luni, 19 decembrie 2011

EXISTA REINCARNARE?


Parintele Serafim Rose infatiseaza invatatura ortodoxa si explica originile acestei mari inselar




“Printre ideile oculte mult dezbătute în prezent şi uneori ac­ceptate de cei care trăiesc experienţe „din afară de trup” şi „de după moarte”, şi chiar şi de unii oameni de ştiinţă, se nu­mără şi ideea dereîncarnare: adică, după moarte, sufletul nu trece prin Judecata Particulară şi apoi se sălăşluieşte în Rai sau în iad, aşteptând învierea morţilor şi Judecata de Apoi, ci (bineînţeles, după o mai lungă sau mai scurtă şedere pe „pla­nul astral”) se întoarce pe pământ şi intră într-un nou trup, de dobitoc sau de om.

Această idee era foarte răspândită în Antichitatea păgână din Apus, înainte de a fi înlocuită de ideile creştine; însă răs­pândirea ei de astăzi se datorează în mare parte influenţei hinduismului şi budismului, unde ea este acceptată. In zilele noastre, ideea este de obicei „umanizată”, adică oamenii pre­supun că în „vieţile lor anterioare” au fost tot oameni, în vre­me ce ideea mai des întâlnită printre hinduşi şi budişti, pre­cum şi la grecii antici şi romani, este că e destul de greu să te „încarnezi” ca om şi că cele mai multe dintre „încarnările” de azi sunt în trupuri de dobitoace, insecte şi chiar şi plante.

Cei care cred în ideea aceasta spun că ea justifică toate multele nedreptăţi din viaţa pământească, precum şi anumite frici aparent inexplicabile: dacă cineva se naşte orb sau sărac, aceasta este o dreaptă răsplată pentru faptele lui dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum spun hinduşii şi budiştii, se în­tâmplă din pricina unei „karme rele”); dacă cineva se teme de apă este pentru că într-o „existenţă anterioară” a murit înecat.

Cei ce cred în reîncarnare nu au vreo concepţie completă de­spre originea şi destinaţia sufletului, nici dovezi convingătoare pentru a-şi sprijini teoria; principalele ei atracţii sunt superficia­le: faptul că pare a aduce „dreptate” pe pământ, că explică unele taine psihologice şi că oferă o oarecare aparenţă de „nemurire” celor care nu acceptă premizele creştine ale nemuririi.

Cugetând mai profund însă, teoria reîncarnării nu oferă nicidecum o explicaţie pentru nedreptăţi:dacă omul pătimeşte în această viaţă pentru păcate şi greşeli săvârşite într-o altă viaţă, pe care nu şi le poate aminti şi pentru care (dacă „înainte” a fost animal) nici măcar nu poate fi socotit răspunzător, şi dacă (după învăţătura budistă) nu există nici măcar un „eu” care trăieşte de la o încarnare la alta, iar greşelile trecute sunt literalmente ale altcuiva, atunci nu este nici o dreptate, ci numai o pătimire oar­bă a unor rele al căror izvor nu poate fi aflat. Învăţătura creştină despre căderea lui Adam, din care izvorăsc toate relele din lume, oferă o explicaţie mult mai bună pentru nedreptăţile lu­mii; iar revelaţia creştină despre desăvârşita dreptate a lui Dum­nezeu în judecata pe care El o face oamenilor, spre viaţă veşnică în Rai sau în iad, dovedeşte ca inutilă şi trivială ideea „dreptăţii” făcute prin „încarnări” repetate în lumea aceasta.

In ultimele decenii ideea de reîncarnare a dobândit o po­pularitate deosebită în lumea apuseană şi au existat numeroa­se cazuri care voiau să sugereze „amintirea” „vieţilor anterioare”; de asemenea, mulţi oameni se întorc din experienţe „din afară de trup” cu credinţa că acestea sugerează sau vor­besc foarte convingător despre ideea de reîncarnare. Ce să credem despre aceste cazuri?

Foarte puţine dintre ele, trebuie spus, oferă „dovezi” care să aibă ceva mai mult decât o legătură îndepărtată cu faptele în sine şi care ar putea foarte bine să fie rodul închipuirii: un co­pil se naşte cu un semn pe gât şi mai târziu „îşi aminteşte” că a fost spânzurat într-o „viaţă anterioară” deoarece fusese hoţ de cai; cineva se teme de înălţimi şi apoi „îşi aminteşte” că a mu­rit căzând în viaţa sa „anterioară”, şi tot aşa. Tendinţa firească a oamenilor spre plăsmuirea de închipuiri face ca aceste cazuri să nu aibă nici o valoare ca „dovezi” ale reîncarnării.

Cu toate acestea, în multe cazuri aceste „vieţi anterioare” au fost descoperite printr-o tehnică hipnotică numită „hipno­ză regresivă“, care de multe ori a dat rezultate uimitoare pentru amintirea unor fapte de mult uitate de mintea conştienta mergând înapoi până în fragedă copilărie. Hipnotizatorul duce pe om „înapoi” în pruncie, apoi întreabă:

- Dar înainte de aceasta?

Adesea, în astfel de cazuri, omul acela îşi va „aminti” pro­pria „moarte” sau chiar o întreagă altă viaţă; ce să credem de­spre aceste amintiri?

Înşişi hipnotizatorii bine instruiţi recunosc cursele „hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, un specialist în psiho­logia comunicării din California, spune că


„cel mai lămurit lucru care se petrece în starea de hipnoză e că persoana res­pectivă este extrem de deschisă faţă de orice sugestii subtile, inconştiente, non-verbale şi verbale, ale hipnotizatorului şi este foarte supusă. Dacă le ceri să se întoarcă într-o altă viaţă din trecut şi ei nu au aşa ceva, vor inventa una pentru tine. Dacă le sugerezi că au văzut un OZN, au văzut un OZN“.

Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett, care a făcut aproximativ 500 de hipnoze regresive, observă că adeseori aceste întoarceri în timp sunt incorecte, chiar şi când ţin este un fapt trecut din viaţa aceasta:


„De multe ori oamenii inventează fapte din dorinţe, fantezii, vise, lucruri de acest fel… Oricine se ocupă de hipnoză şi face orice tip de regresie va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie încât, stând acolo, vor inventa tot felul de lucruri numai ca să îi facă pe plac hipnotizatorului” .

Un alt cercetător al acestei probleme scrie:


„Această meto­dă este plină de riscuri, cel mai mare fiind înclinaţia minţii inconştiente către fantezia dramatică. Ceea ce se descoperă în hipnoză poate fi, de fapt, un vis privitor la un fel de existenţă anterioară pe care subiectul ar fi dorit să o aibă sau pe care crede, având sau nu dreptate, că a trăit-o… Un psiholog le-a spus mai multor subiecţi hipnotizaţi să îşi amintească o exis­tenţă anterioară şi toţi, fără nici o excepţie, au făcut acest lu­cru. Unele relatări erau pline de detalii pline de culoare şi pă­reau convingătoare… Cu toate acestea, când psihologul i-a hipnotizat din nou, în stare de transă ei au putut să găsească o sursă firească pentru fiecare element din acele relatări – un om pe care îl cunoscuseră în copilărie, scene din cărţi citite sau filme văzute cu ani în urmă, şi aşa mai departe“.

Ce se întâmplă însă cu acele cazuri cărora li s-a făcut mul­tă publicitate în ultima vreme, în care există „dovezi obiecti­ve” despre „viaţa anterioară” a cuiva – când o persoană îşi „aminteşte” amănunte privitoare la vremuri şi locuri pe care este cu neputinţă să le fi cunoscut personal, dar care pot fi ve­rificate cu documente istorice? Astfel de cazuri par foarte convingătoare pentru cei care sunt deja înclinaţi să creadă în reîncarnare; însă aceste „do­vezi” nu se deosebesc de informaţiile obişnuite transmise de „spirite” în timpul şedinţelor de spiritism (care pot fi şi ele foarte impresionante) şi nu există nici un temei pentru a pre­supune că au alt izvor. Dacă „spiritele” de la şedinţe sunt evi­dent demoni, atunci şi informaţiile despre „vieţile anterioare” pot fi transmise tot de ei.

In amândouă cazurile, ţelul este acelaşi: să-i zăpăcească pe oameni cu un spectacol orbitor de cunoştinţe aparent „sau paranaturale” şi astfel să-i înşele cu privire la adevărata faţă a vieţii de după moarte şi să-i lase nepregătiţi pentru ea.

Până şi ocultiştii, care în general sunt binevoitori faţă de ideea de reîncarnare, recunosc că „dovezile” în favoarea ei pot fi interpretate în mai multe feluri. O americancă ce răspândeşte ideile oculte crede că „majoritatea faptelor relatate, ce oferă dovezi în favoarea reîncarnării, ar putea fi cazuri de posedare“. „Posedarea”, după asemenea ocultişti, se petrece atunci când o persoană „moartă” pune stăpânire pe un trup viu, iar personalitatea şi însăşi identitatea acestuia din urmă par a se schimba, dând astfel impresia că respectivul este stăpânit da trăsăturile vieţii „anterioare” a cuiva. Desigur, acele făpturi care „posedă” oamenii sunt diavoli, oricât s-ar preface ei că sunt suflete ale morţilor. Vestita carte a Dr. Ian Stevenson, publicată recent, Twenty Cases Suggestive of Reincarnation (Do­uăzeci de cazuri care sugerează reîncarnarea), pare într-adevăr a fi o culegere de astfel de cazuri de „posedare”.

Biserica creştină din primele veacuri a luptat împotriva ideii de reîncarnare, care pătrunsese în lumea creştină prin în­văţături orientale, precum cea a maniheilor. Învăţătura mincinoasă a lui Origen despre „pre-existenţa sufletelor” era strans legată de aceste învăţături şi la al Cincilea Sinod Ecumenic din Constantinopol, în 553, ea a fost osândită cu tărie, iar cel ce o urmau, anatemizaţi. Mulţi Părinţi ai Bisericii, la rândul lor, au scris împotriva ei; cei mai cunoscuţi sunt Sfântul Am­brozie al Milanului, în Apus (Despre credinţa în Invieret Cartea a II-a), Sfântul Grigorie de Nyssa în Răsărit (Despre suflet şi înviere), împreună cu alţii.

Pentru creştinul ortodox de astăzi, care este ispitit de această idee sau care îşi pune întrebări în legătură cu presupusele „dovezi” ale ei, este poate de ajuns să cugetăm asupra a trei învăţături creştine fundamentale care resping definitiv însăşi posibilitatea reîncarnării.

1. Învierea trupului. Hristos a înviat din morţi în acelaşi trup care murise cu moartea tuturor oamenilor şi s-a făcut pârga tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi şi ele înviate în Ziua de Apoi şi se vor uni iarăşi cu sufletele lor pentru a trăi veşnic în Rai sau în iad, după dreapta judecată a lui Dum­nezeu făcută faptelor lor de pe pământ. Acest trup înviat, asemenea trupului lui Hristos, se va deosebi de trupurile noastre pământeşti, fiind mai subţire şi mai asemănător firii îngereşti, altminteri neputând locui în Împărăţia Cerurilor, unde nu este moarte, nici stricăciune; dar va fi tot acelaşi trup, restaurat şi pregătit pentru viaţa veşnică în chip minunat de Dumnezeu, precum a văzut Iezechiel în arătarea „oaselor uscate” (Iezechiel 37, 1-14). În ceruri, cei mântuiţi se vor recunoaşte unii pe alţii. Astfel, trupul este o parte ce nu poate fi neglijată a per­soanei integrale care va trăi veşnic, iar ideea mai multor tru­puri aparţinând aceleiaşi persoane neagă însăşi firea împărăţiei Cerurilor, pregătită de Dumnezeu pentru cei care îl iubesc.

2. Răscumpărarea noastră de Iisus Hristos. Dumnezeu S-a întrupat şi prin viaţa, patimile şi moartea Sa de pe Cruce ne-a răscumpărat de sub stăpânirea păcatului şi a morţii. Prin Biserica Lui, noi suntem mântuiţi şi pregătiţi pentru împără­ţia Cerurilor, fără a trebui să plătim vreo „penalizare” pentru fărădelegile noastre din trecut. Însă conform ideii de reîncar­nare, dacă omul este „mântuit” cumva, aceasta nu se petrece decât după multe „vieţi” în care a ispăşit urmările păcatelor lui. Acesta este legalismul rece şi uscat al religiilor păgâne, care a fost cu desăvârşire desfiinţat de jertfa de pe Cruce a lui Hristos; tâlharul din dreapta Sa a primit mântuirea într-o cli­pă, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, „karma rea” a fărăde­legilor sale fiind ştearsă de harul lui Dumnezeu.

3. Judecata. “Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). Viaţa omenească este o perioadă de încercare unică, precisă, după care nu mai există „încă o şansă“, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă, cât şi milostivă) făcută omului după starea în care se găseşte sufletul lui la sfârşitul vieţii.

În aceste trei învăţături revelaţia creştină este foarte precisă şi clară, în comparaţie cu religiile păgâne care nu cred nici în înviere, nici în mântuire şi nici nu au o învăţătură limpede cu privire la judecata şi viaţa viitoare. Singurul răspuns pentru toate presupusele experienţe sau amintiri ale „vieţilor an­terioare” este tocmai învăţătura lămurită a creştinismului despre viaţa omenească şi relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii.

(Ieromonah Serafim Rose, “Sufletul dupa moarte”, Editura Sophia, 2007)

duminică, 18 decembrie 2011

Computerul ceresc din Cartea lui Enoh



Christopher Knight si Robert Lomas au respectat exact indicatiile din „Cartea astrilor cerestri” a patriarhului antediluvian Enoh.
„Cartea astrilor ceresti” a lui Enoh cuprinde invatamintele pe care ingerii le-au lasat unor oameni, alesi de ei, ca sa masoare „traseele astrilor si relatiile dintre acestia, potrivit claselor lor, teritoriului si anotimpului (…) precum si legile lor”.
O „cale in dar”…

Este vorba despre un aparat de calcul astronomic, un calendar (”cale in dar”), ale carui elemente erau „stalpi, portaluri si ferestre”, dispuse in cercuri concentrice, cu o „potcoava” din 21 de stalpi in centru – locul de observare. Cu ajutorul acestuia se studiau miscarile Soarelui si Lunii, eclipsele de Soare si Luna, pozitiile nodurilor Lunare, schimbarile de solstitiu si echinoctiu e.t.c. Conform ”Cartii lui Enoh”, ingerul Uriel i-a dat patriarhului secretul construirii acestui aparat, ale carui elemente difereau de la zona la zona, in functie de latitudinea de la care se faceau masuratorile. De ”aparatul lui Uriel” depindea agricultura, deci viata sedentara si dezvoltarea societatilor. Cine erau acesti ”mesageri ai lui Dumnezeu”?
… data de mesagerii lui Dumnezeu

Misterioasa „Carte a lui Enoh” nu a fost niciodata inclusa in invataturile religioase pentru popor, pe motiv ca ea nu putea fi inteleasa cu mintea omeneasca. In aceasta sunt descrise faptele ”ingerilor”, sau ale ”mesagerilor lui Dumnezeu”, niste fiinte foarte speciale, foarte inalte, care au incalcat multe porunci divine, ba chiar si-au luat de soate pamantence, fapta pentru care nu au fost iertati, mai ales cand li s-au nascut copii uriasi. Aceasta este si singura referire la ei ramasa in cartile Vechiului Testament. “Uriasi erau pe Pamant in vremurile acelea, dupa ce s-au impreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor si le-au nascut ele copii; acestia erau uriasii care au fost in vechime”. Din “Dictionarul de mitologie generala” al lui V. Kernbach, aflam ca Enoh a fost un patriarh care a trait inainte de Potop. El era pe placul “mesagerilor lui Dumnezeu”, care l-au luat cu ei 200 de ani, timp in care acestia l-au invatat toate tainele Pamantului si Cerului, pe care l-au pus sa le scrie, sa le lase mostenire omenirii.
Impreunarea mesagerilor cu pamantencele

Enoh a lasat marturie scrisa ca mesagerii lui Dumnezeu pe Pamant erau 200 si aveau 18 sefi, iar cel care ii conducea pe toti se numea Samiza. Citam cateva paragrafe din traducerea lui Kernbach : “1. Cand oamenii s-au inmultit in acele zile, au inceput ca fiicele lor sa se nasca gratioase si frumoase; 2. Si cand ingerii, copiii cerului, le-au vazut, ei si-au spus unii altora: sa ne alegem femei dintre cele ale oamenilor si sa avem copii cu ele; 3. Atunci Samiza, seful lor, le-a spus: eu ma tem mult ca voi nu va veti atinge scopul; 4. Si daca asa veti face, ma tem ca eu voi suporta singur pedeapsa crimei voastre; 5. Insa ei au jurat ca n-or sa renunte; 6. Si s-au jurat intre ei cu blesteme reciproce (…) 10. Si ei si-au ales fiecare cite o femeie si s-au apropiat si au trait cu ele si ei le-au invatat magia, toate incantarile si proprietatile radacinilor si ale arborilor; 11. Si aceste femei au ramas grele si au nascut uriasi”. Mai departe, se povesteste cum mesagerii lui Dumnezeu i-au invatat pe fiii lor toate tainele Cerului si Pamantului, ”iar acest fapt s-a aflat in Ceruri si ei si-au patat renumele”, aducand asupra lor si a progeniturilor mania divina.
Invatatura pentru oameni
Se poate presupune ca Enoh era fiul unui ”mesager”, astfel s-ar explica de ce s-a bucurat de simpatia lor si mai ales de ce era atat de longeviv. ”Mesagerii” l-au luat in calatorii timp de 200 de ani, unele spatiale, atat de departe, incat “Pamantul nici nu se mai vedea si domnea un intuneric deplin” ( “Cartea lui Enoh”, dupa V. Kernbach ). L-au dus si intr-un tinut indepartat, unde Uriel si ceilalti s-au straduit sa-l faca sa priceapa cum se construieste ”computerul” astronomic, cercetat in detaliu de britanicii Lomas si Knight. Apoi, l-au pus sa scrie – in 366 de manuscrise, cate unul pe an – tot ce-i aratasera si-l invatasera, apoi l-au mai lasat un an printre ai lui, sa-i instruiasca in citirea operei, dupa care l-au luat cu ei.
Locul secret unde a fost instruit Enoh
Enoh a fost dus de ingeri intr-un loc secret, unde ingerul Uriel i-a aratat un ”aparat” cu care se putea masura ”traseele astrilor si legile lor”, precum si „ce se intampla in toti anii din lume pana cand se va termina noua creatie”. Refacand aparatul lui Uriel, dupa ”Cartea lui Enoh”, Knight si Lomas si-au dat seama ca acesta corespunde megalitilor de la Stonehenge si au concluzionat ca acolo, in Campia Salisbury, isi avusesera observatorul ingerii si acolo fusese dus Enoh. Cum Enoh era un patriarh antediluvian, ori Stonehenge este mai vechi decat spun istoricii (3.000 – 1.600 i.C), ori nu acolo a fost dus! Insa cei doi britanici mai pierd din vedere un element de localizare din povestirea patriarhului: „ la vest, se ridica un munte mare si impunator, de cremene”! Ceea ce nu se afla la Stonehenge! Mai interesant decat locatia initierii este insa ”computerul” reconstituit de ei si inclus in cartea lor ”Aparatul lui Uriel”. Acesta arata exact ca… sanctuarul de la Sarmisegetuza, mai precis, ”calendarul solar”, cu tot cu observatia orientarii lui pe directia N-S si E-V si cu calcularea aproape moderna a anului! Paul Lazar Tonciulescu, in “Impactul Romei asupra dacilor”, scria ca ”dacii cunosteau si foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate. Anul dacic avea 365,242197 zile, fata de 365,242198 la care a ajuns astronomia moderna. Calendarul dacic de la Sarmisegetuza permitea numararea zilelor unui an cu ajutorul unor stalpi dispusi in forma de cerc, asa cum le-a iesit lui Knight si Lomas. Insa, complexul megalitic de la Stonehenge avea o eroare fata de „aparatul lui Uriel”: anul iesea cu 366 de zile! Deci, modelul trebuia cautat la alta latitudine! Spre deosebire de ”anul megalitic”, anul dacic era uimitor de precis, mai degraba acesta parand a fi inspirat din ”aparatul lui Uriel”.
Cunostintele astronomice si astrologice ale dacilor

Iordanes, care i-a cunoscut pe daci prin sec.VI e.n., consemna ca: „ in timpul marelui preot Deceneu, dacii stiau teoria celor 12 semne zodiacale, cum creste si scade orbita Lunii, cu cat globul de aur al Soarelui intrece globul pamantesc, sub ce nume si sub ce semne cele 346 de stele trec de la rasarit la apus, eclipsele, rotatia cerului, regulile prestabilite ale astrelor…”. Adica, exact ce il invatase ingerul Uriel si pe Enoh. Nicolae Popa, autorul unei analize comparative asupra complexului de la Sarmisegetuza si de Stonehenge, a observat ca aliniamentele celor doua sanctuare sunt similare. Axul care sectioneaza vatra de foc imparte cercul exterior in doua jumatati egale din punct de vedere al pozitiilor stalpilor: de doua ori 34 de pozitii. Potcoavele, atat la Stonehenge, cat si la Sarmisegetuza, prezinta un numar identic de pozitii: 21. Dispunerea pe grupuri a pozitiilor lespezilor ce sustin stalpii este identica. Nicolae Popa considera ca ambele monumente tin de aceeasi traditie cultural-religioasa a unor populatii neolitice si au servit atat la masurarea timpului, cat si pentru o destinatie ritualica. Constructia de la Sarmisegetuza ar dovedi in plus, fata de cea de la Stonehenge, un grad inalt de perfectiune in ceea ce priveste precizia calcularii timpului. Modelul ”computerului ceresc” pe care ingerul Uriel i l-a aratat lui Enoh se regaseste in toate sanctuarele dacilor. Poate in muntii Daciei a avut loc initierea patriarhului antediluvian. In plus, sanctuarele circulare sunt atribuite de istorici getilor si masagetilor. De catre istoricii straini, ca cei autohtoni nu le atribuie nimic, decat, poate, ”branza”, ”miel”, ”ied”… Sanctuarele circulare abunda pe teritoriul Romaniei, la Adamclisi, Sarmisegetuza, Cetatuia, Racos- 3 sanctuare, si, ultimul descoperit ( in aprilie 2005), de la Sacele, pe dealul Bunloc. Intr-adevar, bun loc! Acest sanctuar este mult mai mare si, se pare, mai complex decat cel de la Sarmisegetuza.
Bun loc, la paralela 45!
„Aparatele ingerilor” de pe teritoriul Marii Britanii si Irlandei au fost durate in piatra, ca ele sa ramana in picioare pentru posteritate. Ale dacilor erau mai „flexibile”, cu stalpi de lemn pentru elementele variabile ale ”computerului” si din andezit pentru cele fixe. Se poate trage concluzia ca preotii daci stapaneau foarte bine tehnica de construire a acestor aparate circulare „ cu stalpi, portaluri si ferestre”. I-a ajutat la calcule si „locul bun” pe care l-au ales, aproape de paralela 45, iar la 45 de grade, orice formula de calcul astronomic se simplifica pentru ca tangenta si cotangenta de latitudine este egala cu 1 si se inlocuiesc, iar sinusul si cosinusul sunt radical din 2 pe 2 si, la fel, se inlocuiesc. Cu alte cuvinte, nu-si scranteau mintea in calcule! De aceea si ”calea in dar” era atat de precisa, in timp ce altii, avand acelasi model astronomic, nu reuseau sa ajunga la precizia ”anului dacic”.
Predictii astrologice

Asa cum au observat astronomii britanici legat de complexul de la Stonehenge, atat Sanctuarul Mare de la Sarmisegetuza, cat si celelalte descoperite pana in prezent, nu numai ca au o orientare exacta Nord-Sud si respectiv Est-Vest, ci sunt astfel aliniate, incat razele Soarelui care rasare il strabat de la un capat la celalalt doar intr-o singura zi pe an, pe 22 decembrie, atunci cand declinatia Soarelui este maxima si incepe iarna astronomica. La acea data, pe intreg globul unde se celebrau cultele Soarelui si al Lunii, aveau loc ceremonii ale focului, ca Soarele sa nu ”inghete” sau sa dispara. Cu acest prilej se faceau si prorociri generale. S-a observat la sanctuarele dacice pozitionarea ”nodurilor Lunare”, puncte care au mare insemnatate pentru astrologi. Includerea lor in ”aparatele” lui Uriel se justifica prin faptul ca ”mesagerii” i-au invatat pe fiii lor si cum sa prevada ”ce se intampla in toti anii”, sub aspect zodiacal. Toti astrologii care se respecta tin cont de ”nodurile Lunare”, pentru ca Nodul Sud arata bagajul interior cu care ne nastem, iar Nodul Nord este calea pe care omul o are de parcurs. Din perspectiva geocentrica, Nodurile Lunare rezulta direct din miscarile Lunii si Soarelui in jurul Pamantului, care influenteaza dimensiunea spirituala a vietii. Soarele simbolizeaza Spiritul, masculinitatea, actiunea. Luna este exponenta Sufletului, feminitatii, receptivitatii.

CALENDAR ORTODOX PE 100 DE ANI !

https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/?year=2024

Arhivă blog

https://www.diigo.com/

Postări populare

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXĂ

BIBLIA ORTODOXA AUDIO