Sfaturi duhovnicești...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

 

Iubiți credincioși, m-am întors nu de mult, din-tr-un pelerinaj de la Sf. Munte Athos, din Grecia. Și a rânduit Dumnezeu să putem să ajungem la chilia unui călugăr Gavril foarte vârstnic, al cărui Stareț a fost Sf. Paisie Aghioritul.El ne-a spus să vă transmitem dvs., tuturor credincioșilor cele 6 lucruri, fără de care nu ne putem mântui sufletele noastre:

1. Frecventarea Bisericii. Fără de Biserică nu există mântuire. Cine nu are Biserica de mamă, Dumnezeu nu ii este Tată.
2. Deasa Spovedanie și deasa Împărtășanie cu Trupul și Sângele lui Hristos.
3. Postul de Miercuri și Vineri, fără de ulei.
4. Milostenie cât mai multă.
Cine dă, lui își dă!
Cine face, lui își face!
5. Rugăciune neîncetată: „Doamne Iisuse Hristoase, milește-mă!“ și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
mântuiește-mă!“.
6. Citirea neîncetată a Sf. Scripturi (a Bibliei).

 
În fiecare zi de citit cel puțin un capitol din Vechiul Testament și un capitol din Noul Testament. (Să avem fiecare în casele noastre Sf. Scriptură).

 
Bunul Dumnezeu să vă ajute să le puteți aplica în practica vieții dvs. și să puteți culege cât mai multe roade duhovnicești.

 
Transmiteți-le mai departe și celor dragi dumnea-voastră!

Cu respect, preotul Dimitrie Botlung

Pricina a tot PACATUL este SLAVA DESARTA si PLACEREA.

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Ocara de la oameni aduce intristare inimii, dar se face pricina de curatie celui ce o rabda. E mai bine sa fim batjocoriti de oameni decat de draci;dar cel placut lui Dumnezeu pe amandoi i-a biruit. Cel nedreptatit de oameni,scapa de pacat,si pe masura mahnirii sale, afla sprijin impotriva lui. Cel ce se roaga pentru oamenii ce-l nedreptatesc,ii inspaimanta pe draci;iar cei ce se lupta cu cei dintai,e ranit de cel de-al doilea. Fata de incercarile care vin,multi s-au impotrivitt in multe chipuri.

 
Dar fara RUGACIUNE si POCAINTA, nimeni n-a scapat de asuprire.Inima iubitoare de placeri,in vremea iesirii,i se face sufletului inchisoare si lant,iar cea iubitoare de osteneli,ii este poarta deschisa. Cel ce nu staruieste in cercetarea constiintei,nu vrea sa primeasca nici ostenelile trupesti,pentru credinta.

 Nu te face ucenic celui ce se lauda pe sine,ca nu cumva,in loc de smerita cugetare,sa inveti MANDRIA.

Daca vrei ca Domnul sa-ti acopere pacatele,sa nu-ti arati oamenilor virtutile. Caci ceea ce facem noi cu acestea,aceea face Dumnezeu cu acelea.  Cand vezi vreun gand ca-ti fagaduieste slava omeneasca,sa sti sigur ca-ti pregateste rusine. Cele rele isi primesc puterea una de la alta;de asemenea,si cele bune,cresc una prin alta,si pe cel partas de ele,il mana si mai mult inainte.

 Este cate unul,care isi taie o patima,pentru o placere mai mare,si e slavit de ce ce nu-i cunosc intentia.Si poate ca unul ca acesta,nu isi da seama el insusi de sine,ostenindu-se prosteste. Se poate intampla ca unul,implinind pe fata o porunca,sa slujeasca in ascuns patimei,si prin ganduri pacatoase,sa strice fapta buna.Daca cineva,pacatuind in chip vadit si nepocaindu-se,n-a patimit nimic pana la moarte,socoteste ca,judecata lui va fi fara mila,acolo.

 Pricina a tot PACATUL este SLAVA DESARTA si PLACEREA. 

Cel ce nu le uraste pe acestea,nu va dezradacina patima.Iubirea de argint,slava desarta si placerea,trebuie urate ca niste mame ale relelor,si ca niste mame vitrege ale virtutilor. Din pricina lor ni s-a poruncit:"sa nu iubim lumea si cele din lume"iar aceasta,s-a zis,ca sa nu uram fara judecata,fapturile lui Dumnezeu,ci ca sa taim prilejurile celor trei patimi. Prinzandu-te inceputul vreunui pacat,nu zice:"nu ma va birui pe mine",caci intrucat ai fost prins,ai fost si biruit. 

De vrei sa te mantuiesti,iubeste Cuvantul adevarat si nu lepada niciodata,fara judecata,mustrarea. Cel ce primeste cuvintele adevarului,primeste pe Dumnezeu Cuvantul. Caci zice:"Cel ce va primeste pe voi,pe Mine Ma primeste"(Mt.10,40). 

Cel ce uraste mustrarea,se supune patimii cu voia,iar cel ce o iubeste,va lupta si cu obisnuinta. Este o mustrare din rautate sau din razbunare,si alta este,intru frica de Dumnezeu si pentru Adevar. Pe cel ce a incetat de-a mai pacatui si s-a pocait,nu-l mai mustra,;iar de zici,ca pentru Dumnezeu il mustri,mai intai descopera-ti pacatele tale.De vezi pe cineva ca te lauda cu fatarnicie,asteapta la vremea sa,ocara de la el

. Cand pentru vreo binefacere trupeasca,lauzi pe vreun om ca fiind bun,si uitand de Dumnezeu,acelasi om,pe urma ti se va arata ca e rau. Cel ce se pocaieste asa cum se cuvine,e luat in ras de nebuni.Dar aceasta sa-i fie semn de buna placere la Dumnezeu. Omul sfatuieste pe aproapele sau precum stie; iar Dumnezeu lucreaza in cel ce aude,precum acela a crezut. Domnul e ascuns in poruncile Sale. Si cei ce-L cauta pe El, il gasesc pe masura implinirii lor.

 Cand iti aduci aminte de Dumnezeu, inmulteste rugaciunea,ca atunci cand il vei uita,Domnul sa-si aduca aminte de tine


🙏 Sf.Marcu Ascetul

Tu știi de ce mergi la Sfânta Liturghie?

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Poate părea o întrebare banală, dar câți dintre noi conștientizăm și luăm parte activ la Sfânta Liturghie?

Fie din tradiție sau pentru că așa e bine, călcăm pragul bisericii cerând ceva.
Acolo, în mijlocul comunității încep luptele, cu gândul, cu judecata, cu simțurile, cu timpul, așteptând să se termine.
Dar dacă l-am vedea pe Hristos acolo cu ochii trupului ne-am mai lua privirea de la El?
Dacă am înțelege că fiecare gest, veșmînt, cântare și închinăciune au rolul lor și că au fost alese cu grijă de 1700 de ani, timpul ar dispărea.

De altfel, Dumnezeu este atemporal, iar scopul Liturghiei, alcătuită de Sf. Ioan Gură de Aur este unic de fiecare dată.

Sfânta Liturghie este compusă din trei părți: Proscomidia, Liturghia celor chemați și a celor credincioși.
Pentru fiecare parte există o rînduială specifică: prescurile aduse drept jertfă de către credincioși sunt binecuvântate, 5 dintre ele folosite pentru împărtășanie, fiecare având un rol specific.
Prima este sfântul Agneț, din care toți ne împărtășim, apoi treptat din fiecare se scot particele:pentru Maica Domnului, cele 9 trepte de sfinți, pentru conducători, episcopi, poporul ortodox, ctitori, binefăcători, armată, vii și adormiți.
Împreună, puși pe sfântul disc, simbolizînd Biserica triumfătoare, particelele sunt puse în potir cu vin, simbolizînd sângele Domnului și puțină apă, simbolizînd moartea pe Cruce.

Prin Duhul Sfânt, cele omenești aduse drept jertfă sunt transformate în Trupul și Sângele Domnului, devenind merinde pentru viața veșnică.

Merg astfel la Sfânta Liturghie pentru că acolo mă așteaptă Hristos, să povestesc, să îi mulțumesc, să stăm la masă, să o binecuvânteze și să fiu mai aproape de El prin sfânta împărtășanie.

Merg la Sfânta Liturghie pentru comuniune. Pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni și pentru oameni. La ce folos o biserică fără oameni?

Merg la Sfânta Liturghie să mulțumesc Domnului, să îl regăsesc ca prieten, să îl caut sperând că de fiecare dată va ieși în căutarea mea.

Merg la Sfânta Liturghie pentru cei dragi a căror rugăciuni m-au purtat mereu spre Dumnezeu, bucurându-ne împreună.

Merg la Sfânta Liturghie deoarece Cred, conștient, la fel cum au făcut-o înaintașii mei.

Merg la Sfânta Liturghie pentru a-mi cunoaște credința. Pentru a-mi deschide mintea dar și inima.

Celor care hulesc Biserica folosind diferite apelative îi invit duminica la Sfânta Liturghie pentru a-L căuta pe Dumnezeu, măcar preț de câteva minute, devenind astfel nu doar cu mintea deschisa ci mai ales cu inima deschisa.

sursa  Gabriel Stancu

„Dacă nu știi rugăciuni pe de rost, așa trebuie să te rogi!”

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Părintele Paisie Olaru:

 La părintele Paisie Olaru a venit o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat:

“Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? 

Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc”.

Părintele a întrebat-o:

“Şi nu te rogi?”, la care ea a grăit: “Mă rog, cum să nu mă rog”.

“Şi cum te rogi?”.

“Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: 

“Doamne, curăţeşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă”. Atunci când spăl rufe spun din nou: “Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, aşa cum e o rufă curată şi spălată”. Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte”.

Femeia l-a întrebat în final:

“Părinte, o fi bună rugăciunea asta?”, iar părintele Paisie i-a spus așa: “Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!

Starețul Varsanufie de la Optina...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Citeşte Psaltirea în fiecare zi câte puţin. Şi Domnul nu te va lăsa, ci va veni cu mila Sa, te va ajuta şi te va mângâia; pentru totdeauna

Starețul Varsanufie de la Optina

Îmi scrie un intelectual foarte tulburat: „Mă simt foarte rău. Cele dinafară toate îmi merg bine. Familia mea este unită în dragoste. Femeia mea este bună. Răul este că nu am pe nimeni căruia să îmi deschid inima. De aceea sunt mereu obosit sufleteşte. Femeia mea nu mă înţelegere. Copiii sunt mici. Ce-mi rămâne de făcut? Cum să mă eliberez de această durere sufleteasca?”
I-am răspuns sfătuindu-l să citească Psaltirea. Acolo, la Psalmul 93 va afla cuvintele: „Doamne, când s-au înmulţit durerile în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu”. „Stăruie asupra acestui stih şi citeşte mereu toata Psaltirea. Şi cred că Domnul te va uşura”.
A trecut puţin timp şi am primit o scrisoare de la el.
„Am făcut ascultare. Am început să citesc Psaltirea. Dar nu înţeleg nimic.”
I-am răspuns: „Stareţul Ambrozie a dat următorul răspuns într-o împrejurare asemănătoare: „Tu nu înţelegi, dar diavolii o înţeleg foarte bine şi fug departe de tine. Citeşte-o.” Şi deşi acum nu o înţelegi însă încet-încet vei începe să o înţelegi. Eu nu ştiu ce se va întâmpla, dar îţi repet: citeşte Psaltirea în fiecare zi câte puţin. Şi Domnul nu te va lăsa, ci va veni cu mila Sa, te va ajuta şi te va mângâia; pentru totdeauna. Amin”.

Sursa: Staretul Varsanufie de la Optina, „Sfaturi către monahi şi omilii către mireni”, Editura Evanghelismos, 2003

· "De ce se indracesc oamenii?

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                                                                                                                                  Teodor Ciurariu

     Omul traieste intr-un mediu social. Gandurile, dorintele, faptele, viziunea asupra lumii ii sunt definite intr-o masura uriasa de influenta mediului care il inconjoara. Ştiti ca, daca un om sanatos se afla multa vreme langa un bolnav de tuberculoza si respira acelasi aer cu acesta, se molipseste si el. La fel ne molipsim si de la bolnavii de gripa. Asa se intampla si in viata duhovniceasca. Daca omul traieste in atmosfera multimii duhurilor rautatii care sunt sub ceruri, in mijlocul smintelilor, al unor exemple grave de necredinta si de dezmat, intr-o atmosfera de patimi omenesti neinfranate, daca traieste intr-o atmosfera de prostie si de vulgaritate, aceasta atmosfera nu are cum sa nu-i molipseasca sufletul. El respira zi de zi acest aer otravit, unde misuna duhurile rautatii care sunt sub ceruri. Şi se molipseste nefericitul suflet, si se face el insusi locuinta a dracilor.
Şi atunci, ce sa facem? Unde sa fugim de aceasta atmosfera apasatoare, incarcata cu primejdii de moarte? Unde este scaparea noastra? Unde este pavaza noastra in fata dracilor, a duhurilor rautatii care sunt sub ceruri? La toate intrebarile grele sa cautati totdeauna raspuns in Sfanta Scriptura.
Uitati-va in psalmul 61, si acolo veti afla raspunsul:
De la Dumnezeu vine rabdarea mea, ca El este Dumnezeul meu si Mantuitorul meu, Sprijinitorul meu… in Dumnezeu este mantuirea mea si slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu si nadejdea mea este in Dumnezeu.
Iata unde este scaparea noastra, iata unde e antidotul otravii ce intra in noi din mediul care ne inconjoara“.

Sf. Luca al Crimeii

Înlăuntrul respectului există dragoste.

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

·

"Sfântul Apostol Pavel spu­ne: “Celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste”.
– Dacă cei mici fac observaţii celor mari, lucrul acesta este rău?
– Acesta este tipicul generaţiei noi. Insă Scriptura spune: “Mustră pe fratele tău” şi nu spune: “mustră pe tatăl tău“. Tinerii de astăzi au în cuvânt duhul răzvrătirii, fără ca ei să-şi dea seama. Acest comportament îl consideră firesc. Vorbesc cu obrăznicie şi îţi spun: “Am spus-o simplu”. Au fost influenţaţi de acest duh obraz­nic al lumii, care nu respectă nimic.
Nu există respect în comportamentul celui mic faţă de cel mare şi nu îşi dau seama ce mare rău este lucrul acesta. Atunci când cel mic spune celui mare că respectul este ceva depăşit care nu se mai potriveşte astăzi şi care îi îngrădeşte, chipurile, personalitatea, ce să mai aştepţi? Este nevoie de multă luare aminte. Duhul lumesc contemporan spune: “Nu ascultaţi de părinţi, de dascăli etc”. De aceea şi copiii cei mai mici devin mai răi acum. Mai mare vătămare suferă în special acei copii ai căror părinţi nu înţeleg ce rău le fac prin a-i admira şi a-i considera deştepţi atunci când vorbesc cu obrăznicie.
La Colibă au venit doi frăţiori de opt-nouă ani cu tatăl lor. Acolo era şi un cunoscut de al meu, un băiat foarte bun şi un bun pictor; într-un minut, tac-tac, te zugrăvea. “Dionisie, îi spun, pictează copiii aşa cum stăm împreună”. “Ia să văd dacă o să reuşesc, pentru că se mişcă”. A scos o foaie şi a început să zugrăvească. Atunci sare unul dintre copii şi spune: “Ia să vedem, bă prostule, ce vei face!” – şi era şi lume de faţă. Pictorul nu s-a tulburat deloc. “Aceştia sunt copiii de astăzi, Părinte”, mi-a spus şi a continuat să zugrăvească. Mie mi s-a urcat sângele în cap. Tatăl lui a rămas nepăsător, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Să spună aşa la un om de treizeci de ani şi omul să stea şi să-i picteze! Obrăznicie, lipsă de evlavie şi câte altele!… înfricoşător! Ia gândeşte-te dacă unul din aceşti copii va vrea să se facă monah, de câtă muncă este nevoie ca el să devină un călugăr corect. Când mamele nu au grijă de ei, îi distrug. Totul este mama."

Sfântul Paisie Aghioritul, "Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan"

Apropie-te de rugăciune și ai să vezi cât de bine este cu Dumnezeu!

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                
„Am să-ți spun acest lucru mai de taină: eu de ani și ani încerc să mă rog cu această Rugăciune și încă nu am dobândit-o. dar nu m-am descurajat, merg înainte, stărui, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar, simt că, deși nu am dobândit această Rugăciune, am foarte mult folos, simt un ajutor efectiv în întărirea credinței mele, în întărirea evlaviei, în felul în care pot înțelege acum niște lucruri.

De aceea, te îndemn și pe tine: Stăruie și ai să guști din această simțire a prezenței lui Dumnezeu în viața ta. Stăruie prin credință, și numai dacă-mi acorzi mie această încredere în ceea ce spun eu acum, fă ca ascultare ceea ce spun eu și ai să vezi ce bucurie vei avea! Apropie-te de rugăciune și ai să vezi cât de bine este cu Dumnezeu!

Noi avem tare multă nevoie să intrăm în atenția, în sesizarea prezenței lui Dumnezeu. Rugăciunea aceasta este ca respirația: tu când vorbești, respiri. Oricât ai vorbi de mult, respiri fără nicio greutate. Cam așa se întâmplă când mintea coboară în inimă, pentru că atunci se roagă Însuși Sf. Duh în noi.

Ți-am spus de Părintele Ioan Kulîghin, când a venit aici la noi. Vorbea tot timpul și era foarte solicitat de toți și-l urmăream cum vorbește și mi se părea că este concentrat foarte mult numai la cele ce vorbea. Și, odată, în timp ce vorbea, i-am pus așa mâna pe umăr și l-am întrebat: Și acum te rogi, părinte? Și mi-a răspuns foarte simplu: Da, și acum mă rog.

Numai că acest har se câștigă foarte greu. Trebuie să fii foarte curat pe dinăuntru, foarte curat. De aceea zic, în paralel cu Rugăciunea, învață să fii bun, înțelegător cu oricine, mereu egal cu tine însuți, să fii ca o lumină pentru toți cei din jurul tău.

Și învață-te să fii cât mai nebăgat în seamă de nimeni. Învață-te cu această retragere și liniște interioară. Nu fugi nici de dispreț, pentru că numai așa te vei putea întâlni cu Dumnezeu. Să-ți împropriezi cât mai mult curăția sufletească și această nevinovăție a inimii.”

NU TE FĂ STĂPÂNUL UNEI BOLI

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Mulți oameni au obiceiul de a spune - sunt diabetic - sau - sunt hipertensiv - și așa mai departe....
Atunci când spui "eu sunt", atunci îți însușești boala, faci din ea o parte din tine, ea devine identitatea ta.
Un alt exemplu clasic pe care majoritatea oamenilor îl au, este obiceiul de a spune :
"Sufăr de..."
Aceasta este o afirmație extrem de dăunătoare.
Asociați suferința cu boala dumneavoastră. Prin aceasta, vă invitați în mod constant la suferință (îți ceri osî́ndă).
CE AR TREBUI SĂ SPUI?
Trec prin starea de diabet sau hipertensiune.
Când spuneți că treceți prin această condiție, înseamnă pur și simplu că vă aflați într-o călătorie care, în cele din urmă, se va încheia.
Prin adăugarea cuvântului condiție, spuneți că vă veți face bine.
DE CE ESTE IMPORTANT?
Cuvintele au putere.
Cuvintele poartă vibrații.
Aceste vibrații sunt conectate direct la subconștientul tău.
Devii ceea ce spui.
Manifestarea are loc pe baza a ceea ce hrănești subconștientul tău.
Atunci când gândurile pozitive, cuvintele pozitive și acțiunile pozitive alimentează subconștientul, acesta se manifestă în situații pozitive.
Mă vindec, sunt deja vindecat, lucrez la sănătatea mea.
Pace în inimile voastre Cuvântul poartă o mare putere.(a se vedea articolul "La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul")

Motivul pentru care se întâmplă aceasta este că oamenii nu apreciază cuvintele.
Pentru unii oameni cuvântul nu reprezintă decât o vorbărie goală, o înșiruire de sunete ascultate doar de ei, lamentări considerate a fi comunicare. 

sursa

Isaia Berzunti

𝗖𝗮̂𝗻𝗱 𝘃𝗮̆ 𝗰𝗲𝗿𝘁𝗮𝘁̦𝗶, 𝘃𝗶𝗻 𝗶̂𝗻𝗱𝗮𝘁𝗮̆ 𝗱𝗶𝗮𝘃𝗼𝗹𝗶𝗶.

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

𝗩𝗼𝗶 𝗻𝘂 𝘃𝗲𝗱𝗲𝘁̦𝗶, 𝗱𝗮𝗿 𝗲𝘂 𝗮𝗺 𝘃𝗮̆𝘇𝘂𝘁 𝗰𝗮̂𝘁̦𝗶 𝗱𝗶𝗮𝘃𝗼𝗹𝗶 𝗲𝗿𝗮𝘂 𝗶̂𝗻 𝗰𝗮𝘀𝗮̆ 𝗹𝗮 𝘃𝗼𝗶!
𝗖𝗮̂𝗻𝗱 𝘃𝗮̆ 𝗰𝗲𝗿𝘁𝗮𝘁̦𝗶, 𝘃𝗶𝗻 𝗶̂𝗻𝗱𝗮𝘁𝗮̆ 𝗱𝗶𝗮𝘃𝗼𝗹𝗶𝗶.

Uneori, Părintele Sârbu mă lua cu el la parastase.
– Astea ce sunt?
– Păhărele pentru țuică.
– Hai, Cocuțo, să mergem mergem, că aici se face nuntă, nu se face parastas!
Oamenii au insistat, au venit după noi, dar Părintele a explicat:
– Parastasele nu se fac cu țuică. Unde se fac cu țuică, nu este primit. Diavolii îți răstoarnă masa. Voi nu credeți, nu vedeți cu ochii voștri. Eu sunt mai bătrân și nu pot să mă împac cu slujbele pe care vreți voi să le faceți. Chemați alt preot!
Și am plecat.

În drum spre casă, aproape de biserică, am stat sub un geam și am auzit niște tineri care se certau.
– Cocuțo, hai să mergem la ăștia, că se ceartă! Hai să gonim pe diavol din casă!
– Cum, Părinte, dacă nu ne cheamă, cum să ne ducem acolo?
– Hai, hai să mergem!
M-am uitat eu pe unde-i ușa, am intrat:
– Bună ziua!
– Bună ziua!
Mă întrebam cum va deschide Părintele discuția. Dar el a început direct:
– De ce vă certați? Hai să dăm afară pe diavol! Care dintre voi este rău? Unde ți-e bărbatul cu care te certai?
– Ah, Părinte…
– Adă-l încoace!
Când a venit bărbatul, Părintele s-a uitat pe rând și la unul și la altul – căci el cunoștea cu duhul – și a zis femeii:
– Dumneata ești de vină! Evo, tu ești de vină! Nu-l mai sâcâi la cap! De ce îl plictisești și-l cercetezi în toate? Hai să facem o slujbă! Apoi l-a întrebat pe bărbat:
– Știi să te închini? Făcea și el o cruce, cam strâmbă. I-a arătat Părintele cum s-o facă. După slujbă i-a binecuvântat, i-a miruit. Aveau și doi băieței.
– Să nu vă mai certați! Voi nu vedeți, dar eu am văzut câți diavoli erau în casă la voi! Când vă certați, vin îndată diavolii. Să fie pace!
N-aveți icoană… După cum văd, bani aveți, că aveți lucruri bune, dar icoană de ce nu aveți în casă?
Părintele a rămas acolo și m-a trimis la biserică:
– Du-te, Cocuțo, și ia din pod o icoană, care vrei tu, s-o dăm la omenii ăștia. Eu te aștept aici! M-am dus în pod și am luat o icoană. Părintele le-a dat-o și le-a spus:
– Să vă închinați lui Dumnezeu! Dimineața când vă sculați, ieșiți afară în pragul ușii, uitați-vă la cer și ziceți:
Doamne, Tu ești acolo, eu sunt aici.
În ziua de azi Tu ajută-mă!
Eu nu știu să mă descurc, sunt om slab.
Ai Tu grijă în ziua de azi pentru mântuirea mea!
Așa să ziceți și să vă rugați!
Eu m-am mirat puțin, dar apoi am înțeles. Părintele nu le-a dat atunci vreo carte de rugăciuni, pe care ei n-ar fi priceput-o. Le-a spus pentru început, după puterea lor. Și s-au făcut aceia niște credincioși!
Au fugit după noi să le zicem la ce biserică să vină. A intrat Duhul lui Dumnezeu în ei.
Și să știți că foarte mult ne-au ajutat apoi oamenii aceia…

Îmi amintesc o întâmplare de Paști.

Pe vremea aceea erau grupuri de scandalagii care mergeau în noaptea Învierii din biserică în biserică, parcă anume ca să tulbure Sfânta Liturghie.
Pentru a nu se întâmpla așa ceva și la noi, Părintele a pus credincioși de strajă la poartă. În timpul slujbei, a auzit discuții afară. A ieșit imediat să vadă ce se întâmplă. Doi oameni beți voiau să intre în biserică și credincioșii de strajă nu-i lăsau.
Părintele i-a luat, le-a făcut loc și le-a zis:
– Stați aici, că este Învierea, și vă împărtășiți!
– Nu putem – au zis ei – am mâncat!
– Nu-i nimic, acum toate se iartă, până la al nouălea neam. Împărtășiți-vă, dar să stați cuminți, să nu umblați prin biserică!
La noi, fiecare stă la locul lui, nimeni nu umblă de colo-colo.
Și oamenii aceia au stat cuminți – așa beți cum erau – și se rugau și plângeau și își dădeau palme că ce păcătoși sunt.
Părintele i-a cunoscut cu duhul și a vrut să arate că de Paști, fie că ești mâncat sau nemâncat, poți fi iertat, ca tâlharul de pe cruce.
Apoi, bețivii aceia au venit la lucru și au muncit mult pentru biserică.
Și îi aduceau și Părintelui mâncare, fiindcă știau că n-are cine să-i facă.
Și i-a câștigat pentru Biserică!
Preotul martir Constantin Sârbu
Extras din ”Lacrima si har”,
Ed. Bonifaciu, 2011 , pag. 101-104
sursa :

Ștefan Protosinghelul

CEASUL MANTUIRII

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia odată, un călugăr bătrân, căruia i se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-o dimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:
- Sfinţia ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuie noi să ne căim?
- Fiule, este de ajuns dacă te căieşti o singură clipă, înaintea morţii.
- Atât de puţin, părinte?
- Da, fiul meu!
- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?
- Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, în orice moment să te poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.
Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea sufletului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa veşnică.
“Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi oriunde şi oricând” (Fericitul Augustin)

Voia Domnului...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                 

Nici demonii, nici fiarele nu-l pot vătăma pe om, nici oamenii răi nu-şi pot împlini voia lor cea rea de a-i distruge pe ceilalţi, dacă Dumnezeu, Care cârmuieşte toată lumea, nu va îngădui aceasta. Iar dacă îngăduie, El va hotărî cât de mare va fi vătămarea.
Căci Dumnezeu nu îngăduie ca ei să acţioneze în deplină libertate, pentru că altfel nu ar fi supravieţuit nicio făptură. El nu lasă ca puterea demonilor şi a oamenilor răi să se apropie de făpturile Sale şi să le vatăme potrivit voinţei lor. De aceea să-ţi spui întotdeauna: „Îl am pe Dumnezeu Care mă păzeşte şi nicio făptură nu poate să mă vatăme, dacă nu are îngăduinţă de la Dumnezeu. Cred încă şi aceasta că nici măcar înaintea ochilor mei nu vor îndrăzni să se arate şi nici să-i aud ameninţările. Căci dacă ar fi avut îngăduinţă de la Dumnezeu să facă rău cât de mult vor, nu ar fi fost nevoie de cuvintele lor ca să mă înfricoşeze, ci ar fi făcut cu mine ce ar fi vrut”.

Şi iarăşi să-ţi spui: „Dacă este voia Domnului meu ca făpturile Sale să fie stăpânite de demoni şi de oamenii vicleni, primesc aceasta cu bucurie ca să nu zădărnicesc voia Domnului meu” şi astfel, în vremea ispitelor te vei umple de bucurie, fiind încredinţat că mâna Domnului te povăţuieşte prin ispite. Întăreşte, aşadar, inima ta, având încredere în Domnul şi nu te teme nici de frica de noapte, nici de săgeata ce zboară ziua. Căci credinţa dreptului în Dumnezeu, ne spune Sfânta Scriptură, îmblânzeşte fiarele sălbatice şi le face ca nişte mieluşei.

Extras din Despre ispite, întristări, dureri și răbdare– Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat, Editura Evanghelismos, 2012.

Patimi si depresie

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“,,

Diavolul, intrând în sufletul mândru şi egocentric, îl umple de tristeţe, epuizare şi disperare. Cineva l-a întrebat pe Bătrânul Paisie despre neliniştea care îl cuprindea pentru căderile lui:

Părinte, sunt stăpânit de nelinişte pentru căderile mele şi obosesc în lupta mea.

- Din egoism se întâmplă aşa, deoarece nu te smereşti, de aceea istoveşti apoi. Nu există smerenie, pocăinţă, zdrobire de inimă, ci egoism înlăuntrul tău, iar egoismul întotdeauna duce la tristeţe şi nelinişte. Când omul nu are pocăinţă, ci este chinuit de egoism, de preocuparea de a plăcea oamenilor, deoarece decade în ochii celorlalţi, atunci apar înlăuntrul lui agonie, otravă, durere". Omul depresiv trăieşte tristeţea, otrava, durerea, pentru că nu acceptă, nu se smereşte, nu se căieşte, ci se chinuieşte din pricina egoismului său rănit şi al iubirii de sine vătămate.

De multe ori, neliniştea exagerată pentru patimi şi pentru căderile noastre ascunde o încercare de îmbunătăţire morală autonomă faţă de Dumnezeu, şi un mare egoism.

Stareţul Macarie i-a scris unei persoane, evident depresive: „Spui că neputinţa ta de a te împotrivi ispitei, zăbava ta de a birui patimile tale şi slăbiciunea morală, în general, te constrânge mult. Lucrul acesta arată că-ţi sprijini mântuirea pe propriile tale puteri. Cum altfel vom dobândi smerenia, decât privindu-ne continuu pe noi înşine aşa cum suntem, cei mai răi dintre păcătoşi?"

Rusia stareţilor secolului al XlX-lea era destul de familiarizată cu depresia. Boala aceasta era socotită simptomul mândriei, iar vindecarea ei era smerenia.

Prin urmare, patimile, şi în principal egoismul-mândrie, pricinuiesc depresia atât de răspândită din vremurile noastre.

Ierom. Sava Aghioritul

Patimi si depresie. Ce este si cum se vindeca depresia; Editura Egumenita

PARINTELE PROCLU NICAU

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!

“Viața mea a fost așa: un dâmb și o vale. Dacă mă prinde moartea pe vale, mă ia diavolul la iad și dacă mă prinde pe dâmb, poate mila lui Dumnezeu se va înturna asupra mea. Dâmbul e mai sus de lume. Și are mare însemnătate. Cât timp eu sunt luptat de cele cinci simțuri, diavolul mă are în mână. Atunci se supără diavolul, când vede că eu nu mai vreau să ascult de cele cinci simțuri.

Am observat, ca să capăt rugăciunea lui Iisus trebuie să ajung la ținta asta de a nu fi pătimaș cu mintea, dar nici cu trupul și trebuie să pun în minte că toată lumea e mai bună și că eu sunt cel mai păcătos și nevrednic, să mă simt vinovat în fața lui Dumnezeu, că altă cale nu-i decât smerenia. Cine vrea să capete rugăciunea lui Iisus, acela poate, care are povățuitor pentru rugăciunea inimii. Și cine a simțit putere sfântă, nu mai este întristat pentru că are mare însemnătate cine are smerenie și dorește să trăiască nebăgat în seamă. Are mare însemnătate a birui răutatea, a învăța să iertăm. Dar eu fericesc pe toți care au duhovnic și se duc la mărturisit, la Sfântul Maslu. Și ce să vezi? Toți diavolii au ieșit din iad. Unde aud că sunt creștini, dau năvală asupra lor. Dacă vom avea smerenie, Duhul Sfânt ne ajută și va izgoni acele duhuri, că puterea diavolească este îngrădită de puterea lui Dumnezeu. Pe măsură ce ne smerim, vine în ajutor Duhul Sfânt. Vrea Duhul Sfânt să ducă în rai sufletele creștinilor cu aceste virtuți: smerenia și mila de aproapele.

PARINTELE PROCLU NICAU

„Să ai înger la masă!”

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Sf. Serafim de Virița: Înainte de masă trebuie să ne rugăm în mod deosebit. Nu în zadar noi spunem: „Să ai înger la masă!”

Cât de des ne îmbolnăvim numai din aceea că nu ne rugăm înainte de masă şi nu chemăm binecuvântarea lui Dumnezeu asupra măncării. Înainte, oamenii făceau toate cu rugăciunea pe buze: când arau se rugau, de asemenea şi semănatul şi secerişul grânelor îl făceau tot cu rugăciune.

Acum noi nu mai cunoaştem ce fel de oameni au pregătit ceea ce noi mâncăm, fiindcă de multe ori alimentele sunt pregatite cu cuvinte de hulă, cu batjocura şi blasfemie. De aceea neapărat trebuie să stropim cu aghiasma de la Bobotează deoarece ea sfinteşte totul şi se poate mânca ceea ce am pregătit fără să ne tulburăm.

Tot ceea ce mâncăm noi este darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii; prin mâncarea pe care o mâncăm, toată natura şi lumea îngerească slujeşte omului. Pentru aceasta, înainte de masă trebuie să ne rugăm în mod deosebit. Nu în zadar noi spunem: „Să ai înger la masă!”. Şi cu adevărat îngerii sunt cu noi la masă când noi mâncăm din mâncare cu rugăciune şi mulţumire.

Extras din Alexandru Trofimov, “Sfantul Serafim de Virita. Patericul Viritei“, Editura Biserica Ortodoxa, Galati, 2003                                                                                                                        sursa.

                                                                                                         Caută Mântuirea

Sufletul omului

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!

     “Pomul cu rădăcini bine înfipte în pământ creşte şi aduce roadă. Sufletul omului, care s-a legat prin credinţă şi dragoste de Domnul, slobozind rădăcini duhovniceşti, creşte, sporeşte şi rodeşte virtuţile plăcute lui Dumnezeu, cele care dau viaţă sufletului şi îl fac să trăiască acum şi în veacul de apoi. Pomul smuls din pământ cu tot cu rădăcini nu mai are viaţă, aceasta venindu-i prin rădăcini din pământ. Aşijderea şi sufletul omului care a pierdut credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi care nu vieţuieşte în Dumnezeu, Cel care îi dă viaţă: el moare duhovniceşte. Ceea ce este pământul pentru plante este Dumnezeu pentru suflet.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Iadul, refuzul lui Dumnezeu?

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Ori de cate ori auzi de iad, te gandesti la suferinta, la un chin care intrece cu mult durerile din aceasta lume. Multi s-au intrebat si se intreaba, daca nu cumva Dumnezeu isi pierde atributul de iubire pentru ca accepta ca anumite persoane trecute la cele vesnice sa aiba parte de iad. Si mai mult, ar fi cumplit sa-L stim pe Dumnezeu ca sta undeva si urmareste cum se zbat in suferinta persoanele care au refuzat impartasirea de El in aceasta lume.

In primul rand trebuie sa afirmam ca Dumnezeu este si ramane iubire, chiar daca anumite persoane ajung in iad. Dumnezeu isi revarsa iubirea si asupra celor din iad, numai ca aceste persoane trecand la cele vesnice in dispret fata de El, sunt incapabile sa se impartaseasca de iubirea Lui. Iar iubirea dumnezeiasca devine pentru cei care nu-L poftesc pe Dumnezeu, suferinta, asa cum lumina soarelui devine pentru cel care are ochiul bolnav prilej de durere. Astfel iadul este datator de suferinta nu pentru ca Dumnezeu nu ar fi prezent in el, ci pentru ca cei ajunsi aici au murit in refuzul de a-L primi.

Orice act de instrainare de Dumnezeu este un mijloc prin care iadul devine o realitate inca din aceasta lume. In acest sens, mitropolitul Antonie Bloom spunea ca cine s-a deprins cu alfabetul urii si al dezbinarii in aceasta viata, acest limbaj il va vorbi si in viata vesnica. Asadar, modul de vietuire care distruge iubirea, e samanta care rodeste iadul.

In al doilea rand, Dumnezeu nu-i pierde pe cei care nu s-au unit cu El, pentru ca le respecta libertatea. Sa nu uitam ca Dumnezeu accepta sa venim la existenta nu pentru un timp, ci pentru vesnicie. Daca i-ar mentine in existenta numai pe cei din rai, ar da dovada ca nu-l respecta pe om atunci cand acesta I se opune. Sigur ca Dumnezeu in atotputernicia Sa i-ar putea mantui pe toti, dar acest lucru ar echivala cu desfiintarea libertatii.

Dumnezeu este prezent si in iad fara sa-l desfiinteze, caci tocmai acesta este iadul: flacarile iubirii refuzate, dupa cum spune Sfantul Isaac Sirul. Oricat de adanca este caderea omului din relatia cu Dumnezeu, iubirea dumnezeiasca nu inceteaza sa fie prezenta. Indraznesc sa spun ca e o nebunie sa crezi ca pacatosii din iad sunt lipsiti de dragostea lui Dumnezeu. Prezenta iubirii dumnezeiesti asupra celor din iad este reala, numai receptarea ei e diferita.

In concluzie, suferinta din iad este data de lipsa unirii cu Dumnezeu, caci iubirea dumnezeiasca nu face niciun rau nimanui.

Calauza Ortodoxa

Despre frică...de boală

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

„Dacă cineva care este cuprins de frica de a nu se îmbolnăvi sau de frică, în general, îşi face cruce, îl ajută Hristos. Câţi dintre cei care au diferite boli nu trec pe la Colibă! Unii simpli îşi fac semnul crucii, sărmanii, apoi iau cănuţa ce o am acolo şi beau apă. Alţii care se tem, nici nu o ating.
Cu câteva zile mai înainte a venit cineva care avea o funcţie înaltă. Atât de mult se temea sărmanul de microbi, încât îşi albise mâinile, tot curăţindu-le cu spirt. Chiar şi maşina sa şi-o freca cu spirt. Mi-a fost milă de el. Ştii ce înseamnă să ai o astfel de funcţie şi să te mişti aşa? I-am dat rahat dulce, dar nu l-a luat, pentru că l-am apucat eu cu mâna. Dar şi în cutie de ar fi fost, tot nu l-ar fi luat, deoarece s-ar fi gândit că şi în cutie l-a pus cineva cu mâinile lui. Când am văzut aceasta, am luat rahatul, l-am frecat de pantofii lui şi apoi l-am mâncat. I-am făcut destule de acestea şi m-am chinuit să-l fac să se elibereze puţin din acea psihoză.
           Iată, şi astăzi a venit aici o tânără care avea frică de boală. Când a intrat înăuntru, n-a luat binecuvântare, pentru că se temea să nu se molipsească de microbi, iar când a plecat, după atâtea pe care i le-am spus ca s-o ajut, iarăşi n-a luat binecuvântare. „Nu-ţi sărut mâna, îmi spune, pentru că mă tem să nu mă molipsesc de microbi”. Ce să mai spui? În felul acesta îşi fac viata lor neagră.”

Sfântul Paisie Aghioritul, "Nevoință duhovnicească"

Poți să ai un milion de lumânări, nu-ți ajută nimic la moarte

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

       Un om, creștin bun în sat la voi, care nu înjură, nu fură, nu fumează, duce viață curată cu soția, postește toate sfintele posturi, lunea, miercurea și vinerea; merge la biserică regulat, crește copiii în frica Domnului, acela este o lumină pentru tot satul. Măi, pe cutare nu l-ai văzut niciodată în crâșmă, nu l-ai auzit vreodată înjurând, l-ai văzut totdeauna la biserica, ai văzut copiii lui cum se închină, ai văzut că-i milostiv, ai văzut că postește sfintele posturi, merge la mărturisiri cât mai des, este o lumină pentru tot satul. Asta-i lumina. Faptele bune.

Poți să ai un milion de lumânari, nu-ți ajută nimic la moarte. Cine le-a aprins lumânarea la cei care au murit pe front ? Iată lumina: dacă au avut fapte bune, aceea-i lumina.

Lumânarea este un simbol. Dacă o aprinzi este bine, dacă nu poți, nu-i nimic. Faptele bune merg cu noi, nu lumânarea.

Nu-i o primejdie dacă ai murit fără lumânare, este primejdie dacă ai murit nespovedit, neîmpărtășit.

                                                                                                                   Parintele Cleopa Ilie

DESPRE BUNA ÎNTREBUINȚARE A FOAMEI

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“



1. Am ajuns odată la starețul Clement într-o zi de post. Hai să te pun la masă, zice el. Mulțumesc, zic, nu mi-e foame, am mâncat acasă. Da’ nu postești? s-a mirat el. Ba da, dar v-am spus, tocmai am mâncat acasă, nu mi-e foame. Păi cum postești, dacă zici că nu ți-e foame? a zâmbit avva.

2. Starețul spunea: a posti înseamnă a flămânzi. O zi de post la sfârșitul căreia nu suntem flămânzi e o zi de post ratată, chiar dacă am mâncat de sec. Postul înseamnă foame și înfometare de bună voie, ca să ne amintim că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).

3. Starețul avea la masă un obicei: își turna ciorba într-o farfurie, nu în castron. Încercați să puneți un polonic de ciorbă într-o farfurie și să o mâncați cu lingura. Așa o mânca el. Nouă însă ne umplea castroanele până sus și chiar de mai multe ori. Și asta am învățat tot de la el, mai înainte de a o fi citit în cărți: ai dreptul să pui foamea doar asupra ta, nu și asupra aproapelui tău. Postul care Îmi place, zice Domnul, „este să dai pâinea ta celui flămând și să saturi sufletul amărât” (Isaia 58,10).

4. Mâncarea de post nu înseamnă nimic, spunea starețul. Când aducem la biserică ulei, prescuri, vin, tămâie etc., ele sunt doar simple materii până la rugăciunea de sfințire a lor. Abia atunci ele devin: untdelemnul bucuriei, trupul și sângele Domnului, mireasma sfinților etc. Așa și mâncarea de post, nu înseamnă nimic până nu o sfințim prin rugăciune.

5. Mai zicea: cine vrea să mănânce în post brânză vegetală și cârnați de soia e ca un bețiv care bea bere fără alcool. El nu caută să taie patima lui, ci doar să o amăgească.

6. Dar tot el a făcut odată următorul lucru. Eram la el în chilie, într-o zi de post. Tocmai primise de la Sfântul Munte o sticlă de ouzo. Eu o făceam pe sfântulețul, dar tot trăgeam cu coada ochiului: ce-aș mai bea un uzache! Apoi mă rușinam de gândul meu păcătos: e post, nu te gândești?, plus că-i dimineață și n-ar fi bine să bei pe stomacul gol. Și tot așa, pătimind de gânduri, până când starețul Clement a luat sticla, a desfăcut-o și mi-a turnat un păhărel fără să spună un cuvânt. Cea mai înaltă formă de asceză este dragostea care se coboară la neputințele aproapelui.

7. Cei care nu pot ține tot postul ar trebui să țină măcar câteva zile. Iar dacă nu pot nici atât, măcar o zi. Și dacă nu pot nici o zi întreagă, să postească măcar o seară. Așa se spune în Scriptură despre lucrătorii tocmiți la vie (Matei 20,1-16): unii au ieșit la lucru de dimineață, alții pe la prânz, alții după-amiază, iar alții abia spre seară. Dar și aceștia din urmă au fost primiți de Stăpânul viei, pentru că măcar au ieșit în drumul lui. Așa e și cu postul. Dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă în drum măcar spre seară.

8. Când eram preot la țară, aveam în parohie niște oameni amărâți care munceau la oraș, în construcții. Plecau vară-iarnă cu noaptea-n cap și se întorceau pe întuneric. Voi cum postiți? i-am întrebat odată, la spovedanie. Postim și noi cum putem, mi-au răspuns. La muncă ne luăm pâine cu slănină, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm borș de post. Când i-am povestit asta starețului Clement, mi-a răspuns: „Postul lor e mai greu decât al tău, care mănânci toată ziua sărmăluțe de post și nici nu te rupi cu munca.” De aceea, zic încă o dată: dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă măcar spre seară, că s-ar putea să primească plata celor dintâi.

9. L-am întrebat pe starețul Clement: de ce postim? Mi-a răspuns: întrebarea nu este de ce postim, ci pentru cine postim. Orice facem în Biserică trebuie să facem pentru Hristos și ca să ajungem la Hristos.

Preluare din Jurnal Scoțian