CETATUIA NEGRU VODA, ARGES

---

INCEPUT DE IUNIE. Soseaua Targoviste-Campulung. Ma aflam intr-un autocar ce rula cu o viteza perfect legala. Valea Dambovitei se afla in dreapta soselei. Natura era de un verde viu-primavaratec, neprafuit inca de caldura verii. Brusc peisajul capata o nota foarte interesanta. Pravalite de undeva din munte, stanci uriase odihnesc in iarba proaspata. Stancile sunt din ce in ce mai mari si mai numeroase, par a fi crescute direct din pamant. Dambovita curge navalnica fara sa-i pese ca pe malul ei stang peisajul este uimitor. Vai pline de verdeata si stanci aruncate cu studiata neglijenta de o mana uriasa. Brusc apare o culme, nu foarte inalta, dar spectaculoasa prin inghesuirea bolovanilor aflati in peretele de stanca, fixati acolo parca de alta mana uriasa. De altfel legende locale sustin ca in vremuri de demult au fost descoperite aici scheletele unor uriasi. Dar oamenii preocupati de grijile zilnice nu au fost atenti ce s-a facut cu acele marturii ale vietuirii uriasilor pe plaiurile lor de poveste. Insa, sus, pe marginea peretelui, nefiresc cocotata pe stanci se afla o biserica. Imaginile pe care ochiul le inregistra ma duc rapid cu gandul la Meteora Greciei. Nu am fost niciodata in Grecia, dar gratie Internetului am vazut imagini cu Meteora. Atunci in iunie, deziluzia a fost mare, deoarece manastirea Cetatuia Negru Voda nu era in programul excursiei, si drept urmare autocarul si-a urmat linistit drumul ce-l avea de strabatut, iar eu am ramas in suflet cu dorinta de a reveni in acele locuri.



SFARSIT CALD-AURIU DE SEPTEMBRIE. Am hotarat sa mergem la Curtea de Arges. Insa drumul ne-a purtat intr-o cu totul alta parte. Eram pe Autostrada Bucuresti - Pitesti cand ne-am hotarat ca ar fi mai bine sa facem la dreapta spre Targoviste - Campulung - Curtea de Arges. Acest ocol l-am calculat spre a putea vizita Manastirile Cetatuia Negru Voda, Namaiesti si Corbii de Piatra. Cele trei manastiri amintite au altare rupestre ridicate pe vechi lacasuri de cult dacice.



MANASTIREA CETATUIA NEGRU VODA.
Manastirea Cetatuia este situata la 22 de kilometri sud-est de orasul Campulung, pe valea Dambovitei, intre satele Cetateni si Cotenesti. Venind pe sosea, dinspre Targoviste, vezi manastirea de departe. Pozitia ei, sus pe culmea stancoasa, ce masoara 881m, o ajuta sa nu treaca neobservata. Nu este promovata sau anuntata de nimic altceva decat de un stalp sfrijit, din metal, care are in varf o sageata ce indica directia in care incepe urcusul spre un oarecare monument istoric. De la sosea si pana la manastire este de mers o jumatate de ora prin padure pe o poteca batatorita cu durerea si speranta celor ce urca in sfantul lacas spre a se ruga pentru iertare sau pentru mai binele personal.



CE NU MI-A PLACUT la Cetatuia Negru Voda .
Problema neplacuta a acestei excursii nu o reprezinta urcusul. Ci faptul ca trebuie sa parchezi pe marginea soselei intr-un sat de rromi. Si nici asta nu ar fi mare lucru, pana la urma sunt tot oameni si nu umblam cu discriminari. Insa in momentul in care ai coborat din masina, si ai pus piciorul pe pamant, esti asaltat de o ceata de copii ai localnicilor. Inconjurat! Asediat! Sunt maini intinse spre tine. Maini care cer pomana. La cei ce tin mainile coborate trebuie sa fii atent sa nu te buzunareasca. Vaicarelile copiilor sunt coplesitoare. Te roaga pentru un leu sau pentru un banut cat de mic, nu conteaza ce, important este sa le dai ceva. Te roaga sa mergi cu ei sa le cumperi ceva de la magazin. Iti fac promisiuni in speranta, ca astfel, vor obtine ceva mai mult decat esti dispus sa dai: "Lasa nene, ca iti pazim noi masina sa nu ti-o sparga astia" (Incurajator, nu!). Si astfel insotit de alaiul micilor cersetori nici nu iti dai seama cand ai trecut peste saracaciosul podet din lemn ce taie o Dambovita grabita la randu-i spre nu a mai auzi vaitele si scancetele celor care cersesc. Mila m-a facut sa bag mana in geanta si sa scot portofelul. A fost o greseala imensa. Intr-o secunda am strans in jurul meu toata de ceata. Nu puteai sa dai unuia fara a da celuilat. Si nu conta daca i-ai mai dat, iti mai cerea inca o data. Parea ca intrasem intr-un carusel al lui "da-mi si mie ceva". Nu mai puteam scapa de ei. Crestineste ti se face mila. Dar insistenta si agresivitatea cu care ti se cerea sa-ti imparti mila pana la urma te irita, te enerveaza si iti cam piere cheful sa fii milostiv. Cu greu, si cu multe "zburleli" am reusit sa scapam de micii cersetori. In fapt ne-au parasit pentru ca au vazut o prada mult mai importanta: un autocar de capacitate mare care a "varsat" numeroase posibile victime ale milosteniei.



CE M-A UIMIT la Cetatuia Negru Voda
Savantii si arheologii au cercetat cu atentie stancile de la Cetatuia Negru Voda si au ajuns la concluzia ca formele pe care le au sunt obtinute sub daltile dacilor si nu sub asprimea vanturilor si a ploilor. Si la urcare si la coborare asaltati fiind de ceata micilor cersetori am ratat una dintre cele mai importante privelisti pe care o oferea o stanca ce avea forma unui cap de leu. Uimitor! De ce dacii ar fi dat stancii forma unui cap de leu? Intr-o emisiune pe canalul TRINITAS (pe care am vazut-o din pura intamplare), staretul acestei manastiri a explicat ca dacii cunosteau bine animalele exotice, asa, cum ar fi leii, iar savantii sustin ca toate formele stancilor au legatura cu obiceiurile si ritualurile dacice. Aici la Cetatuia Negru Voda se gaseste unul din cele mai vechi altare dacice, atestate de specialisti. Legende spun ca insasi Zamolxe venea si slujea la acest altar. Timpul trecand peste locuri si oameni a adus altfel de credinte decat cele din vechime. Asa ca oamenii obisnuiti sa urce aici in varf de munte spre a aduce ofrande zeilor au continuat sa vina spre a se inchina, dupa caz, unui Dumnezeu ortodox sau catolic.



Aceste altare rupestre argesene, mostenite de la daci, au dezvoltat lacase de cult crestin cu doua incaperi, sapate direct in stanca, si avand altare duble, pentru ca fiecare ca se inchine dupa cum ii este legea: ortodoxa sau catolica.



CE M-A FERMECAT la Cetatuia Negru Voda
Poteca ce duce la manastire serpuieste mai intai printre imensele stanci aflate pe malul Dambovitei si apoi intra in padure. Urcusul nu este greu. Sunt banci puse pentru odihna crestinilor ce urca impovarati de grijile si durerea din suflete. Evident ca au supravietuit doar bancile ce au scapat vandalismelor la care au fost supuse: smulse, taiate, rupte. Sunt troite multe. Motiv sa te opresti, sa-ti tragi sufletul, si sa-ti faci o cruce larga cu gandul la Dumnezeu.

Printre bratele copacilor ti se deschid privelisti ale vaii Dambovitei. Era dis-de-dimineata cand am urcat, iar zorii de toamna calduta aureau toata privelistea. Razele ce se strecurau erau filtrare de frunzis si pareau a fi o pulbere plina de mister si poveste ce dainuia misterios printre copacii seculari, imbatraniti, dar satand totusi in picioare, asemenea unor osteni credinciosi comandantului lor.

Ai sa vezi niste stanci ce privite dintr-un anumit unghi par a fi oameni ce stau pe scaune.



Ajungi la un moment dat langa o stanca imensa, ce are pe ea asezata o alta mai mica. Dintr-o parte, acest ansamblu, pare a fi un cavaler medieval cu mana pe spada. Capul cavalerului este format din stanca ce sta intr-un echilibru inexplicabil pe stanca ce formeaza corpul. Stancile intre ele nefiind fixate cu nimic alta dacat vrerea Domnului.
Tot pe aceasta stanca se gasete o placa ce comemoreaza faptul ca in anul 1595 din august pana in octombrie Mihai Viteazul a gasit adapost in sfantul lacas monahal.



Cetatuia Negru Voda are numele direct legat de legendarul Negru Voda care pe la 1290 se presupune ca a trecut muntii dinspre Fagaras si a intemeiat un voivodat la Curtea de Arges sau Campulung. Doamna Marghita, sotia lui Negru Voda a ales aceasta manastire spre a se ruga pentru viata ei, a sotului si spre a cere indurare lui Dumnezeu pentru faptul ca s-a casatorit si iubeste un barbat de alta religie decat cea catolica. Legenda spune ca mult prea credincioasa doamna Marghita si-a dorit penitenta completa, si si-a sapat singura cu dalta altarul catolic, la care sa se roage pentru iertarea unor pacate, ce azi ne par a fi doar o gluma.
Tot legenda povesteste ca si sotul sau, Negru Voda, venea la manastirea Cetatuia si impreuna, sot si sotie, se rugau pentru iertare pana cand piatra se topea sub pasii si lacrimile lor.
Aici la Cetatuia domnitorul isi aducea si adapostea tezaurul in vremurile de rastristre.



Vechea manastire, cea sapata in stanca, are doua incaperi. Prima incapere este cea care adaposteste altarul catolic al doamnei Marghita, iar cea de a doua este cea care adaposteste altarul ortodox. Lumina calda a lumanarilor palpaie alaturi de putina lumina a zilei ce patrunde prun niste fante (cu pretentie de ferestre) deschise in stanca.

Orice istorisire despre acest loc ar trebuie sa inceapa cu "A fost o data, ca niciodata... " Este taram de poveste cu altare dacice si daci care, in ritualuri neintelese noua, dadeau stancilor forme inexplicabile azi. Este poveste de iubire a domnitorului Negru Voda si a dragei lui Marghita, biata catolica inversunata, iubind un ortodox cu care a ales sa-si urmeze cale. Este povestea multor dominitori ai Tarii Romanesti care in vremuri de rastriste au gasit bun adapost la calugarii din acest, pe atunci, schit. Miturile plutesc in aerul Cetatuii. Aici se respira trecutul atat de bogat si de frumos aurit de legendele locului.

Cetatuia Negru Voda era considerata pana nu de mult cel mai aspru lacas monahal din tara noastra. Azi cand ajungi sus, dupa urcus, te intampina o curte pavata cu gresie, o biserica noua, ce este drept din lemn. Staretul spre a usura viata calugarilor a construit un "funicular" spre a urca mai usor merindele si cele necesare traiului celor cativa calugari ce se roaga la aceasta manastire.

Pacat ca aceste frumuseti si "ciudatenii" dacice nu sunt promovate la scara larga.
Pacat ca niciodata Romania nu a beneficiat de o administratie care sa-i valorifice cu adevarat potentialul turistic si istoric.
Pacat ca nu stim sa exploatam ceea ce ne ofera legendele. Dramele romantice si istorice nu au avut loc doar in castele cu sute de turle si ziduri crenelate pana la cer. Cetatuia Negru Voda a fost martora iubirii si a disperarii doamnei Marghita, care si-a luat viata sarind de pe o stanca aflata in spatele manastirii. A sarit de acolo pentru a nu cadea prada turcilor pe care-i credea invingatorii sotului sau. Dar pentru ea a fost prea tarziu sa afle ca sotul ei era in fapt invingatorul. Dragostea si credinta au indemnat-o sa-si ia viata decat sa traiasca roaba a turcilor.
Cred ca s-ar putea promova fiecare zona a tarii din punct de vedere turistic in baza legendelor care sunt cu miile si care ar putea servi cu brio o campanie de reclame. Nu am inteles niciodata de ce il folosim pe acel Dracula, care sincer, nu are nimic a face cu traditia sau cu istoria tarii asteia.

Cateheza-invatatura despre comportament crestin in biserica

„Ochiul rau” / „Deochiul” / „Ochiul dracului”– realitate provocata de invidia omeneasca, de invidia demonica sau de superstitie?

„Trebuie să dăm un pas înapoi pentru a ne apropia de înţelegerea a ceea ce însemna ochiul rău în antichitatea clasică şi în lumea romană târzie. Michael Herzfeld a propus cu un anumit motiv ca denumirea de „deochi” (ochiul dracului, ochi rău) să nu fie folosită în comparaţii inter-culturale, pentru că expresia e folosită adesea in cadrul unor credinţe care au puţin în comun una cu cealaltă".



Apoi, se ridica unele probleme vizavi de noţiunea de „deochi" sau "ochi rau" chiar şi în cadrul unei singure culturi”.

În cazul antichităţii clasice şi al lumii romane târzii, termenul de „deochi” nu era folosit decât accidental. Mai degrabă apar termenii de „ftonos” şi „baskania”, pentru vorbitorii de limbă greacă, şi „invidia” şi „fascinatio” / „fascinus”, pentru vorbitorii de limbă latină.

În privinţa temerii de "deochi" - „ochiul rău” - cel mai adesea, precizează autorul, se vorbea de frica de invidia pe care ar putea-o atrage norocul unora, din partea altora. Se temeau că poate veni de la semenii lor, de la demoni, de la zei, de la destin, manifestându-se ca o putere supranaturală („numită pur şi simplu phthonos sau invidia”).

De cele mai multe ori, frica oamenilor nu avea o cauză clară, ci mai mult un sentiment de teamă nediferenţiat. „Explicaţiile care se dădeau la acea vreme despre necazurile abătute asupra oamenilor erau puse pe seama unor combinaţii de forţe, de exemplu demonii invidioşi care ar lucra prin intermediul oamenilor invidioşi; sau pur şi simplu se spunea ca ochiul rău (deochiul, phthonos, invidia) i-a lovit.”

Pentru susţinerea acestor afirmaţii M. W. Dickie citează din Platon – „Phaedo” şi Libanius – corespondenţa care face referire la baskania. În antichitatea păgână, deci, se credea că norocul omului va atrage ostilitatea forţelor supranaturale invidioase. Oamenilor li se părea atunci imposibil să accepte că semenii lor (deci nu forţe supranaturale, invizibile) ar putea face rău de la distanţă, fără contact fizic. Însă în forţele supranaturale se incredeau clar. Aceasta, deoarece, in general, oamenilor le era greu să creadă că un alt om ar putea interveni în mersul firesc al naturii, sau ca ar putea interveni în ordinea evenimentelor „menite” să se intample.

În alte scrieri timpurii apare insa si ideea de "deochi" („ochi rău”) venit din partea unei persoane umane, si aici trebuie sa ii vedem pe: poetul Grattius („oculique venena maligni”), în „Cynegetica”; satiristul Persius, din timpul lui Nero; Heliodorus, Plutarh („baskanos oftalmos”) ş.a.

Gustul pentru scrierile despre deochi era insa dezvoltat în epoca elenistică, fiind legat de căutarea senzaţionalului, miraculosului, paradoxului. Această înclinaţie spre miraculos a fost dispreţuită de două şcoli filosofice din acea perioadă, Epicurienii şi Stoicii. Stoicii, asupra cărora autorul se opreşte cu preponderenţă, negau pur şi simplu posibilitatea oricărei forme a minunii. Ei considerau că orice credinţă în supranatural ar putea dăuna „echilibrului mental uman”, deci le respingeau pe toate.

Din punct de vedere intelectual, păgânii educaţi întâmpinau dificultăţi in interpretarea „deochiului”, observand si ei, la randul lor, ca aceşti ochi ar putea produce rău, fără un contact fizic concret. Formulasera trei variante de răspuns pentru această problema:
1. (probabil cel mai comun) să ignore problema deochiului;
2. să nu creadă în deochi;
3. să creadă că a existat un contact prealabil între aceşti ochi şi „victimă”. Spre exemplu, explicaţia lui Plutarh este că ar exista o „emanaţie din ochii persoanei invidioase, care intră în ochii părţii invidiate, cauzându-i tulburări psihice şi fizice”. În acest sens, Plutarh a urmat teoria filosofului presocratic Democrit.
„În concluzie, în antichitatea păgână deochiul era o faţetă a unui complex mult mai larg de credinţe, al cărui nucleu a constat in sentimentul că norocul este vulnerabil la forţele supranaturale invidioase.” (op. cit.). Iar ideea aceasta, fie era considerată unica explicaţie, fie era respinsă in totalitatea ei.

Este important să cunoaştem aceste lucruri, inainte de a cauta sa ne întoarcem la cele spuse de Sfintii Părinţi ai Bisericii, chiar dacă ei nu au citit (sau nu avem vreo dovadă că au citit) parerile autorilor citati mai sus, pe tema deochiului. Totuşi, si ei au mers pe aceeaşi linie, acceptând că o fiinţă umană propriu-zisă ar putea face rău alteia, prin baskania, fără a lua însa in discuţie ideea forţelor invidioase supranaturale, ne asigură autorul înainte de a intra în analiza propriu-zisă a ceea ce au menţionat Părinţii Bisericii din sec. IV-V, despre „deochi" - "ochiul rău”.

SFESTANIA

Inchide Evaluarea ta a fost adaugata cu succes.

Inchide Ne pare rau, a aparut o eroare in timpul adaugarii evaluarii tale.

                                                         Sfeştania - Rânduiala sfinţirii casei

În legătură cu viaţa omului, Biserica a alcătuit rugăciuni specifice pentru majoritatea trebuinţelor şi nevoilor de care omul nu poate fi lipsit. Dacă însăşi viaţa omului se poate sfinţi prin primirea Sfintelor şi de viaţă făcătoarelor Taine, iată că tot ceea ce intră ca necesitate de existenţă în viaţa omului poate şi trebuie să fie sfinţit şi binecuvântat.

Pentru că omul îşi construieşte spre locuinţă casă, există o rânduială (ierurgie), prin care se cheamă ajutorul lui Dumnezeu pentru ca locul unde se va construi casa să fie ferit de toată reaua întâmplare, iar lucrarea de construcţie să fie binecuvântată de Dumnezeu.

Acest lucru este necesar pentru că, dacă omul trăieşte de la bun început pe un loc binecuvântat de Dumnezeu, înseamnă că tot ceea ce stă în relaţie cu el provoacă întotdeauna aducerea-aminte de Dumnezeu.

Astfel, se cheamă preotul încă de la începerea temeliei casei (dacă aceasta va fi o casă nou-construită) şi după ce tămâiază credincioşii şi şanţul pregătit pentru construirea temeliei săvârşeşte slujba de sfinţire a apei cu care va stropi şanţul şi apoi rosteşte o rugăciune prin care se cheamă ajutorul lui Dumnezeu ca nici o întâmplare rea să nu împiedice zidirea casei.

Terminându-se de construit casa şi înainte de a locui cineva în ea, iarăşi se cheamă preotul care săvârşeşte sfinţirea cea mică a apei şi sfinţirea uleiului cu care se va însemna casa "spre alungarea tuturor puterilor potrivnice şi a bântuielilor diavoleşti". Tot acum, se rostesc rugăciuni prin care se cere păzirea nevătămată a celor care vor locui şi binecuvântarea acestora şi a casei, la fel cum casa lui Laban, a lui Putifar şi a lui Abiadar au fost binecuvântate de Dumnezeu. Rugăciunile cuprind şi cereri de înmulţire a bunătăţilor în casa respectivă, chiar şi chemarea unui înger păzitor.

La această slujbă se citeşte din Sfânta Evanghelie, prin care evanghelistul Luca aduce mărturie despre binecuvântarea dată de Hristos casei lui Zaheu, mai-marele vameşilor, care era păcătos şi prin care Dumnezeu a făcut "mântuire casei acesteia".

La această slujbă se pune problema: "Ce facem cu uleiul sfinţit şi cu beţişoarele cu care s-a însemnat casa?". Uleiul sfinţit se foloseşte la mâncare ori se pune în candela din casă sau de la biserică. Beţişoarele utilizate la însemnarea cu semnul Sfintei Cruci a casei se îngroapă la loc curat, ori se ard, cu condiţia ca această cenuşă provenită prin ardere să fie îngropată.

Iată o rânduială cu totul specială, dar care nu se opreşte aici; ci credinciosul trebuie să păstreze întotdeauna relaţia cu preotul în vederea binecuvântării locuinţei ori de câte ori se simte nevoia.

Cum trebuie sa ne pregatim pentru sfestanie?

E de dorit ca toti cei care locuiesc in casa in care se va savarsi sfestania, sa se spovedeasca. Apoi casa in care urmeaza a se face sfestanie, trebuie curatita cat mai bine. Nu este de indicat sa stropim cu apa sfintita si sa facem rugaciuni pentru a curati casa de rele, iar casa sa fie murdara.

Pentru slujba sfestaniei, crestinul trebuie sa aseze o masuta orientata spre rasarit, pe care va pune: un vas cu apa curata, un pahar cu ulei curat, un betisor infasurat la unul din capete cu vata, lumanari, tamaie si busuioc.

Pe aceeasi masa preotul va aseza Sfanta Evanghelie, Sfanta Cruce si Agheasmatarul.

Ca preotul sa-i pomeneasca pe toti cei care vor locui in noua casa si pe cei apropiati acestora, credinciosul trebuie sa pregateasca si un pomelnic (o lista) cu numele lor.

Cei care vor fi prezenti la savarsirea acestei slujbei, vor sta in spatele preotului, ca la biserica, iar preotul in fata mesei amenajate special, fiind toti cu fata spre rasarit.

E bine sa stim ca sfintirea casei vecinului nu inseamna si sfintirea propriei case. Harul lui Dumnezeu vine acolo unde este chemat. Dupa cum in cadrul Sfintei Liturghii, harul lui Dumnezeu nu se pogoara peste toata painea care este in biserica, pentru a o preface in Trupul Domnului, ci doar asupra darurilor pregatite special pentru aceasta, tot astfel, harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru si nu peste toata apa care exista in alte locuri.

Cand se poate face sfestanie?

Preotul trebuie si poate sa savarseasca aceasta slujba de sfintire, oricand credinciosul cere acest lucru. De regula sfintirea casei este facuta in vremea postului. Insa, ea se poate savarsi chiar si in afara postului, dupa cum si credinciosul se poate spovedi nu doar in vremea postului, ci ori de cate ori simte nevoia curatirii.

CANDELA

În colţisorul de rugăciune trebuie să avem neapărat o candelă. În fiecare casă trebuie să existe cel puţin o candelă.
         Se va folosi candelă cu ulei şi fitil. Nu este potrivit să se folosească beculeţe, pentru că adevărata candelă, ca şi lumânarea, trebuie să folosească spre ardere ulei curat sau ceară curată. Beculeţul este de frumuseţe. Candela nu este pentru frumuseţe, ci pentru lucrare. Candela este lumina de veghere, de priveghere, pe care ar trebui să o ţinem tot timpul aprinsă în casă. Vă amintiţi pilda fecioarelor din Evanghelie, care aşteptau pe Mântuitorul cu candelele aprinse. Cele care nu au avut suficient untdelemn pentru a arde continuu candelele au pierdut venirea Mântuitorului. Arderea continuă a candelei este răspunsul creştinului la îndemnul Mântuitorului: "Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului." (Matei 25, 13). Cum spuneam, creştinul aprinde lumânarea sau candela ori de câte ori, în vreun fel anume, merge să se întâlnească cu Dumnezeu. Candela aprinsă este semn al nădejdii pe care noi ne-o punem în Dumnezeu, ca El să fie ocrotitorul nostru şi al casei noastre. Cine nu poate păstra candela mereu aprinsă, este bine să o aprindă seara, sau ori de câte ori se roagă. De asemenea, ardem candela în zilele de sărbatoare, începând de seara din ajunul sărbătorii respective. Bătrânii, mai ales, ţin candela aprinsă, pentru ca nu cumva să le vină ceasul
sfârşitului pe neaşteptate şi să moară fără lumină, să meargă la Hristos fără lumină. Lumina este semn al alegerii noastre pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia luminii. Alegem lumina pentru că lumina este semnul că vrem să ajungem la Dumnezeu. Există candele la magazinele de obiecte bisericeşti, la biserici şi la mănăstiri. O candelă este compusă dintr-un suport - de obicei metalic - în care se aşează un pahar special de candelă, colorat şi o plută specială sau un alt suport, cu fitil de bumbac sau vată. La caz de nevoie, se poate improviza o candelă foarte uşor într-un păhărel sau în orice alt vas mic. Este bine, totuşi, să ne îngrijim de o candelă frumoasă, care să fie şi podoabă de preţ în casa noastră. Se mai obişnuieşte o candelă în bucătărie, acolo unde gospodina îşi petrece foarte mult timp şi chiar familia întreagă. Este foarte frumoasă şi dragă această însoţire a luminii candelei în jurul nostru. Ea ne păstrează sau ne duce gândul la Dumnezeu şi ne aduce aminte de rugăciune.

                                                      Candela şi Icoana Casei


În fiecare casă trebuie să existe cel puţin o candelă. Se va folosi candela cu ulei şi fitil . Nu este potrivit să se folosească beculeţe, pentru că adevarata candelă, ca şi lumânarea, trebuie să folosească spre ardere ulei curat sau ceară curată. Beculeţul este de frumuseţe, iar candela pentru lucrare. Candela este lumina de veghere, de priveghere, pe care ar trebui să o ţinem tot timpul aprinsă în casă. Vă amintiţi pilda fecioarelor din Evanghelie, care aşteptau pe Mântuitorul, cu candelele aprinse. Cele care nu au avut suficient undelemn pentru a arde continuu candelele au pierdut venirea Mântuitorului. Arderea continuă a candelei este răspunsul creştinului la îndemnul Mântuitorului:
"Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului." (Matei 25, 13).

Aşadar, creştinul aprinde lumânarea sau candela ori de câte ori, in vreun fel anume, merge să se întâlnească cu Dumnezeu. Candela aprinsă este semn al nădejdii pe care noi ne-o punem în Dumnezeu, ca El să fie ocrotitorul nostru şi al casei noastre. Cine nu poate păstra candela mereu aprinsă, este bine să o aprindă seara, sau ori de câte ori se roagă. De asemenea, ardem candela în zilele de sărbatoare, începând de seara din ajunul sărbătorii respective.

Bătrânii, mai ales, ţin candela aprinsă, pentru ca nu cumva să le vină ceasul sfârşitului pe neaşteptate şi să moară fără lumină, să meargă la Hristos fără lumină. Lumina este semn al alegerii noastre pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia luminii. Alegem lumina pentru că lumina este semnul că vrem să ajungem la Dumnezeu.

Există candele la magazinele de obiecte bisericeşti, la biserici şi la mânăstiri. O candelă este compusă dintr-un suport - de obicei metalic - în care se aşează un pahar special de candelă, colorat şi o plută specială sau un alt suport, cu fitil de bumbac sau vată. La caz de nevoie, se poate improviza o candelă foarte uşor într-un păhărel sau în orice alt vas mic. Este bine, totuşi, să ne îngrijim de o candelă frumoasă, care să fie şi podoabă de preţ în casa noastră.

Se mai obişnuieşte o candelă in bucătărie, acolo unde gospodina îşi petrece foarte mult timp şi chiar familia întreagă. Este foarte frumoasă şi dragă această însoţire a luminii candelei în jurul nostru. Ea ne păstrează sau ne duce gândul la Dumnezeu şi ne aduce aminte de rugăciune.

Înainte de a fi aşezată în casă, icoana nouă se aduce la biserică pentru a fi sfinţită. Ea se lasă la biserică - de obicei patruzeci de zile – timp în care este ţinuta în Sfântul Altar. Între timp, sau la sfârşitul celor patruzeci de zile, preotul o sfinţeşte, stropind-o cu apă sfinţită şi rostind rugăciunile rânduite de Biserică.

Este bine să avem în fiecare cameră câte o icoană. Locul icoanei în casă este pe peretele de răsărit. Pe peretele cu icoana nu trebuie să mai punem nimic altceva, pentru ca atenţia noastră să nu fie atrasă de alt lucru atunci când ne rugăm în faţa icoanei şi pentru că nu este bine să punem alături de icoană lucruri care nu au legătură cu aceasta. Punem icoana la răsărit pentru că ne rugăm întotdeauna cu faţa la răsărit, şi la biserică şi acasă.

Răsăritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mântuitorului Hristos, numit in rugăciunile Bisericii "Răsăritul cel de sus", "Soarele Dreptăţii", etc... Apoi, lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui şi al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, în timp ce apusul, întunericul este semnul răului şi al lucrurilor care se fac la întuneric.
Deci, trebuie să avem grijă să aşezam icoana la răsărit, pentru a ne închina cu faţa la răsărit.

Cateheza-invatatura despre comportament crestin in biserica

Metania in Biserica

Metania făcută în cadrul vieţii duhovniceşti reprezintă o manifestare văzută a pocăinţei. Ea este un act de jertfă a omului ce îşi recunoaşte păcatele. Provenind din grecescul , pocăinţa reprezintă schimbarea minţii. Astfel că metania nu este doar un act, ci un mod de a gândi şi a trăi.

Viaţa creştinului reprezintă traseul evolutiv de la o creatură limitată la starea de dumnezeu prin har. De aceea omul trebuie să se dezvolte, să-şi creeze organe şi simţuri capabile de comuniunea Treimică. El trebuie să-şi schimbe vieţuirea şi gândirea limitată, lumească, cu gândirea şi trăirea lui Hristos, primul om ce S-a suit la cer.

Prin metanie, creştinul îşi închină viaţa, trupul şi sufletul, gândirea şi simţirea lui Dumnezeu, pentru ca apoi să se poată ridica cu acestea transfigurate tot la El. De aceea, făcând metania, credinciosul începe prin a-şi face cruce în numele Sfintei Treimi. Unindu-şi degetele mâinii ce reprezintă fapta şi gândirea dreaptă, omul o duce la frunte, simbol al Tatălui, izvorul a toată raţiunea. Acesta trimite în lume pe Fiul ca să se întrupeze din pântecele Fecioarei, simbolizat prin ducerea mâinii la buric, ca loc al legăturii pruncului cu mama sa. Apoi Hristos Se înalţă pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt ce uneşte pe toţi oamenii împreună şi pe om cu Dumnezeu - lucru simbolizat prin unirea celor doi umeri şi a laturilor crucii chiar deasupra inimii.

Închinându-Se Treimii, creştinul îşi afirmă viaţa ca o cruce, ca un chin pentru omul cel vechi care suferă. Acesta însă trebuie să moară, cu toate faptele şi gândurile şi voinţa păcătoasă. Şi astfel că trupul coboară în genunchi şi atinge pământul cu fruntea. "Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Fc. 3, 19).

Numai prin moartea faţă de păcat omul poate scăpa de moartea veşnică. Şi cum plata păcatului este moartea, dar cel ce se judecă singur nu va mai veni la judecata, prin fiecare metanie creştinul moare faţă de păcatele făcute pentru a putea renaşte la viaţa nouă în Hristos. Şi astfel că el iarăşi se ridică pentru a da slavă Celui ce l-a înviat.

Metania are o deosebită importanţă pentru fiecare credincios în parte. Ea smereşte cugetul şi permite o privire mai realistă asupra propriei nimicnicii. Metania este şi o metodă de a scăpa de aprinderile trupeşti ce vin frecvent din cauza mâncării necorespunzătoare. Aici intervine şi arderea caloriilor în surplus, efortul depus fiind folositor şi pentru distragerea de la gândurile păcătoase.

În timpul metaniilor se pot spune psalmi sau rugăciuni de umilinţă, sau se poate zice în gând sau şoptit (pentru o mai bună concentrare) rugăciunea lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" Dacă sunt mai multe metanii de făcut, acestea se pot împărţi, punându-se pauze de citiri biblice sau patristice, meditaţii la cuvintele Mântuitorului sau ale Sfinţilor Părinţi, cercetarea acţiunilor săvârşite în ziua respectivă sau un şirag de rugăciunea lui Iisus.

Deşi s-ar părea că prin metanii se chinuie trupul, aceste de fapt se tonifică, se revigorează, întărind inima şi eliminând toxinele. Activitatea fizică asociată cu o alimentaţie normală sau chiar subcalorică favorizează starea de sănătate a organismului.

Trebuie menţionat că metaniile sunt mai ales manifestări de pocăinţă care sunt nepotrivite în anumite contexte. Sunt perioade în timpul anului bisericesc care exprimă în mod deosebit o stare de bucurie şi în care nu se fac metanii. Aceasta se întâmplă pentru slăvita Înviere a lui Hristos în Săptămâna Luminată şi de sâmbătă seară până duminică după-amiază, în tot timpul anului. Iar pentru perioada de revelaţii ale bucuriei ce însoţesc Naşterea şi Botezul Domnului, nu se fac metanii între aceste două mari praznice. În locul lor însă se fac metanii mici sau închinăciuni. Acestea nu mai presupun îngenuncherea şi atingerea pământului cu fruntea, ci doar aplecare până ce mâna dreaptă ajunge la pământ. Aceasta semnifică cinstirea din partea închinătorului, dar şi smerenia prin aducerea aminte că orice dreptate e ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu; căci mântuirea o avem în dar.

Departe de a fi un act desuet, metania este un lucru folositor şi necesar pentru o bună sporire duhovnicească.

A BATUT LA USA TA CINEVA

Inchide Evaluarea ta a fost adaugata cu succes.

Inchide Ne pare rau, a aparut o eroare in timpul adaugarii evaluarii tale.

Am inteles candva ca Tu Doamne ne iubesti la fel pe toti. Atat pe cei credinciosi cat si pe cei pacatosi si mai ales ca ii iubesti la fel si pe cei din RAI cat si pe cei din IAD , atat pe cei vii cat si pe cei morti!

Chiar daca au ajuns acolo tu Doamne ii iubesti, chiar daca ti-au gresit, te-au ignorat, nu te-au crezut, nu au ascultat poruncile tale, chiar daca Te-au rastignit, Tu tot ii iubesti! Am stat si am cugetat iar, oare cum poti, sa nu tii minte raul..., cum poti sa ierti atata ?

Dar Tu Doamne esti Iubire si asta depaseste chiar si portile Iadului, rupe zavoarele si lacatele de fier si de arama..., biruieste moartea, leaga cerul de pamant, eternitatea de nemurire, patrunde in inima noastra a pacatosilor, se sacrifica pentru noi, isi da viata pentru mantuirea nostra, indeparteaza altarele celor rai din inima noastra si mai mult de atata sta si bate la usa milostivirii noastre, la usa casei noastre, la usa inimii si a sufletului, neincetat..., si de cate ori o tinem inchisa?

« A batut la usa ta cineva,
Si n-a raspuns nimenea
In tacerea negrei nopti
Sta un om si plange
Fata lui e numai rani
Piepul numai sange.
Cine esti strain pribeag , cine esti ?
De-al cui dor Tu pribegesti ?
Pentru cine Te-au brazdat
Bice fara numar ?
Ce povara ti-au lasat
Rana de pe umar ?
Eu sunt painea ce s-a frant lumii-ntregi,
Si sunt vinul Noii Legi.
N-am venit sa plang in drum rani usturatoare,
Plang pe cei ce pierd acum
Ultima chemare.
A batut la usa ta Cineva,
Hai deschide nu mai sta
Nu lasa sa plece trist, poate niciodata,
Mana lui la usa ta,
N-are sa mai bata ! »



Vai de cate ori am auzit aceste versuri, de cate ori lacrimile imi vuiau pe fata? De cate ori te chem si acum Iisus iubit , hai vino iar Iisuse usa e deschisa, acum te astept cu toate portile deschise... ! Si stau si plang la usa casei mele , oare cand ma vei auzi Doamne ?

Am pierdut pe Domnul,
Doamne ce am facut, ajutorul meu!
Nu am vegheat cu grija, nu l-am pretuit
L-am pierdut si amarnic am pacatuit !
Doamne fara tine nu pot sa traiesc
Lasa-ma Iisuse iar sa te gasesc !

Si astept si iar astept, ziua si noaptea, nimic nu mai conteaza, numai Vino si la mine. La mine pacatoasa si nevrednica, cum sa cutez acum sa te chem, cand te-am lasat de atatea ori afara, cum sa mai am curajul sa te invit in casa mea care e atat de murdara ?

De cate ori mana ta Iisus iubit a baut la usa casei mele, a inimii mele ? De cate ori eu pacatoasa nu ti-am deschis...? De cate ori ai plecat trist si suferind, de cate ori iar te-am rastignit si iar si iar ?

De cate ori te-ai intors la mine si iar m-ai ajutat, de cate ori m-ai aparat de Razboinicii cei rai, si ai luat masa cu mine, de cate ori m-ai hranit cu Trupul Tau cel Sfant si cu Curat Sangele Tau, m-ai hranit Doamne ca in veci sa nu mai flamanzesc!

De cate ori m-ai spalat de pacatele mele si m-ai curat decat zapada m-ai albit?

Ai stat in casa mea, Doamne si ai curati-o, mi-ai dat liniste si pace , iar inima mea si a Ta s-au unit batand ca si UNA, ce fericire era pe atunci... am uitat de toate si de toti , parca aveam nemurirea la picioare, si cata iubire simteam atunci, ma contopeam cu Tine si inimiile noastre bateau impreuna...cata armonie, dragoste si parca ingerii din cer cantau cu noi...!

Razboinicii au plecat, dar eu ce am facut ? Am crezut ca pot lupta si fara Tine , da am crezut ca pot sa ma opun lumii si fara ajutorul Tau, ca armele mele vor fii de ajuns !!

Usa mea iar am inchis si Te-am dat afara. Oare unde ai plecat ?

La mii de usi ai asteptat,
Dar nimeni nu s-a indurat
Si ai ramas in ger si azi,
Copil cu lacrimi pe obraz !
La ai tai Iisuse ai venit
Si nestiind nu te-au primit
Iar tu cu suflet plin de dor
Ai plans mereu de mila lor.
Batand mereu cu acelasi dor
La usi inchise cu zavor
Dar cati ti-ar mai deschide azi,
Copil cu lacrimi in obraz ?
Copilule sarman copil,
Curat ca roua de april
De atata vreme tu petreci
La usa inimilor reci !

Ingerul meu pazitor, care nu a uitat de ele si asteapta sa imi sara in ajutor ! Doar o strigare si e langa mine, dar un gand si un cuget si un dor parca ma incoltesc, cum am uitat de El si oare cat a asteptat sa il strig din nou ! Si chipul bland spre mine se indreapta si imi da putere nimic nu e pierdut, imi intinde mana si imi da o arma !

Armele mele prafuite de prea multa vreme si ruginite, cum am putut sa uit de voi? Veniti la mine, de acum nu mai sunt singura sunt cu voi in fiecare zi, o sa va pastrez in casa mea , si o sa ma apar cu voi !! Te strig Doamne si lupt, si iar te strig !!

Ajuta-ma Iisuse unde esti ? ma ataca din toate partile, casa mi-au inconjurat, uite-i cum intra pe usa , vai ce repede patrund in casa mea, Doamne unde esti ? Usa mea am lasat-o deschisa pentru Tine ..., si alerg incoace si incolo , si fug la usa si te strig in noapte . Vino la mine, numai Tu ma poti scapa !! si plang si strig , sunt istovita cat de puternici sunt , isi incordeaza arcurile lor si ma cauta ca sa ma sageteze in inima, vai uite intra si pe ferestre le-au spart si patrund inauntru se pun la masa mea...!

Ajuta-ma Doamne unde esti ?

« Domnul este luminarea mea si mantuirea mea , de cine ma voi teme? Domnul este aparatorul vietii mele de cine ma voi infricosa? Cand se vor apropia de mine cei ce imi fac mie rau, ca sa manance trupul meu...Nu ma voi teme de mii de popoare care imprejur ma impresoara,caci Tu Doamne esti cu mine.

De s-ar randui impotriva mea ostire, nu se va infricosa inima mea, de s-ar ridica impotriva mea razboi, eu il El nadajduiesc !

Nu ma voi teme de ce-mi va face mie omul, ca Tu Doamne esti cu mine !»

Si ies iar la usa casei mele si Te caut si Te strig..., ma uit in jur, si parca Te zaresc , dar esti Tu oare ?, da Tu esti si vii pe nori , spulberi cu suflarea ta tot ce e in cale si Razboinicii se ingrozesc de atata Putere si lumina , si dispar tot asa de repede pe cat au venit!

Iarta-ma !! Stii ca Te iubesc ...eu pacatoasa nici ochii nu cutez sa ii mai ridic din pamant si caut in inima mea un coltisor sa ma ascund de Slava Ta , dar nu gasesc , vai totul e lumina oriunde ma ascund Tu ma vezi, si ma chemi la Tine , ca sa nu mai ratacesc calea si ma privesti duios si lin...si plang incet...in sfarsit ai venit iar la mine, nu m-ai uitat si ma acoperi cu dragostea Ta, cata bucurie ..., as sta asa o vesnicie , nu mai pleca ramai la mine IIsuse, curateste-mi casa mea si o lumineaza, sa ii pot primi pe toti prietenii Tai sa stam impreuna la masa!

Si te chem in casa mea , Vino Iisuse, nu mai pleca de la mine, stai la masa mea !! Cat de fericita sunt ca esti cu mine si inima mea parca vibreaza de atata dragoste in jur, cata lumina ! Stiu ca acum esti cu noi pana la sfarsitul veacurilor si imparatia Ta este imparatie vesnica !

Si cata bucurie, din nou parca aud ingeri cantand cu glasul lor dulce.

Slava Tie Hristoase Dumnezeul nostru, nadejdea noastra Slava Tie !

Sfant Sfant e Numele Tau !

DE-ATATIA ANI!

De-atatia ani a stat Iisus
In pragul casei tale,
Dar tu zavorul greu i-ai pus
Cu multele-ti gresale.

Tu azi te-mpotrivesti mereu,
Dar nu ti-e teama oare,
Ca s-a sfarsit si Harul Sau,
Si lunga Lui rabdare?

Cand glasul Lui te cheama iar,
Iubitul meu, asculta,
Primeste al iertarii har,
Caci vina ta e multa.

Si va veni un ceas amar,
O vreme de obida,
Cand vremea Sfantului Sau Har
Pe veci o sa se-nchida.

Iar tu vei ramanea pe veci
In focul de afara,
In nesfarsit amar sa treci
A iadului povara.

Dar chinul cel mai greu si-amar
Va fi incredintarea,
C-a fost si pentru tine-un har,
Dar i-ai respins iertarea...

( Lena Mihai)

Murim... ca mâine

Magda Isanos



E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...

Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.