De pierzi...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Când nu practici bunătatea,
Compasiunea și credința,
Sufletul se atrofiază,
Ca un mușchi nefolosit,
Se sting în tine pe rând...
Milostenia, biruința,
Iar sufletul, cel flămând,
Dintr-un bulgăre de aur,
Devine rece și aspru,
Străin vei fii de Cuvânt,
Iar tu suflete plăpând,
Pierde-vei tot ce-i mai Sfânt. 

Se vor stinge-n tine raze,
Ce cândva te luminau,
Vei rămâne prins în ceață,
Fără harul cel mai greu.
Fără dragoste și milă,
Drumul tău va fi pustiu,
Chiar de ai averi și slavă,
În lăuntru ești pustiu.
Dar de-ți schimbi a ta ființă,
Și spre cer iar te îndrepți,
Sufletul ți se aprinde,
Și o flacără în piept.
Bunătatea te ridică,
Compasiunea te Sfințește,
Iar credința, ca o stâncă,
Viața-n Duh îți întărește.

Se usucă-n tine harul,
Ca o frunză-n vânt purtată,
Nu mai simți tu adevărul,
Nici iubirea-adevărată.
Ochii tăi vor fi de gheață,
Glasul stins, fără căldură,
Nu vei ști ce-i dimineața
Cu lumina-i blândă, pură.
Dar de vrei să te-întregești,
Să-ți aprinzi altă făclie,
Îndreaptă-ți pașii lumești
Spre Iubire și spre trezvie.

Se-nchid porțile luminii,
Iar iubirea se destramă,
Rătăcești printre ruine,
Fără rost și fără hrană.
Fără har și fără pace,
Te îndrepți spre neființă,
Dar o rază blândă-n noapte
Te mai cheamă spre credință.
De-ți deschizi din nou ființa
Către milă și iertare,
Vei simți cum sufletul
Se aprinde-n lumânare.
Căci iubirea și nădejdea
Nu se pierd pe veșnicie,
Cel ce caută Lumina
Va trăi în bucurie.

Cînepă Ștefan