult mai rău L-am chinuit!

I-au dat o trestie în mână
Și mantie, râzând de El?..
Râzând de sărbători și posturi,
Nu am făcut cumva la fel?..

Iar spinii din a Sa coroană,
Înfipți în creștetul cel sfânt?..
Sunt gândurile cele rele
Și hulele de pe pământ!

Cu multa noastră răutate
Și noi în coastă L-am împuns,
Da, fără nici o îndoială,
Păcatul nostru L-a străpuns!

Să recunoaștem adevărul,
Oricât ar fi de dureros:
Păcatul meu și-al tău, creștine,
L-au dus la Cruce pe Hristos!

Să facem, deci, ca Pătimirea
Să nu Îi fie în zadar,
Să nu fi îndurat degeaba
Acel sfâșietor Calvar..

De câte ori în viața noastră
Vom fi atrași spre vreun păcat,
Să spunem plini de hotărâre:
"DE OMUL VECHI M-AM LEPĂDAT"!
amin

În toiul nopţii

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

În toiul nopţii sufăr iar
Şi gândurile-mi sunt de jar
Culcat mă-ndrept spre duse amintiri
Din nopţi trecute – nopţi de prigoniri.
Lupte aprige şi-aprinse ca un dor,
Războiul nevăzut al nostru şi al lor...
Părea că totul s-a sfârşit demult...
Dar a-nceput din nou.. şi parcă şi mai mult.
Ascult o voce-n taină, dar totuşi simt c-aş vrea
Să strig cu voce tare, s-arăt durerea mea.
Dar nimeni nu-nţelege... căci lumea nu-i aşa...
Cui oare-i va păsa că-i tristă viaţa mea?
Deodată-ntreg văzduhul se umple de lumini
Iar Domnul vine iar, cu ochii Lui senini
Şi lacrimi cad. El plânge. Dar simt că-mi iartă iar
Şi-mi şterge-orice păcat, cu dulcele Său har.
Şi-atunci mă-nvăluie cu totul în iubire.
Rămân întreg... dar parcă-acum îmi ies din fire.
Şi las simţirea-mi să mi se pătrundă,
De chipul de lumină sfânt, de faţa-i blândă.
Rămân aşa minute-ntregi şi poate ore,
Nu mă mai simt Datan sau Abiron sau Core
Mă simt un David ce-a greşit şi-a fost iertat
De Domnul cel Preabun, mereu Adevărat.
Păcat că n-am să am putere să-i cânt de mulţumire
Cântări şi laude în psalmi de preaslăvire,
Căci trist e sufletu-mi – pe Domnul L-a-ntristat,
Cu tot ce a greşit, cu tot ce-a fost păcat.
Şi totuşi Lumină din umbră se face
Şi sufletul meu e cuprins iar de pace.
Căldura, Lumina, Iubirea mă-mbrac
De azi să-mi doresc numai bine să fac.

Parintele Iosif

sursa

Calauza Ortodoxa

Numai iubirea

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul.
Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice!

Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“



"Numai iubirea ştie ce grai are suspinul,
Câte dureri tăcute închide-n el creştinul;
Ce taine strânge-n lacrimi obrazul de mătasă,
Ce umbre-ascunde-un zâmbet şi-o faţă luminoasă.

Numai iubirea ştie, dar tace şi nu spune,
Ce preţ e-ntr-o privire, şi-n lacrimi, ce minune.
Nici clopotul din turlă nu zice tot ce ştie,
Doar bate când a jale, şi când a bucurie.

Numai iubirea poartă un farmec în desagă,
Un leac şi-o mângâiere pentru durerea-ntreagă.
Numai iubirea toarce voalul cel de zână
Din rănile zvâcnite, târâte prin ţărână.

Numai iubirea-mparte cu alţii pâinea-n şapte,
Şi dă voios cămaşa şi haina de pe spate.
Iar când duşmanul zace rănit şi plin de sânge
Iubirea îl ajută, şi stă cu el, şi plânge.

Numai iubirea umple o inimă cu pace,
Numai iubirea leagă ce nu se mai desface.
Şi-i scris în Sfânta Carte că-n veci rămâne tare
Iubirea ce izvorul in Dumnezeu il are".

(poezia sursa:net)

Icoana

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Ovidiu Florin

Toți mi-au spus să nu mai plâng,
Lacrimile să le strâng,
Că-s sătui și ei de greu,
De necaz aud mereu.

Și am strâns lacrimi, am strâns
Și-a rămas plânsul neplâns,
Negăsind pe cineva,
Să îi spun durerea mea.

Și plecând în depărtare,
Întâlnit-am pe cărare,
Un Om care sus stătea,
Răstignit pe-o cruce grea.

Și văzându-mă-ntristat,
De pe cruce m-a-ntrebat:
Ce te doare, fiul Meu?
Spune-acum necazul tău.

Atunci, în durerea mea,
Căzând jos la crucea Sa,
I-am dat plânsul cel neplâns,
Lacrimile ce le-am strâns.

Cât am plâns și am oftat,
Tot timpul m-a ascultat,
A luat greul meu la Sine,
Și a plâns și El cu mine.

După ce m-a alinat,
Mi-am șters ochii și-am plecat,
Înapoi la casa mea,
Fără să mai simt ceva.

Iar acasă am zărit,
În icoană răstignit,
Că Omul din drumul meu,
A fost Însuși Dumnezeu. 

IISUSE TE-AM AFLAT

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE... 

Am rătăcit fără să ştiu
Şi fără să-nţeleg,
Credinţa-n Bunul Dumnezeu,
Spre care-acum alerg.
Primeşte-mă Iisuse Scump,
Căci vinovat sunt eu,
Mă vindecă Stăpâne Sfânt,
Căci Tu eşti Dumnezeu!

Refren:
Iisuse, Doamne Te-am aflat,
Ajută-mă acum
Să te urmez neîncetat,
Să nu m-abat din drum.

Precum o oaie s-a pierdut
De turmă şi stăpân,
Aşa şi eu m-am rătăcit
De staulul divin.
Când rănile îmi vei lega,
Voi fi ca l-anceput:
Oiţă fără de cusur
Aşa cum mai făcut.

Aşa cum fiul cel pierdut
Pe tatăl l-a lăsat,
Aşa şi eu am tot slujit
"La porci la un bogat".
Dar nu mai vreau acum deloc
Să tot alerg pribeag,
Ci mă întorc la Tatăl meu,
Ce ştiu c-aşteaptă-n prag.

Iisuse, cum să-ţi mulţumesc
De mila ce-ai avut,
De cel ce iar Te-a răstignit,
De fiul cel pierdut ?
De-aceea azi, umil, doresc
Să nu mai am alt gând,
Decât, doar Ţie să-ţi slujesc,
Şi pururea să-ţi cânt.

MICA... PRINȚESĂ...

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

UN VÂNT NĂPRAZNIC ...BATE AFARĂ..
E-ATAT DE FRIG...E GER...
PE STRADĂ...SINGURĂ..O FETIȚĂ..
SPERIATĂ...TRISTĂ..ÎMBRĂCATĂ IN COJOCEL.

CAPUL..E..ACOPERIT ..
CU O MARAMA ASA FRUMOASĂ..
DAR...SĂRMANA..E FLAMANDĂ...
ȘI ...ATÂT DE SPERIATĂ...

NIMENI NU-I PRIVESTE OCHII..
DOAMNE...SUNT ASA FRUMOȘI..
DE TE UITI LA EI...VEZI..RAIUL..
SI PE DOMNUL...IISUS HRISTOS.

DOAMNE...OARBĂ ESTE LUMEA..
SURDĂ...LA STRIGATUL EI..
NU AUDE ...NICI NU VEDE...
SUFERINTA...IN OCHII EI...

NIMENI NU-I ÎNTINDE MÂNA..
NU O ÎNTREABĂ...DE-A MÂNCAT..
DACĂ...ARE VREUN PĂRINTE..
SAU... SĂ DOARMĂ...UNDEVA.

DOAMNE...CE-I CU LUMEA ASTA..
ÎNSPRE CE ..NE ÎNDREPTĂM..
TOȚI...PĂȘIM IN INTUNERIC..
N-AVEM MILĂ ...NICI ...IUBIRE..
IN MOCIRLĂ...INNOTAM...

COPILAȘ...VENIT DIN CERURI..
TRIMIS DE TATĂL CERESC...
IARTĂ NEPASAREA CELOR...
CARE...PE LÂNGĂ TINE...TREC.

OAMENI BUNI...GÂNDIȚI ASA...
CĂ..IN CEL SĂRAC..E ..DOMNUL..
EL...INTINDE MANA SA..
SĂ-ȚI CUNOASCĂ...INIMA..

SĂ ÎȚI CEARĂ SA ÎI DAI...
CHEIA CE DESCHIDE..RAIUL...
DAR TU...TRECI..NEPĂSĂTOR..
NU AUZI...NU VEZI...NECAZUL.

INTOARCE-TE LA ...DUMNEZEU.
OMULE....PIERDUT PE CALE..
DESCHIDE OCHII...VEZI NECAZUL..
CELUI CE-ȚI IESE IN CALE..

ASTAZI...STRIGĂ ...CU PUTERE..
CA SUNT... FERICIȚI ..
CEI SARACI CU DUHUL..
CEI ..FLAMANZI SI PRIGONIȚI..

FERICITĂ ESTI...PRINȚESA..
DOMNUL TE-A ALES...
SĂ DESCHIZI AZI...OCHII LUMII
CHIAR DE-ȚI ESTE ...GREU..

NU ESTI SINGURĂ PE LUME...
DOMNUL..TE ÎNSOȚEȘTE..
FERICIRE...SUS..IN CERURI..
EL...ITI PREGĂTEȘTE...

Maria...

Maria Pintecan

DOAMNE, ATAT DE MULT TU M-AI IUBIT!

Cum poti sa-mi faci atata bine?
Cum poti sa ma iubesti atat?
Ce lucru vezi, de pret, in mine,
Un vas neinsemnat, din lut?

De ce iti pasa de-a mea viata?
Si ma binevantezi mereu?
Ce fapte bune am, in a Ta Fata?
De ce-ti sunt important si eu?

De ce cand sufletul imi plange,
Suspina si-al Tau Duh divin?
De ce cu cat gresesc mai tare,
Facandu-Te sa Te-ntristezi,

Dragostea Ta e tot mai mare,
Si mai duios ma-mbratisezi?
De ce Te preocupa-ntruna,
Sa-mi faci viata colt de Rai?

De ce esti gata-ntotdeauna,
Mai mult decat iti cer, sa-mi dai?
Cuvinte n-am, doar lacrimi calde,
Ce-mi curg pe-obraz necontenit,

Picioarele dorind sa-ti scalde,
Atat de mult Tu m-ai iubit!

Paula D.

Bucuria mea, minunate versuri a scris Paula D., si spre adeverire, citeste Psalmul 8: “Doamne, Dumnezeul nostru, cat de minunat este numele Tau in tot pamantul! Ca s-a inaltat slava Ta, mai presus de ceruri. Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda, pentru vrajmasii Tai, ca sa amutesti pe vrajmas si pe razbunator. Cand privesc cerurile, lucrul mainilor Tale, luna si stelele pe care Tu le-ai intemeiat, imi zic: Ce este omul ca-ti amintesti de el? Sau fiul omului, ca-l cercetezi pe el?

Micsoratu-l-ai pe dansul cu putin fata de ingeri, cu marire si cu cinste l-ai incununat pe el. Pusu-l-ai pe dansul peste lucrul mainilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. Oile si boii, toate; inca si dobitoacele campului; Pasarile cerului si pestii marii, cele ce strabat cararile marilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cat de minunat este numele Tau in tot pamantul!” SLAVA LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!
                                                                                                                        Amin si Aliluia!

                                                                                                                             Preot Ioan 🛎.

Colindul Inimii

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Mergea Fecioara lăcrimând
Sub stelele de gheață
Într-un amurg căci se năstea
Cel Făcător de viață.

A stat o vreme căutând
Odihnă în cetate
Dar au respins-o glasuri reci
Prin ușile încuiate.

Sufla un viscol nemilos
Ce-i biciuia obrazul
Învăluită în șalul ei
Își îndoia grumazul.

Când noaptea neagră se adâncea
Fecioara Prea Curata
Văzu pe o colină în jos
O iesle luminată.

Era lumina Stelei Mari
Ce strălucea în zare
Acolo se năștea Hristos
Din Sfânta Născătoare.

Cu chipu-i blând Fecioara Mamă
Privea cu drag la pruncul ei
Culcat pe un pat de fân uscat
Îl încălzeau trei mielușei.

Cu ochii umeziți de roua
Ce curse lin pe obrazu-i Sfânt
Cusu o pânză subțirică
Să-i facă Domnului veșmânt.

Că neaua , scutecul de alb
învălui pe dată
Lumina Pruncului Hristos
în ieslea minunată.

Ce împărat din astă lume
Ar coborâ din Slava lui
Să se odihnească într-o iesle
Pe blana caldă a mielului.

Hristos a coborât din slavă
S-a mărginit nemărginit fiind
Deschide-ți poarta creștin bun
Primește al inimii colind!

Ibrișin Daniela

Omule, faptura Mea,

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Omule, faptura Mea,
Pentru ce M-ai parasit
Si pe alte cai mergand,
Drumul vietii l-ai gresit?

Iubitor de oameni sunt
Si “al milei Dumnezeu”,
Pentru ce tu te-ai facut
Rob “potrivnicului Meu”

Pentru tine, Eu-din veac-
Mantuire am lucrat,
Pogorandu-Ma de sus,
Cerurile am plecat.

Caci, luand Eu chip de rob,
Din fecioare M-am nascut
Si, smerit si prea sarac,
Pe pamant am petrecut

Suferit-am prigoniri,
Vorbe rele si ocari,
Trupul meu spre rane-am dat
Si obrazul la scuipari

Pogorandu-Ma din cer,
Ca sa te ridic la el,
Chipul slavei am lasat,
Pentru tine,cel “misel”!

Necinstire am rabdat,
Ca din nou sa te slavesc,
Intru tot sarac am fost,
Ca sa te imbogatesc.

Rane grele am primit,
Sangerandu-Ma de tot,
Ca sa-ti vindec rana ta
Si den “sangiuiri” sa te scot.

Strop de sange n-am crutat
Si de chip Eu M-am lipsit,
Ca sa-ti curat sufletul,
Intru patimi ponosit

Tu gresind de la-nceput,
Impotriva Tatalui,
Ti-am luat asupra Mea
Sarcina pacatului

Birnic mortii tu erai
- Pe vecie osandit -,
Dar luand Eu vina ta,
“Birul mortii” am platit .

Fiere beau si cu otet
Si pe lemn Ma rastignesc,
Ca din “lemnul cel amar”,
Rod prea dulce sa-ti gatesc.

Rastignit intre talhari,
- Socotitu-M-am “blestem”,
Ca, pe tine iar mostea
- La viata sa te chem.

Pentru aceasta dragoste,
Uraciune Imi platesti,
Si “pogoramantul” Meu
Pururea dispretuiesti!

Caci, in loc sa vii acum,
Cu iubire sa-Mi slujesti,
Tu iubesti pacatele
Si de patimi te robesti.

Care lipsa, spune-Mi dar,
Intru Mine ai aflat,
De-ntirzii tu, ratacind
- De la mine departat - ?

Daca vrei tot binele,
Eu sunt “binelui Izvor”,
Si aicea pe pamant,
Si in veacul viitor

Fericirea vesnica,
Daca vrei s-o dobandesti,
Eu sunt singur “Datator
Fericirii sufletesti”.

Frumusetea tu dorind
Desfatare ca s-o ai,
Eu “podoaba” lumii sunt
Si “dulceata cea din Rai”.

De ravnesti la neam slavit,
Eu sunt “Unul cel Nascut”
Din Fecioara negrait
Si din Cel fara-nceput.

Cauti slava si puteri
Ca sa ai neincetat,
Eu sunt “domn Puterilor”
Si “al Slavei Imparat”.

La averi fara sfarsit,
Daca (poate) ai ravnit,
Eu sunt “Vesnic Vistier
Bunatatilor din cer”.

Intelept voind sa fii,
Fa-te Mie urmator,
Eu sunt “Raza Tatalui”
Si “al tau luminator”

Cu prieten credincios,
Daca vrei mereu sa fii,
Eu sunt “Mire sfletesc”
In “camara” Mea sa vii.

Iar dreptate cautand,
De la oameni n-ai sa scoti,
Eu sunt “Drept judecator”
Nemitarnic pentru toti.

Intru scarbe si nevoi,
Cand Ma chemi in ajutor,
Pretutindenea degrab,
Eu iti sunt ajutor.

La durere nu slabi,
Amarandu-te prea rau,
Eu sunt “Doctor trupului
Si al sufletului tau”.

De-ntristare si necaz
Daca esti impresurat,
Alinarea ta sunt Eu,
Suflete nemangaiat

Obosit de greutati
Pe al vietii tale drum,
Eu in veci odihna sunt,
Totdeauna si acum.

Paceasufletului tau
Daca rau s-a tulburat,
Catre Mine, vino iar,
Eu sunt pacii Imparat

Frica mortii daca ai,
Crede, nu te tulbura,
Eu sunt “viata tuturor”
Si acum si pururea.
Negura pacatelor
Cuprinzandu-ti viata ta,
Eu sunt “Soare neapus”,
Vino la lumina Mea!

Adevar neprihanit
Pe pamant nu cauta,
Eu sunt “Sfantul Adevar”
Pentru mantuirea ta.

Ratacindu-te mereu
Intral vietii greu noian,
Eu sunt “calea fara gres”
Care duce la liman.

Iar acuma daca n-ai
Povatuitor la cel,
Eu, “Pastorul tau cel Bun”
Nu te voi lasa stingher.

Daca tu cutezi sa vii,
(De pacate rusinat),
Eu, sa stii ca sunt la toti,
“Primitor prea indurat”.

Caci am zis sa vina toti
- Catre Mine-cei ce au
Osteneala si poveri,
Ca odihna sa le dau! -

Sursa net..

Altă cruce , alte răni

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...




Doamne, pentru ce mai curge
Sângele-Ţi din coastă iar?
Cine azi Te mai străpunge?
Înnoind al Tău calvar?

“Viaţa ta, răspunde Domnul
Cea cu duh nepocăit
Mă răneşte prin păcate
Şi mă ţine răstignit.

Ranele pricinuite
De păgâni şi de evrei
S-au închis, iar tu creştine?
Mă străpungi mai rău ca ei!

Sângele răscumpărării
Pentru tine s-a vărsat,
Scoală-te prin pocăinţă
Nu fi slugă la păcat!”

Nu te mânia, Stăpâne,
Tu cunoşti fiinţa mea
Că se pleacă totdeauna
Către lumea asta rea.

Uşurează-mi, Doamne, trupul
Căci apasă prea tiran
Şi-mi înăbuşă simţirea
Sufletului meu sărman!

Până mă pogor în groapă
Dăruieşte-mi Harul Sfânt
Ca să-mi spăl mereu cu lacrimi
Întinatul meu veşmânt.

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul

De la margini , O! Apostoli

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

De la margini , O! Apostoli






De la margini, o, apostoli
La Ghetsimani v-adunaţi,
Şi-al meu corp , zice Fecioara,
Cu cântări îl îngropaţi.

Fiul meu, iubit mă cheamă
Azi la Sine-n cerul sfânt.
Vă las binecuvântare
Şi mă-nalţ de pe pământ.

Sus în cer se întocmeşte
Sărbătoare-n jurul meu,
Şi cu cinste mă primeşte
Fiul meu şi Dumnezeu.

Preoţi şi creştini se-adună
Formând cete îngereşti;
Pe pământ şi-n cer răsună
Armonii dumnezeieşti.

Primeşte dar, Curată
Umilitele cereri
Şi la noi cu milă cată
La necazuri şi dureri,

Iar noi drept recunoştinţă
Venerăm icoana ta;
Totdeauna cu credinţă
Adormirea-ţi vom cânta.

Către tine, Maică sfântă, rugăciune înălţăm,
Căci păcatul ne-nspăimântă şi de el vrem să scăpăm.
Ruga noastră cea fierbinte, să o duci la Fiul tău,
Şi să-l rogi cu dulci cuvinte, să ne ia sub scutul său.



Maică, pururea fecioară,
Tu care-n cer străluceşti,
Mai frumos decât toţi sfinţii
Şi oştile îngereşti;

Tu ce eşti cămară sfântă
Şi sălaş Dumnezeiesc,
Toţi creştinii ţi se-nchină
Toţi din suflet te slăvesc.

Tu ce eşti o floare scumpă
Cu un prea dulce miros,
Tu care-ai purtat în braţe
Pe slăvitul domn Hristos;

Tu care ai fost aleasă
Scară pentru Dumnezeu,
Îţi cinstim cu bucurie
Numele cel sfânt al tău.

Tu de-acolo, ocroteşte
Neamul nostru creştinesc
Să trăiască după voia
Tatălui celui ceresc.

Roagă-te Măicuţă Sfântă
Roagă-te şi pentru noi,
Primeşte cântarea noastră
Şi ne scapă din nevoi.

Pentru mila ta cea mare,
Laude îţi înălţăm,
Şi cu inima smerită
Într-un glas cu toţi strigăm:

Bucură-te Preacurată,
Bucură-te munte sfânt,
Îngerii de sus îţi cântă,
Noi îţi cântăm pe pământ.

Doamne, lasă peste lume

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Doamne, lasă peste lume,
Ploaia Duhului Tău Sfant,
 Să-nflorească-n pieptul nostru
 Dorul dup-al Tău Cuvânt...

Lasă să ne atingă Doamne,
Harul Tau de Dumnezeu,
 Căci puterile ni-s slabe,
 Si e drumul tare greu...

Dragostea ce altadată,
Era rug aprins fierbinte,
Azi abia mai licăreste,
 Si ni-e dor de ea Părinte.

 Căci e-atata neputintă,
Si e lipsă de avant...
DOAMNE, LASĂ PESTE LUME,
 PLOAIA DUHULUI TĂU SFÂNT".

Preot Ioan

Îngenuncheaţi la picioarele Crucii

Îngenuncheaţi la picioarele Crucii, veţi afla tainele mântuirii.
La picioarele Crucii ţi se deschid ochii cei sufleteşti.
La picioarele Crucii afli cu ce mare dragoste te-a iubit Dumnezeu-Tatăl.
La picioarele Crucii auzi cea mai minunată veste care s-a putut auzi cândva în această lume, că Iisus este un Mântuitor al tău, că El a murit pentru tine, pentru iertarea ta.

Jertfa Crucii te face dintr-un om vechi un om nou, din­tr‑un om lumesc un om duhovnicesc.
La picioarele Crucii este puterea ostaşilor ei. Dar numai semnul gol al Crucii încă nu înseamnă o putere. Îţi poţi încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul Crucii, dar dacă n-ai adevărata înţelegere a Jertfei Crucii Mântuitorului – şi dacă nu trăieşti cu cutremur aceasta – la nici o izbândă nu poţi ajunge.

Crucea este ascultarea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, de voia Tatălui – şi ea trebuie să fie şi ascultarea noastră de El.
După cum patimile Crucii au fost o slavă pentru Mântuitorul nostru şi după cum lanţurile au fost o pricină de laudă pentru Apostolul Pavel, ori pătimirile o bucurie pentru martirii şi sfinţii credinţei noastre, – tot aşa şi semnul Crucii şi purtarea ei trebuie să fie o pricină de laudă sfântă şi de putere biruitoare şi pentru noi.

sursa

Ovidiu Florin 

O, IARTĂ DOAMNE....

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

   O, IARTĂ DOAMNE...
 O, iarta, Doamne, atata nepasare,
Ne iarta clipele de intristare,
Cand noi uitam ca Tu esti Cel ce fericeste.

   Ne iarta, Doamne, atatea vorbe goale,
Si-atatea clipe-n care ne-am rusinat de Tine,
Acum venim la poala Crucii Tale,
Ca sa ne ierti de toate, Tu, Stapane!

   Caci fara a Ta iertare Sfanta,
 Nimic am fi pe-acest pamant,
Un fir de iarba si-o frunza vestejita,
N-ar fi nimic in noi, placut si Sfant.

   Ne iarta, Doamne, a noastra fardelege,
Si pune-n noi puterea de-a iubi,
Ne modeleaza Tu cu mainile-Ti curate,
Pana ce noi doar legea Ta vom implini!

Sursa:  Net

O, DRAGOSTE ZDROBITĂ

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

O, dragoste zdrobită ce mă primeşti acasă
acum, când vin din ţara unde-am plecat nebun,
nu merit nici inelul, nici locul de la masă,
nu, Doamne, că doar plânsul mai este-n mine bun!

O, casă părintească spre care-ntorc cu jale,
– în zdrenţele acestea cum să-ndrăznesc să vin,
mi-a ars de dor fiinţa de toate ale tale,
dar sunt acuma altul – nu mă privi străin!

O fraţi mai mari, voi care n-aţi părăsit Lucrarea
– nu m-alungaţi, primiţi-mi al pocăinţei glas,
nu vă-ntristaţi că Tatăl îmi dă îmbrăţişarea,
eu am fost rău, dar Tatăl tot Tatăl a rămas!

O slugi rămase bune, nu mă priviţi cu ură,
ci pregătiţi-mi haina şi masa de ospăţ,
– de inima de Tată, de dulcea ei căldură,
de dragostea zdrobită nădejdea mi-o agăţ!

”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse
Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.

Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească demâncare,
Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!

Îl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!

Ani în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră,
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Şi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Far-aşi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul.

Înainte lui sătenii îi ieşeau cu darul lor,
Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!

De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,
Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.

Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
De acuma, ştiu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!

Cerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie.
Şi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!

După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Şi,-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare.

Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare,
Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
- Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?

Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,
Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine.
Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,
Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.

- Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Şi chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace;
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
După ce mâncară pâinea, mulţumindu-i, a plecat

Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrăţişează,
Dar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează.

- Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
- Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă
Ce mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!

Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace,
Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.

În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă
Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!