BINEFACERILE, VIRTUTILE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                         B i n e f a c e r i l e, v i r t u ţ i l e
                    (învăţături sfinte adunate de preot Ioan)
 Să te smereşti, să miluieşti şi să ierţi-aceasta este dreptatea.  
Răbdarea: Odată, părintele Iosif mi-a spus: „Ia aminte la tine şi vei avea folos“. 
 Mai spunea să mă mustru pe mine, să fiu răbdător în toate şi să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce mi se întâmplă. De asemenea, stareţul îmi povestea, spre zidire, următoarele: Odată, un Sfânt părinte a auzit un cerşetor mustrându-se pe sine. Era iarnă, iar el avea încălţări subţiri şi zăcea pe o grămadă de bălegar, abia acoperit cu o rogojină şi tremurând de frig. Îşi spunea: „Nu vrei să rabzi aceasta, afurisitule! Sfinţii mucenici răbdau necazuri mai mari, stăteau iarna în temniţe desculţi, cu picioarele în butuci, iar tu ţi le poţi întinde pe ale tale şi mai eşti acoperit şi cu rogojina!“ Pilda aceasta mi-a adus mult folos sufletesc


 A întrebat stareţul: „Cum se dobândeşte smerita înţelepciune a sufletului?” Şi tot el a răspuns: „Gândindu-te numai la păcatele tale“.  




  • Cel care uită binele pe care-l face este cel mai înţelept om. 

  •  Nu dobândim nici un folos de pe urma actelor de binefacere pe care le trâmbiţăm înaintea lumii, precum nici de la postirea despre care spunem tuturor. Orice faptă făcută demonstrativ nu aduce rod, ci se reduce la lauda oamenilor (Sfântul Vasile cel Mare). 

  •  În chilie plângi, dar când ieşi la împlinirea ascultării te împrăştii. Ia aminte la tine şi străduieşte-te să nu ieşi din inimă, fiindcă acolo este Domnul.

  •  Cel ce petrece fără ispită nu va dobândi înţelepciune duhovnicească.

  •  Inima se sfinţeşte prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. 

  •  Ar trebui să nu ne înălţăm cu cinstea şi să nu ne înjosim cu necinstea.

  •  Mulţi povăţuitori spun că răbdarea necazurilor şi a supărărilor e mai de preţ decât a face fapte plăcute lui Dumnezeu, fiindcă el nu cere faptele noastre bune, ci supunerea noastră voii Lui celei sfinte (Sfântul Ioan de Tobolsk).

  •  Milosârdia nu constă doar în milostenia pe care o daţi sau în cuvintele de mângâiere pe care le spuneţi uneori omului care suferă, ci în dispoziţia lăuntrică de bunăvoinţă deplină faţă de acea persoană, printr-o participare călduroasă a sufletului.

  •  Creştinul, indiferent cu ce se ocupă, trebuie să se gândească la economisirea timpului. Toate faptele cotidiene trebuie să le facă repede. Timpul este un talant dat nouă de Domnul şi vom da răspuns pentru pierderea zadarnică a oricărui ceas.

  •  Înţelepciunea este înfrânare şi biruinţă asupra plăcerilor trupeşti care ne ispitesc. 

  •  Nu cinsti niciodată pe cel care vorbeşte de rău pe aproapele tău. 

  •  Am văzut că numai atunci mă aflu într-o părere dreaptă despre mine, când am în mine gândul rău, iar când l-am văzut pe cel bun sunt în amăgire. 

  •  Atunci când cineva cu bucurie suportă munca şi necazurile, atunci poate să înfrâneze puternic gândurile, pentru că unele ca acestea cu muncă sunt aduse la inactivitate.

  •  Nu urî pe cel ce ţi-a făcut rău, ci sileşte-te din toate puterile să-l ierţi. 

  •  Trei virtuţi luminează mintea: a nu vedea răul în nici un om, a face bine celui ce ţi-a făcut rău şi a răbda cu supunere toate necazurile şi nenorocirile. 

  •  Dacă ai văzut o greşeală oarecare la un frate, nu stărui cu ea în gând, ca să nu o spui cuiva, căci aceasta aduce moartea sufletească.   
  • Smerindu-vă cu inima, aranjaţi-vă sentimentele voastre, gândurile, deprinderile, cugetarea astfel: eu sunt asemenea unui rob, nu-mi aparţin; trebuie să trăieşti ca la toţi să le fii sub picioare; lasă să se şteargă, să te bănuiască, să te calce în picioare, să te înjosească, să te scuipe, să te lipsească, să te dispreţuiască. Aceasta să rămână interior, să nu vadă nimeni în afara ochilor lui Dumnezeu.

  •  O inimă zdrobită nu lasă loc pentru îndulcirea cu gânduri nefolositoare.

  •   A înlocui gândul rău cu gândul cel bun este o faptă mântuitoare.

  •  Înţelepciunea smereniei este smerenia cugetului şi zdrobirea inimii, umilirea de sine în gând, lipsa de mândrie, simplitatea minţii, ascunderea vieţii noastre de nevoinţă.

  •  Stareţul se nevoia să-i privească pe toţi ca fiind sfinţi, drepţi, cuvioşi, iar pe sine se umilea cu gândul. 

  •  Când te încearcă gândul mândriei sau al slavei deşarte, cercetează conştiinţa ta: păzeşti tu poruncile lui Dumnezeu? Îi iubeşti tu pe vrăjmaşii tăi? Te bucuri oare când este lăudat cel de lângă tine?
  •  Tăcerea buzelor este bună, iar tăcerea minţii – cugetarea la Dumnezeu – este mai presus de toate. 

  •  Gândim despre noi înşine că suntem smeriţi atâta vreme cât nu suntem atinşi. Dar aceasta nu este smerenie. Smerenia adevărată se probează când eşti înjosit, ofensat. Atunci trebuie să-ţi spui: merit aceasta pentru păcatele mele. 

  •  Niciodată nu trebuie să urmezi imediat gândul tău, chiar dacă pare bun, ci să-l încerci cu timpul.

  •  Pentru dobândirea smereniei este folositoare cugetarea la măreţia lui Dumnezeu şi la propria nimicnicie. 

  •  Cugetă la mijloacele prin care poţi evita situaţiile ce te duc la păcat. 

  •  Cugetarea la faptele bune făcute de ceilalţi sau compararea propriei vieţi cu vieţile sfinţilor duce la smerenie.

  •  Când vor începe să ne laude, atunci să ne amintim mulţimea păcatelor noastre. 

  •  Nu te gândi la binele făcut şi vei avea răsplată deplină. 

  •  Cugetarea la Patimile Mântuitorului şi la sfânta Sa viaţă este bună, numai să nu laşi mintea şi inima ta să petreacă în nepăsare.

  •  Exprimă-ţi părerea fără a intra în dispută.

  •  La vreme de necaz şi întristare înseninează-ţi sufletul prin amintirea de Dumnezeu. 

  •  Poartă întotdeauna binele în gând, ca să-l şi făptuieşti. Dumnezeu cunoaşte gândul omului. Aşadar gândul tău să fie curat de orice rău.

  •  Descoperirea gândurilor adânceşte conştiinţa păcătoşeniei proprii şi durerea pentru păcate, din care se naşte smerenia, care este atât de necesară în lucrarea mântuirii.

  •  Ascultările cele mai de jos unite cu pomenirea lui Dumnezeu sunt mai înalte decât faptele măreţe săvârşite cu împrăştiere.

  •  Este bine să aduni şi să păstrezi în suflet gândurile smerite, iar nu pe cele iritante şi mândre. 

  •  Cel smerit este convins că nu poate să gândească, nici să dorească ceva bun, dacă Dumnezeu nu îi dă gând bun sau dorinţă bună.

  •  Smerenia şi suferinţa eliberează pe om de orice păcat. Mai întâi se taie patimile sufleteşti, iar apoi cele trupeşti. Acest fapt îl confirmă rugăciunea lui David: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele. 

  •  Milostenia tămăduieşte iuţimea sufletului, postul vestejeşte pofta, iar rugăciunea curăţeşte mintea şi o pregăteşte spre contemplarea lucrurilor. Căci Domnul ne-a dăruit poruncile pentru şi potrivit cu puterile sufletului.

  •  Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate. 

  •  Să luăm aminte în chip deosebit la noi înşine, să fim blânzi şi buni în relaţiile cu cei de lângă noi. „Mântuirea noastră este în aproapele“. spunea Sfântul Pimen cel Mare. 

  •  Fereşte-te de părerea înaltă de sine. Smerenia nu poate sta la un loc cu judecarea aproapelui şi cu irascibilitatea. Cel care îi judecă pe alţii sau se mânie când i se face supărare nu are pic de smerenie.
  •  Sfinţii nevoitori le mulţumeau sincer celor care îi supărau şi îi ofensau, pentru că prin răbdarea necazurilor dobândeau smerenia.

  •  Trebuie să folosim propriile căderi şi experienţa noastră ca mijloace pentru dobândirea smereniei. Smerenia creează în om o stare interioară, în virtutea căreia sunt respinse toate atacurile diavolului.

  •  Cuviosul Macarie Egipteanul tâlcuieşte relaţia dintre smerenie şi alte virtuţi prin pilda despre ospăţul îmbelşugat pregătit împăratului şi alaiului său. Dar cum toate bucatele erau pregătite fără sare (adică fără smerenie), în loc de recunoştinţă, gazda a avut parte de mânia oaspeţilor. În acelaşi fel, fără smerenie toate virtuţile omului sunt zadarnice. 

  •  Dacă veţi priveghea cu cei care veghează veţi fi număraţi în rândul mucenicilor. Dacă veţi ierta celui care v-a supărat, pentru aceasta nu doar vor fi iertate păcatele voastre, dar fiică a Tatălui Ceresc te vei face. Dacă te vei ruga din inimă pentru mântuire, măcar şi puţin – şi te vei mântui. Dacă te vei mustra pe tine, te vei învinui şi te vei judeca în faţa lui Dumnezeu pentru păcate, simţite cu conştiinţa – şi pentru aceasta vei fi iertată. Dacă vei mărturisi păcatele tale în faţa lui Dumnezeu, şi pentru aceasta vei avea iertare şi cruţare. Dacă te vei întrista pentru păcate sau te vei umili, sau vei plânge, sau vei suspina – suspinul tău nu se va ascunde de El. (Atât este de mare milosârdia lui Dumnezeu.) 

  •  Celor desăvârşiţi Mântuitorul le porunceşte: Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi. 

  •  Atât în ochii oamenilor, cât şi în ochii lui Dumnezeu nu există nimic mai demn şi mai potrivit iubirii aproapelui precum milosârdia şi binefacerea.

  •  Cel cu adevărat recunoscător mulţumeşte Domnului nu doar în bucurie, ci şi în nefericire şi necaz. 

  •  Este propriu sufletelor mari şi curajoase să nu deznădăjduiască în vreme de necaz. 

  •  Cel înţelept, chiar dacă suferă sau este bolnav, Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate ca pentru bine.

  •  Avem virtutea răbdării atunci când primim tot ce ni se întâmplă ca din mâna lui Dumnezeu. Cel care a dobândit răbdarea se împărtăşeşte de orice virtute: se bucură în necazuri şi în nenorociri este iscusit în bine, în năpaste se veseleşte, este gata de ascultare, este plin de dragoste şi în supărare aduce slavă, în mustrări se smereşte, în nenorociri este neclintit. 

  •  Cel care se supune egumenului se aseamănă îngerului, cel care i se opune face sălaş diavolului în inima sa. Doamne, miluieşte! Este înfricoşător acest cuvânt (Sfântul Efrem Sirul). 

  •  La răpirea averii lor de către păgâni, creştinii priveau cu bucurie, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10:34).

  •  Osândirea de sine se învaţă. Ea înseamnă să ne învinovăţim în gând pe noi înşine, iar nu pe alţii, pe noi să ne mustrăm şi să ne numim nebuni şi fără minte, somnoroşi şi lipsiţi de râvnă, leneşi şi neatenţi. Cel care se osândeşte pe sine are linişte şi niciodată nu e ruşinat: dacă vine asupra lui o boală, sau un necaz sau o strâmtorare, sau orice altă nenorocire, el o pune pe seama păcatelor sale şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Dacă cineva îl pedepseşte sau îl înjură, primeşte ocara ca pe un bine şi o consideră ca fiind o lucrare dumnezeiască (Ava Dorotei). 

  •  Despre cunoaşterea de sine: o ai când te socoteşti incapabil şi nevrednic de orice funcţie înaltă; când te ştii lipsit de chibzuinţă, slab, fugind de efort şi osteneală; când nu iei aminte la păcatele altora, ci le vezi doar pe ale tale şi te căieşti pururea pentru ele; când te cercetezi pe tine însuţi şi te osândeşti, şi nu te amesteci în nimic din cele ce depăşesc funcţia ta. 

  •  Blândeţea înseamnă a nu face supărare nimănui nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici prin comportamentul nostru, ci a îndulci inima tuturor prin purtarea şi felul nostru de a fi. 

  •  Smerenia nu cunoaşte nerăbdarea, judecarea aproapelui, clevetirea, lauda de sine şi îndreptăţirea; smerenia tânjeşte după rugăciune şi tăcere; smerenia iubeşte gândul la moarte. 

  •  Îşi pierde valoarea înaintea lui Dumnezeu fapta celui care se preţuieşte pe sine, care se laudă pe sine, care aşteaptă sau încearcă să obţină laude din partea celorlalţi, care este nerecunoscător.

  •  Unii din fraţi gândesc că ei nu pot avea darurile Duhului Sfânt, fiindcă din lipsa de râvnă pentru îndeplinirea poruncilor, nu ştiu că cel care are credinţa adevărată în Hristos în sine, are toate darurile lui Dumnezeu. Dar întrucât noi, din cauza lipsei noastre de râvnă, rămânem departe de dragostea lucrătoare, care ne-ar fi arătat comorile lui Dumnezeu, atunci ne considerăm pe drept străini de darurile lui Dumnezeu.

  •  Dacă îţi aminteşti de răul de la cineva, roagă-te pentru el şi vei opri patima din mişcare, despărţind, prin rugăciune, supărarea de amintirea răului ce ţi l-a făcut. Iar devenind iubitor de oameni, vei şterge cu totul patima din suflet. Dacă însă altul ţine minte răul de la tine, fi îndatoritor şi smerit faţă de el şi stai cu dragoste în preajma lui, şi-l vei izbăvi de patima lui. Supărarea celui ce te pizmuieşte o vei alina prin osteneală. Căci el îşi socoteşte pricină de nenorocire ceea ce pizmuieşte la tine. De aceea nu poţi să-alini altfel, decât ascunzând aceasta de la el. Dacă aceasta le foloseşte multora, iar pe acesta îl întristează, care pateu o vei nesocoti? E de trebuinţă, desigur, să fii de folos celor mulţi, dar, după putere, nici pe acela să nu-l nesocoteşti. Să nu te laşi înrâurit de răutatea patimii lui. Căci nu te răzbuni pe patimă, ci pe pătimaş. Drept aceea, socoteşte-l întru smerenie pe acela mai presus de tine şi în toată vremea, în tot locul şi lucrul, dă-i lui mai multă cinste. Iar pizma ta o poţi alina, dacă te bucuri împreună cu cel pizmuit de cele ce se bucură el şi te întristezi împreună cu acela de cele ce se întristează el, împlinind cuvântul Apostolului: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng. 

  •  Smerita cugetare este o rugăciune neîntreruptă, împreunată cu lacrimi şi cu durere. Căci aceasta, chemând pururea pe Dumnezeu într-ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea proprie, nici să se ridice peste alţii, lucruri care sunt boli înfricoşătoare ale patimii mândriei.

  •  Slava deşartă este legată de făptuirea într-ascuns; iar mândria, de voinţa de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile.

  •  Prieten adevărat este acela care îndură necazurile, nevoile şi nenorocirile aproapelui atunci când acela e încercat, ca pe ale sale, fără zgomot şi fără tulburare. 

  •  Cel ce spune păcatul fratelui fără patimă, îl spune din două pricini: sau ca să-l îndrepteze pe el, sau să folosească pe altul. Iar dacă îl spune pentru alte pricini, fie aceluia, fie altuia, îl spune pentru a-l batjocori sau a-l bârfi. Dar atunci nu va scăpa de părăsirea dumnezeiască, ci va cădea sigur fie în aceeaşi greşeală, fie în alta, şi va suferi ruşine, mustrat fiind şi batjocorit de alţii. 

  • Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva lucrurilor, nici împotriva înţelesurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu înţelesurile. De pildă, nu luptă împotriva femeii, nici împotriva celui ce l-a supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu ele. Altceva este lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur şi aşa mai departe, înţelesul (chipul) este amintirea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea neraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte.  Aşadar, trebuie să luptăm împotriva patimii. Înţeles pătimaş este gândul compus din patimă şi înţeles. 

  •  Pe cine iubeşte cineva, pe acela se şi grăbeşte să-l slujească. Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu, acela se şi grăbeşte să facă cele plăcute Lui. Iar dacă îşi iubeşte trupul, se grăbeşte să împlinească cele ce-l desfătează pe acesta.

  •  Dintre virtuţi, unele sunt ale trupului, altele ale sufletului. Ale trupului sunt de pildă: postul, privegherea, culcarea pe jos, lucrul mâinilor - spre a nu îngreuna pe cineva sau spre a dărui – şi cele următoare. Iar ale sufletului sunt de pildă: iubirea, îndelunga răbdare, blândeţea, înfrânarea, rugăciunea şi cele următoare. Dacă prin urmare din vreo nevoie sau împrejurare trupească, de pildă din pricină de boală sau altceva de felul acesta, ni s-ar întâmpla să nu putem împlini pomenitele virtuţi ale trupului, avem iertare de la Domnul, Care cunoaşte şi pricinile. Dar neîmplinind pe cele ale sufletului, nu vom avea nici o apărare. Căci nu sunt supuse nevoii.

  •  Există mijloace care opresc patimile, care vin în caz de emoţie şi nu le dau voie să crească. Şi sunt altele care le micşorează şi le duc la secătuire. De exemplu: postul, munca şi privegherea nu dau voie patimii să crească, iar însingurarea, contemplarea, rugăciunea şi iubirea de Dumnezeu o reduc şi o dezrădăcinează. Tot aşa şi în gândirea despre mânie: îndelunga-răbdare, nerăutatea şi blândeţea o opresc şi nu-i permit să crească, iar dragostea, milostenia, dorinţa de a face bine şi iubirea de oameni o micşorează. 

  •  Este bun nevoitorul care, trăind în lume, întotdeauna face fapte bune, acordă iubire frăţească, iubire de oaspeţi, dă milostenie, le face bine celor care vin la el, le  ajută bolnavilor şi se fereşte de tentaţii. Este desăvârşit şi mai înalt cel care, consacrându-se vieţii contemplative, a trecut de la lucrurile cotidiene la contemplare, respingându-se şi uitând de sine, se ocupă cu cele cereşti, cel care renunţând la tot, stă în faţa lui Dumnezeu şi cu nici o altă grijă nu se întoarce înapoi. Unul asemenea se uneşte cu Dumnezeu şi trăieşte cu Dumnezeu.

  •  Isidora cea nebună pentru Hristos era atât de dispreţuită de surorile ei de mănăstire, încât acestea nu mâncau împreună cu ea; defăimată, ocărâtă şi necăjită, ea le primea pe toate în tăcere şi cu mulţumire. Ostenindu-se la bucătărie, împlinea orice ascultare, slujind celorlalte surori ca o slugă supusă. Celelalte fecioare purtau pe cap, după rânduiala monahală, culion, iar capul ei era întotdeauna acoperit cu o basma urâtă şi veche. N-a făcut nimănui nici o mâhnire, nici ea nu s-a mâniat vreodată şi nu s-a certat pentru ceva; ci întotdeauna tăcea, nerăspunzând nimănui la nici o ocară, mică sau mare, deşi adeseori era bătută şi era mereu urâtă şi batjocorită. Şi i-a descoperit îngerul despre ea unui părinte îmbunătăţit ce trăia în singurătate: „Pustnice Pitirun! Acea femeie este mai bună decât tine, pentru că ea petrece în mijlocul unei obşti aşa de mari şi, deşi slujeşte tuturor şi de toate este batjocorită, niciodată nu s-a depărtat cu inima de Dumnezeu“. Apoi, vădindu-se virtutea Isidorei înaintea obştii, călugăriţele au început să vestească despre purtarea lor. Una spunea: „Eu întotdeauna o ocăram”, alta: „Eu turnam lături pe ea“, alta: „Eu o băteam“. 
  • Într-un cuvânt, toate recunoşteau feluritele necazuri pe care i le-au făcut.

  •  Iuliana, pe propria cheltuială, în taină, a ascuns la sine timp de doi ani pe creştinii prigoniţi. 

  • Munca de jos este un mijloc prin care ne smerim. 

  •  Se cuvine să ne îngrijim să nu facem nimic necugetat sau cu neatenţie.

Postări populare de pe acest blog

Postul fara rugaciune nu ne apropie de Dumnezeu

CATEVA PROOROCII DESPRE SFARSITUL LUMII

Cât putem ierta?

Care e rugăciunea primită de Dumnezeu?

AICI -CANTARI BISERICESTI- LITURGICE