SARBATORI FERICITE ! 2015

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Mos Craciun de Octavian Goga

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



Mos Craciun cu barba alba
Mos Craciun cu traista plina
Vechi stapan atat de darnic

Al copilariei mele
Azi la noi în sat te-asteapta
Toata casa cu lumina
Cu colinde si cu cantec

Si cu crai, cetati de stele.
Sa cobori si-n seara asta
Sol batran de ganduri bune
Toti te-asteapta-n sat la mine,
Du-te, du-te, Mos Craciune!

De nu ti-o fi peste mana
Treci si pe la casa noastra.
Tu, macar o raza-n suflet
Ii trimite pe fereastra.

DESPRE FEMEILE CARE SE INPODOBESC CU AUR SI SE MACHEAZA

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Domnul nostru Iisus Hristos, dupa invierea Sa, li S-a aratat mai intii femeilor. Una dintre ele era si Maria Magdalena, desfrinata despre care se scrie in Evanghelii. Despre acest mare pogoramint al lui Dumnezeu catre femei, Sf. Ioan Gura de Aur
“Uita-te cum si Domnul, prin femei, binevesteste ucenicilor! Domnul – lucru pe care l-am spus adeseori – ridica la cinste neamul cel mai dispretuit, neamul femeiesc, ii da bune nadejdi si-i vindeca durerea.
Care dintre voi n-ar vrea sa fie ca acelea si sa cuprinda picioarele lui Iisus? Puteti si acum, toti citi vreti! Puteti sa-I cuprindeti nu numai picioarele, ci si miinile, si capul acela Sfint, impartasindu-va, cu cuget curat cu infricosatoarele taine. Nu numai aici pe pamint; ci Il veti vedea si in ziua aceea a judecatii, cu slava aceea nespusa, cind va veni cu popor de ingeri, daca veti vrea sa fiti iubitori de oameni, daca veti vrea sa fiti milostivi si veti auzi nu numai aceste cuvinte: “Bucurati-va!”, ci si cuvintele acelea: “Veniti, binecuvintatii Parintelui Meu, de mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii” (Matei 25, 34). Fiti, dar, milostivi, ca sa auziti aceste cuvinte! Iar voi, femeilor, care purtati bijuterii de aur si ati vazut drumul acestor femei, lepadati, chiar tirziu, boala poftei dupa aur! Deci, daca doriti sa fiti cu acele femei, schimbati podoaba cu care sinteti impodobite cu podoaba milosteniei.
- Spune-mi, ce folos ai de pe urma acestor podoabe pretioase, de pe urma hainelor tesute cu aur?
- Mi se bucura si mi se veseleste sufletul de ele!
- Eu te-am intrebat de folos, iar tu mi-ai vorbit de paguba. Nimic nu este mai pagubitor ca a te interesa de bijuterii de aur, a te bucura de ele si a-ti lipi inima de ele. Robia aceasta cumplita ajunge si mai amara cind iti face placuta robia. De care fapta se va ingriji vreodata cum trebuie, cind va nesocoti grijile lumesti cum se cuvine, o femeie care socoteste ca merita sa se bucure cind e legata cu aur? Cel care se bucura ca sta in inchisoare nu va voi niciodata sa scape de inchisoare. Tot asa si femeia aceasta; ca un prizonier de razboi, robita de aceasta pofta rea, nu va suferi sa auda cu dorul si rivna cuvenita vorbindu-i-se de cele duhovnicesti si nici nu va face vreo fapta buna. Care, dar, iti este folosul de pe urma podoabei acesteia, de pe urma acestei moliciuni?
- Imi fac placere bijuteriile!
- Iarasi mi-ai vorbit de paguba si de pierzare!
- Dar ma cinstesc mult cei ce ma vad.
- Si ce-i cu asta? O alta pricina de stricaciune, care te face cind infumurata, cind obraznica. Haide, dara, ingaduie-mi sa-ti arat eu pagubele, odata ce tu nu mi-ai spus folosul.
Care sint, dar, pagubele ce ti le aduc bijuteriile? Grija e mai mare decit placerea. Din pricina asta multi din cei ce te vad – negresit din cei legati de pamint – se bucura mai mult decit tine, care porti aurul si bijuteriile. Tu te impodobesti cu podoabe care-ti aduc griji; aceia isi desfateaza privirile fara sa aiba vreo grija. O alta grija apoi. Esti umilita si invidiata de toti. Vecinele si prietenele, piscate de invidie, se inarmeaza impotriva barbatilor lor si dezlantuie impotriva ta razboaie cumplite. Pe linga aceste pagube, altele: iti cheltuiesti tot timpul liber si toata grija cu gatelile; nu te lipesti cu toata inima de faptele cele duhovnicesti; esti plina de infumurare, de obraznicie si slava desarta; esti legata strins de pamint, si se taie aripile si, in loc de vultur, ajungi ciine si porc. Incetind de a te mai uita si a zbura la cer, cauti in jos ca porcii; si, cotrobaind prin gaurile pamintului dupa aur, sufletul tau isi pierde barbatia si libertatea.
Spui ca-si intorc oamenii privirile spre tine cind te arati in oras? Dar tocmai pentru asta n-ar trebui sa porti aur, ca sa nu ajungi spectacol de teatru, ca sa nu deschizi gura tuturor birfitorilor. Nici unul din cei ce-si intorc privirile spre tine nu te admira, ci-si bat joc de tine ca-ti plac podoabele, ca esti o infumurata, ca esti o femeie vanitoasa. Daca te duci la biserica, nu pleci de acolo fara vreun folos sufletesc, ci cu mii si mii de cuvinte de batjocura, de ocari si de blesteme, nu numai de la cei care te vad, ci si de la profet. Isaia, cel cu mare glas, indata ce te vede striga: “Acestea zice Domnul catre fetele cele ingimfate ale Sionului: “Pentru ca au umblat cu grumajii ridicati, pentru ca au facut cu ochiul, pentru ca-si tirasc hainele cu pasitul picioarelor, pentru ca joaca din picioare, Domnul va dezveli podoaba lor si in locul mirosului celui placut va fi praf si in loc de briu se vor incinge cu funie” (Isaia 3,15. 23). De acestea vei avea parte si tu in loc de podoaba. Ca aceste cuvinte n-au fost spuse numai pentru fetele Sionului, ci oricarei femei care face ca ele. Impreuna cu profetul Isaia sta acuzator si Pavel, spunind lui Timotei sa porunceasca femeilor “sa nu se impodobeasca cu impletituri de par sau cu aur sau cu margaritare sau cu haine scumpe” (1Timotei 2,9). Deci, in orice imprejurare, iti este vatamatoare purtarea de bijuterii; dar mai cu seama cind te duci la biserica, cind treci printre saraci. Daca ai cauta sa te invinuiesti amarnic pe tine insati, n-ai putea-o face mai bine decit imbracindu-te cu astfel de haine si podoabe, semn de cruzime si neomenie.
Gindeste-te cite stomacuri flaminde lasi cu podoabele acestea, cite trupuri dezbracate, cu luxul acesta dracesc! Cu mult mai bine ar fi sa hranesti sufletele celor flaminzi decit sa-ti gauresti loburile urechilor si sa atirni de urechi, degeaba si fara de rost, hrana a mii si mii de saraci. Este, oare, o slava sa fii bogat? Este, oare, o lauda sa porti pe tine bijuterii de aur? Chiar daca podoabele acestea ar fi cistigate prin munca cinstita, totusi vina ta este nespus de mare; gindeste-te insa cit de covirsitoare este atunci cind sint cistigate cu necinste si nedreptate! Spui ca-ti sint dragi laudele si slava? Dezbraca aceasta podoaba plina de batjocura si toti te vor admira si te vei bucura si de slava si de placere curata; asa insa esti batjocorita si-ti pregatesti cu ele multe prilejuri de suparari. Daca ierti vreuna din ele gindeste-te cite necazuri iti pricinuiesti! Cite slujnice nu-s batute, citi oameni nu sint necajiti, citi nu sint arestati, citi nu sint intemnitati! Din pricina podoabelor acestora, judecati, anchete, mii si mii de blesteme si invinuiri; femeia este blestemata si invinuita de barbat, barbatul, de prieteni, iar sufletul, de el insusi.
- Dar bijuteriile nu se pierd!
- Tocmai acest lucru nu este usor! Dar chiar daca le-ai feri totdeauna de pierdere si asa pastrate dau multa bataie de cap, multa grija si scirba si nici un cistig. Ce venit aduc ele in casa? Ce folos celei ce le poarta? Nici un folos, ci multa uritenie si invinuiri din toate partile. Cum vei putea saruta si cuprinde picioarele lui Hristos cind esti impopotonata asa? Hristos Isi intoarce fata de la aceasta podoaba. De aceea a primit sa Se nasca in casa teslarului; dar, mai bine spus, nici in casa aceea, ci intr-o coliba si intr-o iesle. Cum vei putea sa-L vezi pe El cind nu ai frumusetea cea poftita de El, cind nu porti podoaba placuta Lui, ci una urita de El? Cind te apropii de El nu trebuie sa fii impodobita cu astfel de haine, ci imbracata cu virtute. Gindeste-te ce este in definitiv aurul? Nimic altceva decit pamint si cenusa. Baga-l in apa si s-a facut glod! Gindeste-te si rusineaza-te cind faci din glod stapin, cind lasi toate si stai linga aur, cind il porti si-l plimbi pretutindeni, chiar cind te duci la biserica, atunci cind mai cu seama ar trebui sa fugi de el. Nu s-a zidit biserica ca sa-ti arati in ea bogatia aceasta, ci bogatia cea duhovniceasca. Tu insa, ca si cum te-ai duce la parada, nu la biserica, asa te impodobesti din cap pina in picioare; imiti pe cele de pe scena si porti pe tine gunoiul acesta vrednic de batjocura. Din pricina asta sufletele multora se vatama, iar dupa terminarea slujbei de la biserica, in case si la mese, ai sa auzi pe cei mai multi vorbind tocmai de gatelile acestea. In loc sa spuna: “Profetul si apostolul au spus cutare si cutare”, vorbesc de luxul hainelor, de marimea pietrelor scumpe si de toata impopotoneala celor ce se imbraca asa. Aceste discutii va fac si pe voi si pe casnicii vostri trindavi spre milostenie. Nici unul din voi n-ar dori sa rupa repede ceva din aurariile acestea si sa hraneasca un flamind. cum ai putea hrani pe un altul cu pretul uneia din aceste bijuterii, cind tu insati vrei sa duci o viata amara mai degraba decit sa-ti vezi imputinate podoabele? Multe femei se uita la bijuteriile lor ca la niste fiinte si tin la ele mai mult decit la copiii lor.
- Doamne fereste! mi se raspunde.
- Aratati-mi asta! Aratati-mi-o prin fapte, pentru ca eu vad ca acum lucrurile stau cu totul astfel. Care femeie, stapinita tare de dragostea de giuvaericale, a prefacut in bani giuvaericalele ei, ca sa smulga din ghearele mortii sufletul unui copil? Dar pentru ce vorbesc de sufletul unui copil? Care femeie si-a rascumparat cu ele sufletul ei pierdut? Dimpotriva, vad ca multi isi vind in fiecare zi sufletul de dragul bijuteriilor. Daca li se imbolnaveste trupul fac tot ce pot, dar daca vad ca li se strica sufletul, nu fac nimic, ci privesc cu nepasare si sufletul lor si sufletul copiilor lor ca sa le ramina giuvaericalele, care pier cu timpul si ele. Pui pe tine aurarii in valoare de mii de talanti, iar madularul lui Hristos nu are nici hrana cea de toate zilele. Stapinul de obste al universului a dat deopotriva tuturor si cerul si cele din ceruri si masa cea duhovniceasca. Tu insa nu-i dai Lui nici pe cele pieritoare, ca sa fii legat necontenit cu lanturile acestea cumplite. Din pricina aceasta barbatii ajung niste desfrinati, pentru ca voi, femeile, nu-i faceti sa traiasca crestineste, nu-i faceti sa filozofeze, ci-i invatati sa le placa podoabele cu care se impodobesc femeile stricate; din pricina aceasta si cad repede in bratele desfriului. Dar daca i-ati invata sa dispretuiasca astfel de podoabe si sa le faca bucurie castitatea, evlavia si smerenia, n-ar fi prinsi cu atita usurinta in ghearele desfriului. Poate sa se impodobeasca asa desfrinatele! Ba, chiar mai mult decit atita, dar nu pentru barbatii vostri! Obisnuiti, dar, pe barbatii vostri sa le placa podoaba aceasta duhovniceasca, pe care n-o pot vedea la desfrinate. Ma intrebi cum il poti face pe barbatul tau sa capete acest obicei? Indeparteaza de la tine gatelile si giuvaericalele si pune-ti podoaba cea duhovniceasca. Asa iti vei feri barbatul de orice pericol, iar tu vei fi pretuita. Dumnezeu te va milui, toti oamenii te vor admira si vei avea parte si de bunatatile cele viitoare, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava puterea si in vecii vecilor. Amin”.

 sursa

 https://www.facebook.com/OfficialCalauzaOrtodoxa/

Fise de lucru - gradinita: LEGENDA lui Mos Craciun

            A fost odată un păstor sărac şi bătrân. N-avea decât vreo trei
oi şi un căţel cu care rătăcea de colo-colo în căutarea hranei. Într-o
zi, apropiindu.se noaptea, se gândi să.şi caute un adăpost. În jurul lui
însă totul era pustiu, numai nisip şi dealuri sterpe. Atunci văzu
mişcându.se încet pe bolta cerului o stea minunată, nespus , de
strălucitoare.

- Ce stea ciudată a răsărit, spuse el. De când cutreier drumurile turmelor, niciodată n-am văzut o stea atât de luminoasă.

- Ce-ar fi să ne luăm după ea, stăpâne? Zise căţelul. Poate ne va arăta calea spre un culcuş......

- Bine zici tu, căţelule. Hai ! Şi urmând ei steauaaceea,
merseră până dădură peste un staul de vite pierdut în pustietate.
Mulţumiră stelei care i-a călăuzitşi, când intrară, mare fu mirarea
bătrânului văzând în iesle un Copilaş nou născut, trandafiriu şi
dolofan, vegheat de Mama Lui. Cum începusesă se lase frigul nopţii,
vitele din staul se adunaseră împrejur şi se străduiau să-i încălzească
cu răsuflările lor. Bătrânul se înduioşă : ,, Ce vite de treabă, îşi
zise el. Dar numai cu răsuflările lor, e slabă nădejde de căldură. Ia să
le ajut şi eu....”

Gândind astfel, îşi luă de pe umeri blana de oaie, singura
îmbrăcăminte călduroasă pe care o avea, şi înveli cu ea şi pe Mamă, şi
pe Prunc. Pe urmă se cuibări între oi ca să nu-i fie frig şi, obosit de
drum, adormi şi el. De la o vreme, simţind apropierea zorilor, se trezi.
Se pregăti de plecare şi, păşind tiptil ca să nu-l trezească pe
Copilaş, tocmai dădea să iasă, când auzi şoapta Mamei :

- Îţi mulţumesc, păstorule. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, Dumnezeu te va răsplăti.

- Ei, lasă! Zise bătrânul. Doar n-am făcut-o pentru răsplată!

Şi pornind să-şi urmeze calea, nu făcu nici douăzeci de paşi,
când simţi un vânt călduţ cu mireasmă dulce de flori. La adierea lui,
priveliştea pustiei cu colinele sale sterpe pieri treptat, ca şi cum o
mână nevăzută ar fi şters-o cu un burete. Privi în urmă, staulul
nicăieri. În jurul său, cât putea cuprinde cu ochii, nu se mai vedea
decât o întindere nesfârşită de nori argintii şi bucălaţi. Uimit foarte,
tocmai se gândea ce să facă şi încotro s-o apuce, când îl învălui o
lumină mare şi blândă, care-i potoli pe dată spaima ce stătea să-l
cuprndă. Văzu atunci în faţa lui un jilţ înalşt din lemn de mesteacăn
împodobit cu ghirlande din cele mai felurite flori. Iar în jilţul
acelaşedea însuşi bunul Dumnezeu. Era un bătrân falnic cu plete şi
sprâncene stufoase şi cu o barbă argintie până la brâu. Un cerc luminos
îi înconjura capul şi tot din lumină era toiagul pe care-l ţinea în
mână.

Păstorul înţelese că sunase ceasul să dea samă de tot ce
făptuise pe lumea asta şi inima i se făcu cât un purice. Îngenunchie pe
pajiştea de nori şi îşi plecă fruntea smerit.

- Cum te cheamă, păstorule ? auzi el glasul Domnului.

- Crăciun mă cheamă, Doamne.

- Şi ce ai făcut tu în petrecerea ta prin lume? Făcut-ai bine sau rău?

- Nu se cade s-o spun eu, Doamne. Dar Tu, care eşti făcătorul
cerului şi al pământului, al văzutelor tuturor şi nevăzutelor, vei fi
având ştire şi despre faptele unui păstor sărman ca mine.

- Într-adevăr, am ştire, zâmbi Bunul Dumnezeu. Ştiu că n-ai furat, n-ai minţit, n-ai batjocorit şi n-ai asuprit pe nimeni.

Pe cel nejutorat l-ai ajutat , pe cel flămând l-ai săturat iar
celui însetat i-ai dat de băut. Şi mai ştiu că în noaptea asta ai dăruit
singurul tău veşmânt călduros unei Mame şi Pruncul Ei.

- Aşa e, Doamne, mi-a fost milă să-i văd golaşi.........

- Ei bine, zise atunci Domnul, află, Moş Crăciune, că acel
Prunc născut în iesle nu este altul decât Fiul Meu Iisus, pe care L-am
trimis pe pământ să vă mântuiască de toate relele ce vă bântuie. Iar
pentru binele pe care i l-ai făcut Lui şi Sfintei Maicii Sale, te
răsplătesc aducându-te în Împărpţia Raiului.

Slujba ta, Moş Crăciune va fi aceea ca în fiecare an de ziua
Naşterii lui Iisus, să duci bucurii copiilor de pe pământ. Iar dacă se
vor ivi vreodată oameni fără de lege care să te prigonească, praful şi
pulberea să se aleagă de trufia lor, iar tu să fii biruitor asupra
tuturor răutăţilor şi să rămâi darnic şi bun, în veacul veacurilor, Moş
Crăciun !

De atunci, Moă Crăciun îşi face slujba care i s-a încredinţat,
meşterind jucării cât e anul de lung. Căţeluşul, care niciodată n-a fost
leneş, ăl ajută şi el cât se pricepe, iar cele trei oiţe pascprin
prejmă iarba cea veşnic fragedă a Railui.

La vremea când se apropie iarna, Moş Crăciun scoate un catastif
gros, în care sunt trecuţi, ca la catalog, toţi copiii. Îşi pune
ochelarii, şi, cu degetul lui bătrân, urmăreşte ce stă scris în dreptul
fiecăruia : a fost sau n-sa fost cuminte ?

Iar apoi pregateste fiecaruia darul pe care-l merită. Când dă de
numele vreunui copil care a fost din cale afară de rău, rămâne pe
gânduri.

- Ce facem? Îl întrebă pe cîţel Îi dăm şi ăstuia un dar ? Uite câte răutaăţi a făcut.......

- Pune-i şi lui acolo un fleşcuteţ. Moş Crăcin, zice căţelul, să nu se necăjeascăprea tare.

Moş Crăciun, suflet bun, se lasă înduioşat de căţel :

- Bine, bine, mormăi el în barbă. Dar îi punem şi o ceapă, ca să se înveţe minte.........

Şi când toate jucăriile sunt pregătite, le încarcă într-o sanie
lungă şi înhamă cerbii cei albi cu coarne rămuroase, împodobite cu
steluţe care le luminează calea. Se aşazăîn jilţul saniei, iar căţelul
sare şi se cuibăreşte lângă el. Se învelesc amândoi în blănuri. Şi
pornesc...........

Pe pământ e noaptea sfântă a Naşterii Mântuitorului. Se văd de
aici de sus toate ferestrele luminate. În fiecare casă scapără câte un
brăduţ împodobit. Răzbat până aici, în înalturile înstelate, clopotele
sfintelor biserici ce vestesc marea sărbătoare. De la o vreme, pe măsură
ce se apropie de pământ, se desluşesc glasurile şi clopoţeii
colindătorilor. Moş Crăciun e mulţumit. El ştie că nu e pe lume bucurie
mai mare decât să faci altora bucurii.

E nerăbdător să ajungă, Căţelul, care are mirosul mai ager, aulmecă văzduhul cu botişorul lui negru:

- Parcă se simte mireasmă de cozonac şi de cărnaţi, vesteşte el.

- Şi de sarmale nu ? se nelinişteşte Moş Crăciun.

- Parcă şi de sărmăluţe........

- Ei, atunci e bine, se bucură Moş Crăciun. Înseamnă că s-o găsi
şi un pahar de vin pentru nişte călători înfriguraţi ca noi.......