MOSII DE VARA

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Inainte de Duminica Rusaliilor sunt „Moșii de vară”, sărbătoare dedicată pomenirii morților. Cu această ocazie, în toate bisericile ortodoxe se vor oficia Sfinte Liturghii urmate de slujbe de pomenire a celor trecuți la cele veșnice.

 Biserica Ortodoxă a consacrat sâmbăta, ca zi de pomenire a morților. Două dintre sâmbetele din cursul anului bisericesc sunt dedicate în chip special pomenirii generale a morților: Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne (a Înfricoșatei Judecăți) și Sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (Sâmbăta Rusaliilor).

Ambele zile poartă în popor și denumirea de „Moși” (cea dintâi: „Moșii de iarnă”, cealaltă „Moșii de vară”), pentru că în ele facem pomenirea părinților, moșilor și strămoșilor noștri cei adormiți.

 În Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne se face pomenirea morților, pentru că în duminica următoare Biserică a rânduit să se sărbătorească Infricoșătoarea Judecată, la care ne vom înfățișa cu toții în lumea de apoi. De aceea, întrucât mulți dintre drepții Vechiului Testament au adormit fără să vadă pe Mântuitorul făgăduit și așteptat și mulți creștini au murit pe neașteptate și fără pregătirea sau fără pocăința necesară, Biserica face mijlocire pentru ei.

.         În Sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (Sâmbăta Rusaliilor sau „Moșii de vară”), Biserica face din nou pomenirea generală a morților, rugându-se pentru ei, prin rugăciunile și cântările înscrise în slujba zilei din Penticostar, pentru ca și ei să se bucure de darurile Sfântului Duh, a Cărui pogorâre este prăznuită în duminica următoare.

Cu totii sa ne aducem aminte de cei mutati dintre noi si care asteapta de la noi sa le dam ceva ,Domnul ne spune in Sfanta Evanghelie ca si un pahar de apa daca il dam de pomana este primit la Domnul asa ca sa impartim pentru cei mutati dintre noi ce putem fiecare si bine ar fi in aceaste zile de amintire de cei adormiti sa dam ceva de pomana si pentru cei care nu are pe nimeni , nimeni nu imi mai pomeneste , deorece facem mila si aceasta mila ne va intinde mana la Judecata , asadar cand impartiti pet cei adormiti ai vostri dati o paine , o cana de apa sau ce va lasa sufletul si pentru cei care nu are cine sa le de si asteapta .

Dumnezeu sa ii ierte si Dumnezeu sa primeasca jertfa fiecaruia . Amin !!! +++

MAI MULTE CITITI AICI:

http://biserica-casaluidumnezeu.blogspot.ro/2017/06/sarbatoarea-cincizecimei.html

Mare adevăr...

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

O, Doamne, câţi vii sunt printre cei morţi, şi câţi morţi sunt printre cei vii!
Tu singur ştii, numeri, socoteşti. Iartă tot, şi mântuieşte pe toţi. Mila Ta, Doamne, să covârşească toate păcatele şi patimile noastre.

 O, ce este omul? SPICUL IERBII, precum a spus Iov, pe care îl coseşte mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? PAIELE. Ce se ia cu mâna nevăzută? Spicul. Al Tău e SUFLETUL, Doamne, iar TRUPUL e al pământului. La despărţire, fiecare îşi ia ce-i al lui: pământul – trupul, Domnul – sufletul.

  Cunoaşterea noastră este una cu necunoaşterea în amândouă cazurile: şi când privim la cel viu, şi când privim la cel mort. Nimic nu ştim deopotrivă, nici despre ce este viu, nici despre ce este mort.
   Cel viu pregăteşte slava celui mort. Aceasta îi e OSTENEALA VIETII. Când moare, se destramă şi slava.
   Cel viu pregăteşte zestrea celui mort. Aceasta îi e GRIJA VIETII. Când moare, zestrea o primeşte o văduvă străină.
   Cel viu pregăteşte case şi hambare. Când moare, toţi se văd în case şi hambare, afară de el.
   Cel viu pregăteşte domenii şi moşii. Când moare, înscrisurile domeniilor şi moşiilor le poartă duşmanii lui.
   Cel viu pregăteşte fiilor lui moştenire şi bunăstare. Când moare, moştenirea o iau cei de alt neam, iar de bunăstare au parte cei de alt neam.
   Unde sunt coroanele? În groapa de gunoi. Unde sunt mărgăritarele? În cenuşă. Unde sunt cinstirile şi onorurile? În strunele rupte şi în timpanele sparte. Unde este strălucirea feţei şi a ochilor? În obrajii umflaţi şi în bezna orbitelor goale.
   Unde este farmecul rotunjimilor şi plinătăţii trupului? În viermăraia şi în murdăria de negrăit.
   Unde sunt sânii atrăgători, care tresăltau de dragoste? În muşuroiul de sub copitele măgarilor.
   Unde sunt mâinile mai scumpe decât aurul, care slujeau oaspeţilor? Acum sunt beţe uscate sub roţile căruţelor.
   Unde sunt picioarele iuţi, care alergau să apere dreptatea? Iată-le sub furnicar, unde nu se mai vorbeşte de dreptate şi nedreptate.
   Unde sunt chefurile petrecăreţilor, unde-i cântecul celor voioşi, unde-i larma celor puternici, unde-i vuietul celor trufaşi? Unde-i strigătul şi răcnetul celor năimiţi şi corupţi? O vor şti mai bine decât capul tău, tălpile tale, când vor călca peste osemintele lor uscate, pentru că te vor înţepa şi te vor face să gemi.
   Unde sunt împăraţii, Doamne? Întreabă slugile lor.
   Unde sunt bogătaşii, Doamne? Întreabă cerşetorii.
   Unde sunt femeile frumoase? Întreabă viermii şi râmele.
   Pe deplin, nimica suntem în faţa lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeul nostru, nimica suntem! Răsărim şi ne uscăm ca iarba. Ne risipim ca un nor fără apă. Ne ofilim ca florile în grădină. Ne înălţăm şi ne pierdem ca fumul şi aburul. Venim şi trecem ca nuntaşii. Ne auzim şi amuţim ca sunetul fluierului. Suntem ca un călător care poate zice: Bună dimineaţa!, dar nu-i mai e dat să spună: Bună seara! Suntem ca o poezie pe care o recită poetul şi, într-o clipă, se întrerupe.
   Pe deplin, nimica suntem, Doamne Dumnezeul nostru! Nimic, nimic, nimic! Dar, de aceea, Tu eşti tot şi toate. Toată plinirea în Tine este. Toată bucuria, în Tine. De vei voi, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!


 Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin fereastra temniţei, Editura Predania, Bucureşti, 2007, p. 111-112

Grea slujbă!

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Un credincios, care trăia cu adevărat Evanghelia, spunea odată între nişte oameni:
– Am un lucru foarte greu. Când vine seara, stau să cad mort de oboseală… abia apuc să mă dau odihnei.
– Şi ce lucru atât de greu vei fi având? – întrebară oamenii.
– Un lucru foarte greu. În fiecare zi păzesc doi şoimi, îngrijesc doi iepuri, asupresc doi săpători, biruiesc un leu, apăr o casă de foc, curăţ o fântână şi vindec un bolnav.
Ascultătorii zâmbiră. Credeau că omul lui Dumnezeu glumeşte.
– Desigur, dumneata glumeşti cu noi, căci unde s-a mai pomenit ca cineva să îngrijească iepuri şi să omoare lei. Astea-s poveşti!
– Nicidecum! – răspunse credinciosul. Ceea ce v-am spus e adevărat. Ascultaţi!
Cei doi şoimi sunt ochii mei, pe care trebuie să-i păzesc toată ziua, să nu „zboare“ pe acolo pe unde se rănesc inimile şi se strică sufletele.
Cei doi iepuri sunt picioarele mele, de care trebuie să grijesc neîncetat să nu alerge în căile pierzării şi să nu mă ducă şi pe mine în calea cea rea.
Cei doi săpători sunt mâinile mele, pe care trebuie să le „asupresc“ neîncetat cu munca, pentru a-mi câştiga traiul vieţii şi a ajuta, după puterile mele, şi pe cei săraci şi lipsiţi.
Leul, pe care trebuie să-l biruiesc, este vrăjmaşul diavol care „umblă neîncetat, răcnind ca un leu şi căutând să mă înghită“ (I Petru 5, 8).
Focul, de care trebuie să apăr casa, este limba mea, căci „foc este limba, care aprinde case şi păduri“ (Iacov 3, 5). De acest foc îmi apăr mereu casa sufletului, înfrânându-mi limba, ca să nu grăiesc decât ceea ce place lui Dumnezeu.
Iar fântâna, pe care trebuie să o curăţ în fiecare zi, este inima mea, care, una-două, o simt că se umple cu deşertăciune şi trufie. Şi trebuie să o curăţ mereu de acest „nămol“, pentru ca să Se sălăşluiască în ea Duhul lui Dumnezeu.
Şi, în sfârşit, bolnavul pe care trebuie să-l vindec este trupul meu, este lutul acesta neputincios care, oricât de mult m-aş îngriji eu, tot se mai strecoară destulă otravă în el şi trebuie să-l vindec mereu prin Sângele Domnului şi prin lacrimi de căinţă.
Iată, acesta este lucrul cel greu pe care îl fac în fiecare zi şi îl voi face mereu, până la sfârşitul vieţii, ca să dobândesc viaţa şi odihna cea veşnică.