Cred în Dumnezeu, Care face minuni

Întrebând pe unii oameni care se declară creştini, deşi nu prea frecventează Biserica, în ce cred mai precis, putem constata adesea că aceştia pur şi simplu cred. Vor povesti despre numeroase vindecări miraculoase, viziuni petrecute chiar unor cunoscuţi ai lor, poate şi despre învieri din morţi. Aşadar, cred în minuni, într-o forţă extraordinară. Rareori însă cred în Dumnezeu, pe care se codesc să-L numească, ruşinându-se oarecum de El. Un sondaj din anul 2005 făcut la nivelul întregii Uniuni Europene aducea în atenţie că aproximativ 50% dintre englezi, suedezi, danezi, letoni, estonieni, sloveni şi finlandezi cred în existenţa "unei anumite puteri spirituale sau a unei forţe vitale" (Special Eurobarometer 225 - "Social values, Science & Technology" 2005 - Report).

 
Cum ne raportăm la credinţă? Ce este credinţa, oare părerea că există o forţă guvernantă, fără faţă şi fără atribute, sau că există Dumnezeu, Care ne-a creat şi ne iubeşte?

 
Creştinii nu cred în minuni, ci în Dumnezeu, Care face lucruri minunate, Care a iubit atât de mult lumea, încât a trimis pe Fiul Său, Care a murit şi a Înviat pentru noi toţi. Nu minunea este premisa pentru Dumnezeu, ci Dumnezeu este premisa minunii.

 
Credinţa, aşa cum o descrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei (11, 1), este vecină cu nebunia, nu se leagă de nimic din cele văzute, de nici o certitudine. Tocmai de aceasta spunem în Crez, la Sfânta Liturghie: "Cred..." Nu primim siguranţa unui fapt palpabil, ci ne încredem în cele scrise în Scripturi, cele ce au formulat Părinţii Bisericii şi moştenite de la o generaţie la alta ca un odor de mult preţ. Credinţa se aruncă în gol pentru Dumnezeu, în căutarea Lui. În El se găseşte posibilitatea desfăşurării normale a existenţei, precum şi a minunii, a naturalului şi a supranaturalului deopotrivă. El este Creatorul lumii, în Care credem, deşi nu Se vede, nu Se simte, nu Se miroase.
Dumnezeu nu se lasă provocat. Domnul Iisus Hristos nu face minuni înaintea celor care le aşteaptă ca pe nişte semne (Matei 12, 39), însă nu întârzie să îi ajute pe cei care cred."Credinţa ta te-a mântuit", spune femeii bolnave (Marcu 5, 34), iar tatălui îngrijorat: "De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!" (Marcu 9, 23-24).

 
Astăzi există tendinţa de a face din credinţă un fel de concluzie la observaţia unor fenomene supranaturale, fie ele reale sau presupuse, pornindu-se de la efect către cauză şi doar astfel presupunându-se existenţa Dumnezeu. Acest mers pe "calea sigură" şi călduţă nu duce la o credinţă reală, ci la una cauzală. De la un Dumnezeu gândit astfel cerem minuni, semne, Îl provocăm să se manifeste şi Îl acuzăm dacă nu ne răsplăteşte meritele.

 
Urmând acelaşi mecanism, superstiţiosul crede în minuni, face chiar şi ştiinţă cu ajutorul fizicii şi biologiei, psihologiei, parapsihologiei, prin intermediul cărora "cercetează" viaţa de dincolo, îşi dă cu părerea despre transcendent.

 
Superstiţia însă este altceva decât credinţa, anume antropomorfism, fiindcă Îl face pe Dumnezeu după chipul omului, cerându-I să Se manifeste după logica umană. Aceasta admite minunile, însă le defineşte cripto-raţionalist, prin mijloace cvasiştiinţifice. Crede în învierea morţilor ca să poată vorbi despre viaţa de dincolo, crede în profeţii ca să poată face oracole, pe care le argumentează apoi ştiinţific, prin apelul la tainele astrelor: acestea se mişcă şi produc un efect care "nu este întâmplător", ci se resimte în viaţa omului.

 
Credinţa excesivă în minuni duce la o boală duhovnicească: aceasta nu mai are în vedere pe Dumnezeu decât în plan secund, nu mai are în vedere iubirea aproapelui decât în plan secund.
Credinţa într-o singură icoană făcătoare de minuni, într-un singur părinte duhovnicesc văzut ca făcător de minuni, într-un singur sfânt este prea puţin pentru un creştin, fiindcă el nu îşi ia în serios numele: acela de pelerin pe calea care duce către Hristos.

Dumitru Popoiu

• http://www.ziarullumina.ro/articole;1884;1;69539;0;Cred-in-Dumnezeu..

Iconita (caseta) deosebita descoperita la Ierusalim

marianpios
Iconita (caseta) deosebita descoperita la Ierusalim – prima dovada arheologica a folosirii icoanelor in perioada bizantina, nu doar la slujbele Bisericii
Conform materialelor de ultimă oră, primite de la corespondenţi-abonaţi ai serviciului LONews aflaţi în Ierusalim, o caseta mica, cu rol de iconita, realizată superb, a fost descoperită în timpul excavărilor efectuate pe o stradă din Ierusalim. Caseta repezintă un simbol al credinţei creştine de acum 1800 de ani, au declarat arheologii israelieni ieri, duminică, 30 octombrie 2011.
Caseta, sculptată din os de vacă, de cal sau cămilă, decorată cu o cruce pe capac, măsoară doar (2 cm / 1.5 cm), a fost probabil realizată de către un credincios creştin, în jurul sfârşitului de secol 4 d.Hr., conform cu Cikanoveţ Iana de la Autoritatea de Antichităţi Israel, unul dintre directorii de săpături în locul în care caseta a fost descoperită.
Cand capacul este ridicat, se observa două portrete, încă vizibile, realizate în vopsea şi în foiţă de aur. Bărbatul şi femeia sunt, probabil, sfinţi creştini sau, eventual, Iisus şi Fecioara Maria.
Caseta a fost descoperită în cadrul unor săpături în afara zidurilor oraşului vechi Ierusalim, în continuarea unei magistrale bizantine a epocii, a mai precizat aceasta. Descoperită, de fapt, în urmă cu doi ani, acesta a fost cercetată de către experţii în conservare şi, abia acum, prezentată publicului la o conferinţă arheologică.
Caseta este importantă, în parte, pentru că ofera prima dovadă arheologică a folosirii icoanelor în perioada bizantină nu doar la slujbele Bisericii, a mai spus ea.
O părticică dintr-o casetă similară a fost descoperită cu trei decenii în urmă, în Iordania, dar aceasta este cel mai bine conservat exemplar care a fost găsit până în prezent, a mai spus ea. Iconiţe similare mai sunt încă şi astăzi confecţionate de către unii credincioşi, în special din Bisericile Ortodoxe Răsăritene.

Relicva a fost descoperită în sit-ul de excavare din Oraşul lui David, un zid din Ierusalim numit după monarhul biblic.
Sit-ul este situat pe locul în care astăzi se află vecinătatea cartierului palestinian Silwan, chiar în afara zidurilor oraşului vechi, în Ierusalimul de Est, partea din cetatea sfântă capturată de Israel în Războiul din Orientul Mijlociu din 1967, numită de către palestinieni “capitală”

SPITA DIN FÂNTÂNĂ…

---

Traian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS

– De trei lucruri să te fereşti cel mai mult în viaţa ta, copile, îmi zise moşu’ într-o zi, când scotea apă din fântâna noastră adâncă şi întunecoasă.
– De care, moşule?
– Să nu sari peste garduri, să nu asculţi pe la uşi şi să nu te uiţi în fântână. Fiindcă aceste trei obiceiuri sunt foarte primejdioase.
– De ce, moşule?
– Am să-ţi spun acum ce-a păţit Linuţa ieri cu fântâna cea adâncă şi întunecoasă din uliţă. Acolo mi se pare că v-am văzut şi pe voi odată, grămadă, cum v-aţi suit pe borta de lemne şi vă uitaţi în fundul fântânii.
Parcă aruncaţi pietre, ca să vedeţi cum se încreţeşte apa ei cea neagră şi afundă…
Linuţa era şi atunci cu voi, mi se pare. Ieri a mers singură la fântână şi s-a suit pe borta de lemne, să se uite jos, la apa din afund. Nu ştiu cum a făcut că a alunecat peste bortă, gata să cadă în jos. Mama ei spunea că Ispita din fântână, când a văzut-o că se uită acolo, a întins repede gheara şi a apucat-o, trăgând-o în fântână s-o înece.
A fost o minune de la Dumnezeu că n-a căzut până în apă. Ştii tu cârligul acela în care se agaţă găleata după ce tragi apă? În cârligul acela s-a agăţat rochiţa Linuţii. Iar Linuţa a stat acolo agăţată până ce a venit un om după apă şi a scos-o. Dacă nu venea omul, poate murea acolo agăţată sau, cum se tot zbătea ea acolo, i s-ar fi rupt rochiţa şi ar fi căzut în afund.
Şi aşa, era mai moartă când a scos-o.
Am simţit că mă trec fiorii de frică…
– Ce Ispită este aia din fântână, moşule?
– Tu, dragul moşului, ştii că cel rău vrea să piardă totdeauna sufletele oamenilor. El stă în locurile primejdioase, unde poate mai uşor să-l ucidă pe om, şi de acolo îi şopteşte omului care se apropie prea mult:
– Vino, vino mai aproape. Vino şi te uită numai puţin. Vino, să vezi cât este de frumos. Vino numai puţin… Şi omul, neştiutor, merge tot mai aproape, până poate să‑l înhaţe. Atunci îl leagă şi-l trage la fund…
Aşa face şi la cârciumă, n-ai văzut tu? Îi arată omului paharul cu băutură, îi face cu ochiul: Vino şi bea… Iar omul se duce treaz şi iese beat. Se duce bun şi iese nebun. Se duce sănătos şi iese ruinat. Se duce cinstit, dar iese pierdut. Intră om şi iese animal… I se pare că merge la rai, dar ajunge la iad. Şi aşa este cu orice loc primejdios. Omul trebuie să se ferească de departe, nici să nu se apropie,  căci dacă se apropie, păţeşte ca Linuţa: nu se mai poate opri până ajunge la nenorocire.
Atunci vede şi se zbate să scape, ca musca din pânza păianjenului, dar nu mai poate.
De atunci nu mă mai apropii de fântâni şi de gropoaie. De atunci mă feresc pe departe de uşile cârciumilor şi de orice loc în care Ispita cea cu gheare lungi şi cu şoapte înşelătoare m-ar putea atrage ca să mă piardă. De multe ori,  când trebuie să trec pe lângă astfel de locuri, îmi fac cruce şi trec grăbit, rugându-mă Domnului Iisus aşa:
Preaputernice Iisuse Doamne, Care ai biruit pe Ispită şi ai zdrobit puterea Răului, Te rog să mă păzeşti când trebuie să trec pe lângă aceste locuri primejdioase. Acopere-mi ochii, să nu văd Ispita. Astupă-mi urechile, să n-o aud. Păzeşte-mi inima, să nu mi-o atragă. Şi fereşte-mi paşii, să n-ajung acolo. Nu mă lăsa pe mine să mă apropii de ea şi n-o lăsa nici pe ea să se apropie de mine, ci totdeauna fii Tu între mine şi ea, ca să nu-mi poată face nici un rău. Amin.
De atunci, prin astfel de locuri, oricând trebuia să trec, o luam la fugă şi nici ’napoi nu mă uitam, până când eram trecut departe.
Slăvit să fie Domnul!


Teofilact Resurse Audio: Cantari bisericesti audio mp3

Teofilact Resurse Audio: Cantari bisericesti audio mp3