Omul cel rău

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Era odată un om foarte rău care avea o

barbă lungă de care se tot împiedica atunci când

mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea

drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat.

Îi plăcea să se uite la oameni şi să comenteze tot

timpul, să le spună mici porcărele ca să-i

supere. Şi atunci omul acela rău râdea şi se

bucura, iar ceilalţi erau supăraţi şi furioşi. Dar

nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrân şi

oamenilor le era milă de el. Deşi era aşa de rău.

Cum vedea o femeie mai urâtă sau un bărbat cu burtă sau

chelie, le striga urâto! sau burtosule! sau chelule! şi îi plăcea foarte

mult să-i vadă nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau

încotro: pe-acolo mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată

a trecut pe-acolo un copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era

un copil bine făcut. Părea că n-are nici un defect, nimic de care să poţi

râde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să spună ceva, de exemplu drăguţule!

sau minune mică! sau ce frumoasă e viaţa! dar i se părea aiurea să zică

aşa ceva, fiindcă nu era nimic de râs în asta şi nimeni nu s-ar fi

supărat.

Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul

cel rău, după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a

mai fost în stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o

oglinjoară de buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat

ce-o fi văzut copilul acela la el de l-a privit aşa de lung.

N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău.

Simţea aşa, o plictiseală mare şi nici o plăcere când se uita la oamenii

aceia care treceau pe drum. Aşa că s-a hotărât să fie bun. Şi-a tăiat

barba cea lungă şi a descoperit că nu era aşa de bătrân pe cât crezuse.

Era aproape un copil. Aşa că a plecat şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar

scăunelul a rămas gol acolo, la marginea drumului

Un oaspe

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Străinul, care-aseară a poposit la noi,

L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline.

I-am aşternut în grabă un pat de frunze moi,

N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.

Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.

Cu poala hainei mele i-am şters de praf piciorul.

Ulei de levănţică pe plete i-am turnat,

Cu vin bătrân şi dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,

Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.

Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;

Oare vre-un zeu să şadă pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, surioară, dar nu ştiu ce mi-a spus.

Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,

Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus

Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.

Vorbea despre iubirea cea fără de păcat,

De-o patimă, curată ca flacăra de soare,

Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,

Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel drag,

Şi vraja nesfârşită din vorba lui domoală;

În liniştea de seară torceam fuioru-n prag.

Şi lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.

Străinul, care-aseară a poposit la noi,

Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.

Am stat o noapte-ntreagă amândoi.

Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.

Cu dragoste de frate mi-a mulţumit, în zori,

Când a plecat - străinul - pe drumul ud de rouă.

Şi mi-au rămas în urmă, ca mirosul de flori,

Cuvintele lui stranii şi blânde: ”Pace vouă”.

L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,

Privind lumina albă cum îi juca în plete

Şi aşternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,

Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.

scrisă de

  Zorica Laţcu Teodosia

Ce nu se vede e veşnic

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Un flăcău trufaş, zicea unui preot că nu crede în Dumnezeu de vreme ce el crede numai în ceea ce vede.

Atunci preotul îi aduse o mică maşină electrică, si-l întrebă:
- ?Ce vezi aici?"
Şi flăcăul îi răspunse:
- "Văd nişte sârmă, o rotiţă şi două fire."
- "Numai atât?
- "Da."
Preotul îi puse atunci un fir de sârmă într-o mână şi altul în cealaltă. Pe urmă, învârti mânerul maşinii. Se produse un puternic curent electric, care, trecând prin mâinile flăcăului, îl zgudui aşa de tare, că începu să tipe .

- "Ei, prietene, ai văzut ce ţi-a trecut prin mâini?"
Tânărul răspunse cu teamă:
- "N-am văzut, dar de aici încolo n-am să mai zic că cred numai ce văd.?

Mila lui Dumnezeu

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

A fost  întrebat Avva Mios de un  ostaş,  dacă primeşte  Dumnezeu pocainţa. Iar el după ce l-a sfătuit cu multe cuvinte, a zis către dânsul:

"Spune-mi, iubitule, de ţi se va rupe haina, o lepezi afară?" Zis-a: "Nu, ci o cos şi o port". Zis-a către dânsul bătrânul: "Aşadar, dacă
ţie îţi este milă de o haina, lui Dumnezeu nu-i va fi milă de zidirea sa?" (Pateric, Avva Mios).