Mai bine sarac, decat bogat..

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

A fost odată, într-un ţinut îndepărtat, un om cu avere multă, numit Ilie. După douăzeci şi cinci de ani de muncă, acest om a strâns o avere mare. Cu toţii ziceau: „Ce fericit este Ilie! Are o avere de nu îi mai dă de capăt. Nu are de ce să moară…”
Mai multe nenorociri s-au abătut, însă, asupra casei lui şi a sărăcit atât de mult, încât un vecin milos i-a primit pe el şi pe nevasta lui să îl slujească în curte.
Într-o zi, i-au venit acestui vecin nişte oaspeţi.
- Aţi văzut - a întrebat el - pe bătrânul ce tocmai a trecut?
- L-am văzut, dar ce este cu el?
- Uite, a fost unul dintre cei mai bogaţi din acest ţinut.
- Tătucă - l-a strigat unul dintre oaspeţi - vino să guşti ceva cu noi!
Din vorbă în vorbă, l-au întrebat cum se simte acum, când este atât de sărac.
- Atâta vreme am căutat fericirea - a spus bătrânul - şi numai de doi ani am găsit-o, de când sunt aici.
- Glumeşti, i-au spus oaspeţii.
- Nicidecum! Puteţi s-o întrebaţi şi pe bătrână. Ea vă va spune chiar mai bine decât mine.
Au chemat-o şi pe bătrână şi aceasta le-a spus:
- Este adevărat. Am fost bogaţi şi nu aveam pic de odihnă. Pe atunci nici vorbă să mai gândim la Dumnezeu sau la mântuirea sufletului. Şi ce griji mari! Acum, în schimb, avem timp să ne rugăm lui Dumnezeu şi să ne gândim la mântuirea sufletelor noastre. Cincizeci de ani am căutat fericirea şi abia acum am găsit-o!
- Adevărat - a spus bătrânul - înainte eram nişte oameni fără minte, plângând pierderea averii, dar Dumnezeu, în marea Sa dragoste şi înţelepciune, mai târziu ne-a făcut să pricepem de ce s-au întâmplat toate acestea.
Oaspeţii au rămas pe gânduri.

PREOTUL

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Un preot cinstit şi evlavios era duşmănit de câţiva credincioşi de-ai săi, deoarece a refuzat să le facă un lucru ilegal. Pentru aceasta ei voiau să se răzbune împotriva preotului. Astfel, au plătit o femeie neruşinată, care l-a acuzat pe preot de faptele cele mai josnice.

Bunul preot, deşi şi-a dovedit pe deplin nevinovăţia în faţa episcopului său, totuşi era mâhnit datorită întinării cinstei sale preoţeşti, şi slăbind din zi în zi, a căzut la pat.
Auzind calomniatorii că preotul este pe moarte, speriaţi şi mustrându-i conştiinţa, s-au grăbit să-şi ceară iertare pentru fapta lor cea răutăcioasă, promiţându-i că îşi vor retrage toate calomniile şi-i vor restabili cinstea.
- Fiilor - le-a spus preotul cu tristeţe - eu vă iert din toată inima, dar vedeţi, bunul meu nume nu mai puteţi a mi-l reda.
- Cum nu, numai să ne spui ce trebuie să facem, au spus atunci ei.
- Bine, luaţi dar perna aceasta, urcaţi-vă în turn cu ea şi sloboziţi fulgii din ea.
Ei credeau că preotul aiurează dar, văzându-i stăruinţa, în cele din urmă, au făcut precum le spusese preotul.
Întorcându-se la preot, acesta i-a întrebat ce s-a întâmplat cu fulgii, iar aceştia au răspuns că au fost luaţi de vânt şi împrăştiaţi în toate părţile.
- Ştiam - le-a spus preotul - dar acum mergeţi şi adunaţi iarăşi fulgii.
La răspunsul acestora - că aşa ceva nu mai este acum posibil - bătrânul preot a continuat spunându-le:
- Vedeţi, întocmai şi tot la fel de imposibil este şi a-mi restabili mie cinstea şi bunul nume, căci calomnia s-a răspândit cu mult mai departe decât să fiţi voi în stare a o mai înlătura.
Şi, spunând acestea, bunul preot i-a binecuvântat şi nu peste mult timp el a şi murit.