FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Botezul Domnului Iisus Hristos
Sfintii Parinti si scriitori bisericesti subliniaza, in scrierile lor, ca botezul Domnului in apa Iordanului, pe langa faptul ca a facut cunoscut tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Fiu adevarat al lui Dumnezeu-Tatal si odata cu El si pe celelalte persoane ale Sfintei Treimi, mai are si o referire deosebita fata de intreaga creatie.
Ca atare, botezul lui Hristos este o revelare a tainei Sfintei Treimi, dar dupa invatatura Bisericii, el este si o restabilire si o reinnoire a firii inconjuratoare omului. Acesta este rostul pentru care Hristos se boteaza in mijlocul firii, in apele Iordanului. Ca sa prezentam aceasta latura a lucrarii tainice a botezului Domnului nostru Iisus Hristos, este necesar sa cunoastem raportul firii create cu omul, inainte si dupa introducerea pacatului in lume.
I. Firea inconjuratoare inainte si dupa caderea in pacat
Intre om si firea inconjuratoare exista o legatura foarte stransa si aceasta se datoreaza faptului ca si ea este deopotriva creata de Dumnezeu. Omul, dupa predaniile bisericesti, nu se poate concepe in afara legaturii cu Dumnezeu, dar nici in afara firii create, cu care este connatural prin trupul sau. Ca sa se cunoasca, sa se realizele pe sine, in comuniunea semenilor sai si sa-si dezvolte actiunile sale creatoare, invatatura Bisericii ne spune ca omul are nevoie nu numai de Harul dumnezeiesc, ci si de firea inconjuratoare lui. In felul acesta, intreaga creatie nu exista pentru ea insasi, ci pentru om. Aceasta nu inseamna catusi de putin ca omul este autorul ei. Ea este anterioara omului, cu toate ca omul intervenind poate sa o modifice fie in bine, fie in rau. Actiunea omului asupra firii incon¬juratoare este foarte mare. De altfel, natura isi indeplineste rostul pentru care a fost creata, numai existand pentru om, iar nu ca scop in sine.
Daca "Justitia originalis" inseamna o stare de fericire si de desavarsire a omului in gradina paradisului - desi aceasta stare nu este inca consolidata - si daca aceasta dreptate originara se manifesta printr-o functionare normala a chipului lui Dumnezeu in om, atunci putem spune ca si firea inconjuratoare cunoaste, in starea ei paradisiaca, o stare de lumina si de desavarsire si de armonie, dar, ca si la primul om, o stare ne¬consolidata definitiv. Armonia si frumusetea impodobeau natura in stadiul ei paradisiac, dar acestea trebuiau consolidate. Si aceasta consolidare nu si-o putea castiga ea singura, ci numai prin si in unire cu omul, caci omului ii incredintase Logosul misiunea de a lucra mai departe pentru infrumusetarea si consolidarea armoniei dintre fapturi. El, cu aju¬torul Harului divin, trebuia sa se consolideze pe sine in stare de desa¬varsire deplina si consolidandu-se pe sine, consolida intreaga fire creata, pe care o purta calitativ in trupul sau. Prin om, firea inconjuratoare tre¬buia sa ramana constant, in modul cel mai deplin, o revelatie a Divi¬nitatii, o teofanie.
Caderea lui Adam a atras asupra firii inconjuratoare consecinte destul de dezastruoase. Pacatul lui Adam desfiinteaza paradisul, adica natura primordiala. Natura cade prada luptei dintre contrarii.
Fiinta omului si intreaga zidire nu mai participa ca inainte la pleni¬tudinea vietii divine, insa nu inceteaza de a exista. De acum inainte duce o existenta lipsita de continut, adica de plenitudine de viata si de sens. Existenta creaturii dupa pacatul stramosesc este o existenta rupta de izvorul vietii. Natura exista obiectiv, dar ca o realitate creata si dependenta de Creatorul sau. Desi este creata, este totusi libera in actiunile sale. Asa ca Dumnezeu nu impiedica cu nimic mersul creatiei. Natura a putut asa dar sa-si intoarca fata de la Creatorul si Proniatorul sau.
Pe alta parte intimitatea dintre om si firea inconjuratoare este deopo¬triva rupta de pacat si in locul prieteniei apare vrajmasia si revoltele na¬turii ca protest in fata acestei stari de fapt. Se ridica contra conducato¬rului ei, fiindca "creatia e nevinovata de aceste greseli prin care i se face sila. Ea este curata si sfanta, ca una ce a iesit din mainile Creato¬rului. In urma pacatului stramosesc firea creata se departeaza de om, se intuneca si rezista cu tenacitate tuturor actiunilor omului.
Firea inconjuratoare nu-i mai descopera omului maretia si lucrarea lui Dumnezeu. Ne cufunda tot mai adanc in natural. Din cauza pacatului stramosesc, odata cu omul s-a alterat profund, s-a degenerat si firea inconjuratoare lui.
Botezul Domnului Iisus Hristos
Sfintii Parinti si scriitori bisericesti subliniaza, in scrierile lor, ca botezul Domnului in apa Iordanului, pe langa faptul ca a facut cunoscut tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Fiu adevarat al lui Dumnezeu-Tatal si odata cu El si pe celelalte persoane ale Sfintei Treimi, mai are si o referire deosebita fata de intreaga creatie.
Ca atare, botezul lui Hristos este o revelare a tainei Sfintei Treimi, dar dupa invatatura Bisericii, el este si o restabilire si o reinnoire a firii inconjuratoare omului. Acesta este rostul pentru care Hristos se boteaza in mijlocul firii, in apele Iordanului. Ca sa prezentam aceasta latura a lucrarii tainice a botezului Domnului nostru Iisus Hristos, este necesar sa cunoastem raportul firii create cu omul, inainte si dupa introducerea pacatului in lume.
I. Firea inconjuratoare inainte si dupa caderea in pacat
Intre om si firea inconjuratoare exista o legatura foarte stransa si aceasta se datoreaza faptului ca si ea este deopotriva creata de Dumnezeu. Omul, dupa predaniile bisericesti, nu se poate concepe in afara legaturii cu Dumnezeu, dar nici in afara firii create, cu care este connatural prin trupul sau. Ca sa se cunoasca, sa se realizele pe sine, in comuniunea semenilor sai si sa-si dezvolte actiunile sale creatoare, invatatura Bisericii ne spune ca omul are nevoie nu numai de Harul dumnezeiesc, ci si de firea inconjuratoare lui. In felul acesta, intreaga creatie nu exista pentru ea insasi, ci pentru om. Aceasta nu inseamna catusi de putin ca omul este autorul ei. Ea este anterioara omului, cu toate ca omul intervenind poate sa o modifice fie in bine, fie in rau. Actiunea omului asupra firii incon¬juratoare este foarte mare. De altfel, natura isi indeplineste rostul pentru care a fost creata, numai existand pentru om, iar nu ca scop in sine.
Daca "Justitia originalis" inseamna o stare de fericire si de desavarsire a omului in gradina paradisului - desi aceasta stare nu este inca consolidata - si daca aceasta dreptate originara se manifesta printr-o functionare normala a chipului lui Dumnezeu in om, atunci putem spune ca si firea inconjuratoare cunoaste, in starea ei paradisiaca, o stare de lumina si de desavarsire si de armonie, dar, ca si la primul om, o stare ne¬consolidata definitiv. Armonia si frumusetea impodobeau natura in stadiul ei paradisiac, dar acestea trebuiau consolidate. Si aceasta consolidare nu si-o putea castiga ea singura, ci numai prin si in unire cu omul, caci omului ii incredintase Logosul misiunea de a lucra mai departe pentru infrumusetarea si consolidarea armoniei dintre fapturi. El, cu aju¬torul Harului divin, trebuia sa se consolideze pe sine in stare de desa¬varsire deplina si consolidandu-se pe sine, consolida intreaga fire creata, pe care o purta calitativ in trupul sau. Prin om, firea inconjuratoare tre¬buia sa ramana constant, in modul cel mai deplin, o revelatie a Divi¬nitatii, o teofanie.
Caderea lui Adam a atras asupra firii inconjuratoare consecinte destul de dezastruoase. Pacatul lui Adam desfiinteaza paradisul, adica natura primordiala. Natura cade prada luptei dintre contrarii.
Fiinta omului si intreaga zidire nu mai participa ca inainte la pleni¬tudinea vietii divine, insa nu inceteaza de a exista. De acum inainte duce o existenta lipsita de continut, adica de plenitudine de viata si de sens. Existenta creaturii dupa pacatul stramosesc este o existenta rupta de izvorul vietii. Natura exista obiectiv, dar ca o realitate creata si dependenta de Creatorul sau. Desi este creata, este totusi libera in actiunile sale. Asa ca Dumnezeu nu impiedica cu nimic mersul creatiei. Natura a putut asa dar sa-si intoarca fata de la Creatorul si Proniatorul sau.
Pe alta parte intimitatea dintre om si firea inconjuratoare este deopo¬triva rupta de pacat si in locul prieteniei apare vrajmasia si revoltele na¬turii ca protest in fata acestei stari de fapt. Se ridica contra conducato¬rului ei, fiindca "creatia e nevinovata de aceste greseli prin care i se face sila. Ea este curata si sfanta, ca una ce a iesit din mainile Creato¬rului. In urma pacatului stramosesc firea creata se departeaza de om, se intuneca si rezista cu tenacitate tuturor actiunilor omului.
Firea inconjuratoare nu-i mai descopera omului maretia si lucrarea lui Dumnezeu. Ne cufunda tot mai adanc in natural. Din cauza pacatului stramosesc, odata cu omul s-a alterat profund, s-a degenerat si firea inconjuratoare lui.
