FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
O călătorie spre Ortodoxie
Carla Pantelimona Thomas
Această mărturisire mi-a fost trimisă chiar de autoare. Mărturia mi s-a părut simplă, neemfatică şi tulburătoare, este o scurtă mărturie despre convertirea la ortodoxie spre ştiinţa şi întărirea credinţei noastre, a celor care ne lăudăm că ne-am născut ortodocşi şi care credem că avem vreun merit pentru asta şi o scutire de efort.
Cea mai simplă definiţie a Ortodoxiei vine de la fiul meu care, fiind întrebat odată de un străin despre Ortodoxie a răspuns: ,,Ortodoxia este Biserica, aşa cum a fost ea stabilită de Hristos’’
Lui i-au trebuit numai opt ani pentru a înţelege acest lucru. Mie mi-au trebuit treizeci şi doi de ani şi încă tot mă mai aflu pe calea spre Ortodoxie. Călătoria mea spre Ortodoxie a început cu pierderea unei valize. Cât de misterioase, uluitoare şi de incredibile sunt căile Domnului. El mi-a luat o valiză cu toate lucrurile mele necesare vieţii materiale, a ascuns-o pentru un timp, atât cât a fost necesar ca eu să-L găsesc pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, mărgăritarul cel de mult preţ şi cea mai mare avere pe pământ şi în cer.
Obţinând A.B.S. în biofizica moleculară şi în biochimie la Yale University, mi-a trebuit ceva timp ca să mă hotărăsc să merg la o şcoală de medicină. Avusesem o serie de succese intelectuale, dar sufletul meu era neliniştit, îndurerat şi însetat după deplinătatea lui Hristos.
L-am chemat pe vărul meu, Părintele Jerom Sanderson - actualmente aparţinând Bisericii Ortodoxe Bulgare, care m-a sfătuit să merg la Boston şi să-i sun pe fraţii lui la sosire. În curând aveam să învăţ cât de important este să asculţi orice cuvânt de sfătuire al părintelui tău duhovnicesc. Aceasta este prima lecţie: să-ţi predai întreaga voinţă lui Hristos. Din fericire am stabilit să mă duc la Harvard, la Şcoala de Medicină, în septembrie, 1978 cu toate bunurile mele într-o valiză. Eram o călătoare de ocazie şi posedam acel sens adolescentin al invincibilităţii şi al siguranţei de sine. Era o desăvârşită pregătire pentru o toamnă nouă. M-am apropiat de zona de preluare a bagajelor din aeroport. Priveam atentă la orice valiză: nici una nu era a mea. Toate lucrurile mele erau pierdute. M-am dus la cămin, de vreme ce oficialii aeroportului m-au asigurat că bagajul îmi va fi adus acolo mai târziu. S-a întâmplat ca mai târziu să fie o săptămână. Aveam doar câţiva dolari. Şcoala era închisă pentru weekend. Aveam un cec de la părinţii mei, dar nu era nici o bancă în jur, nici o maşină automată pentru scoaterea banilor. Deznădejdea mă copleşise. Nu aveam nici măcar o periuţă de dinţi, ceea ce era o situaţie deplorabilă pentru o fiică de dentist. Era sâmbătă şi nu aveam decât hainele de pe mine. Într- adevăr, eram pusă cu spatele la zid. Eu, cea de neînvins, eram biruită. Am început să mă rog şi mi-am amintit că nu-mi respectasem făgăduinţa de a-i chema pe fraţii Părintelui Jerome, la sosire. Necunoscând pe nimeni, l-am chemat, într-un acces de credinţă, pe părintele Moses Berry, în prezent ţinând de OCA (Orthodox Church in America). Din întâmplare părintele, tocmai trecea în grabă pe lângă telefon, în drum spre rugăciune. În prima clipă a fost tentat să lase maşina de răspuns să înregistreze mesajul meu, dar Dumnezeu l-a împins să ridice receptorul. A ascultat cu răbdare plângerea mea şi a aranjat ca cineva să vină a doua zi Duminica - să mă ia la Biserică. Toate acestea le-a făcut pentru o străină, înainte de a rosti un singur cuvânt din predica sa (de atunci a rostit foarte multe cuvinte predicând). Din clipa în care am intrat în Biserică (neortodoxă iniţial - convertită mai târziu), am ştiut că n-o voi mai părăsi niciodată. Eram acasă. Inima mea cânta de bucuria de a se afla în prezenţa lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor săi. Dragostea lui Dumnezeu mă inunda. Împărăţia interioară a sufletului meu sălta cu bucurie. Vărsam lacrimi din inimă pocăită şi plină de recunoştinţă. Însă, aşa cum îmi sporea credinţa, aşa îmi sporeau şi necazurile. Primul an de medicină mi-a fost şi perioadă de încercare garantată a credinţei.
După mai multe perioade de încercări, în 2000, am păşit temeinic în Biserica Ortodoxă din America. Părintele meu duhovnic a fost părintele Jacob Myers de la Biserica Ortodoxă Sfântul Ioan, Făcătorul de Minuni din Atlanta, Georgia. Ierarhul meu este Arhiepiscopul Dmitri. Am fost botezată de părintele Gherman şi unsă cu Sfântul şi Marele Mir de către părintele Smith. Numele meu de botez este Pantelimona, dupa Sfântul Mare Mucenic şi Vindecător Pantelimon.
Fiind o convertită, mai am multe de învăţat despre Ortodoxie. Totuşi, prin harul lui Dumnezeu, am învăţat să venerez (nu să ador) icoanele, care sunt ferestre spre cer. Am învăţat Rugăciunea inimii. Am învăţat că a posti fără a te ruga şi fără a face fapte de milostenie este ca şi cum ai coase cu un ac fără aţă. Am fost adusă în faţa Născătoarei de Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor. Citesc scrierile Sfinţilor Părinţi, am studiat Războiul Nevăzut, am învăţat cum să-mi fac semnul crucii.
Cea mai dificilă parte a Ortodoxiei, pentru mine, a fost renunţarea la o parte a bagajului meu cultural. Muzica ortodoxă este minunat de frumoasă şi-mi străpunge inima. Totuşi ritmica ei mi se pare ciudată. Am avut şi alte lupte în privinţa venerării icoanelor, fără a fi sigură că aceasta nu înseamnă a te închina unor chipuri cioplite. În timpul contemplaţiei, Domnul mi-a arătat că iconele sunt o balustradă la scara lui Iacov ajutându-ne să urcăm de pe pământ la cer, dar că balustrada nu este însăşi scara. Concentrându-te prea mult pe aparenţa materială a icoanei te poate conduce la a nu înţelege un lucru foarte necesar: importanţa ei cerească. Sfinţii nu fac deosebire: Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. (Psalmul 50)
Mi-a fost greu să mă decid între Biserica Ortodoxă Bulgară (Mitropolitul Joseph) şi Biserica Ortodoxă din America, (Mitropolitul Teodosius). M-am rugat lui Dumnezeu să-mi arate care dintre ei este mai bun. Şi Dumnezeu mi-a răspuns repede şi cu severitate: ,,Am mai mult decât un om bun în Biserica Mea. Toţi sunt la fel de buni”.
Sunt căsătorită şi am trei copii pe pământ şi unul în cer. Călătoria spre plinătatea lui Hristos, în Ortodoxie, este dinamică. Pentru a-L găsi pe Iisus, a trebuit să pierd totul, să pierd totul ca să câştig totul. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
O călătorie spre Ortodoxie
Carla Pantelimona Thomas
Această mărturisire mi-a fost trimisă chiar de autoare. Mărturia mi s-a părut simplă, neemfatică şi tulburătoare, este o scurtă mărturie despre convertirea la ortodoxie spre ştiinţa şi întărirea credinţei noastre, a celor care ne lăudăm că ne-am născut ortodocşi şi care credem că avem vreun merit pentru asta şi o scutire de efort.
Cea mai simplă definiţie a Ortodoxiei vine de la fiul meu care, fiind întrebat odată de un străin despre Ortodoxie a răspuns: ,,Ortodoxia este Biserica, aşa cum a fost ea stabilită de Hristos’’
Lui i-au trebuit numai opt ani pentru a înţelege acest lucru. Mie mi-au trebuit treizeci şi doi de ani şi încă tot mă mai aflu pe calea spre Ortodoxie. Călătoria mea spre Ortodoxie a început cu pierderea unei valize. Cât de misterioase, uluitoare şi de incredibile sunt căile Domnului. El mi-a luat o valiză cu toate lucrurile mele necesare vieţii materiale, a ascuns-o pentru un timp, atât cât a fost necesar ca eu să-L găsesc pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, mărgăritarul cel de mult preţ şi cea mai mare avere pe pământ şi în cer.
Obţinând A.B.S. în biofizica moleculară şi în biochimie la Yale University, mi-a trebuit ceva timp ca să mă hotărăsc să merg la o şcoală de medicină. Avusesem o serie de succese intelectuale, dar sufletul meu era neliniştit, îndurerat şi însetat după deplinătatea lui Hristos.
L-am chemat pe vărul meu, Părintele Jerom Sanderson - actualmente aparţinând Bisericii Ortodoxe Bulgare, care m-a sfătuit să merg la Boston şi să-i sun pe fraţii lui la sosire. În curând aveam să învăţ cât de important este să asculţi orice cuvânt de sfătuire al părintelui tău duhovnicesc. Aceasta este prima lecţie: să-ţi predai întreaga voinţă lui Hristos. Din fericire am stabilit să mă duc la Harvard, la Şcoala de Medicină, în septembrie, 1978 cu toate bunurile mele într-o valiză. Eram o călătoare de ocazie şi posedam acel sens adolescentin al invincibilităţii şi al siguranţei de sine. Era o desăvârşită pregătire pentru o toamnă nouă. M-am apropiat de zona de preluare a bagajelor din aeroport. Priveam atentă la orice valiză: nici una nu era a mea. Toate lucrurile mele erau pierdute. M-am dus la cămin, de vreme ce oficialii aeroportului m-au asigurat că bagajul îmi va fi adus acolo mai târziu. S-a întâmplat ca mai târziu să fie o săptămână. Aveam doar câţiva dolari. Şcoala era închisă pentru weekend. Aveam un cec de la părinţii mei, dar nu era nici o bancă în jur, nici o maşină automată pentru scoaterea banilor. Deznădejdea mă copleşise. Nu aveam nici măcar o periuţă de dinţi, ceea ce era o situaţie deplorabilă pentru o fiică de dentist. Era sâmbătă şi nu aveam decât hainele de pe mine. Într- adevăr, eram pusă cu spatele la zid. Eu, cea de neînvins, eram biruită. Am început să mă rog şi mi-am amintit că nu-mi respectasem făgăduinţa de a-i chema pe fraţii Părintelui Jerome, la sosire. Necunoscând pe nimeni, l-am chemat, într-un acces de credinţă, pe părintele Moses Berry, în prezent ţinând de OCA (Orthodox Church in America). Din întâmplare părintele, tocmai trecea în grabă pe lângă telefon, în drum spre rugăciune. În prima clipă a fost tentat să lase maşina de răspuns să înregistreze mesajul meu, dar Dumnezeu l-a împins să ridice receptorul. A ascultat cu răbdare plângerea mea şi a aranjat ca cineva să vină a doua zi Duminica - să mă ia la Biserică. Toate acestea le-a făcut pentru o străină, înainte de a rosti un singur cuvânt din predica sa (de atunci a rostit foarte multe cuvinte predicând). Din clipa în care am intrat în Biserică (neortodoxă iniţial - convertită mai târziu), am ştiut că n-o voi mai părăsi niciodată. Eram acasă. Inima mea cânta de bucuria de a se afla în prezenţa lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor săi. Dragostea lui Dumnezeu mă inunda. Împărăţia interioară a sufletului meu sălta cu bucurie. Vărsam lacrimi din inimă pocăită şi plină de recunoştinţă. Însă, aşa cum îmi sporea credinţa, aşa îmi sporeau şi necazurile. Primul an de medicină mi-a fost şi perioadă de încercare garantată a credinţei.
După mai multe perioade de încercări, în 2000, am păşit temeinic în Biserica Ortodoxă din America. Părintele meu duhovnic a fost părintele Jacob Myers de la Biserica Ortodoxă Sfântul Ioan, Făcătorul de Minuni din Atlanta, Georgia. Ierarhul meu este Arhiepiscopul Dmitri. Am fost botezată de părintele Gherman şi unsă cu Sfântul şi Marele Mir de către părintele Smith. Numele meu de botez este Pantelimona, dupa Sfântul Mare Mucenic şi Vindecător Pantelimon.
Fiind o convertită, mai am multe de învăţat despre Ortodoxie. Totuşi, prin harul lui Dumnezeu, am învăţat să venerez (nu să ador) icoanele, care sunt ferestre spre cer. Am învăţat Rugăciunea inimii. Am învăţat că a posti fără a te ruga şi fără a face fapte de milostenie este ca şi cum ai coase cu un ac fără aţă. Am fost adusă în faţa Născătoarei de Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor. Citesc scrierile Sfinţilor Părinţi, am studiat Războiul Nevăzut, am învăţat cum să-mi fac semnul crucii.
Cea mai dificilă parte a Ortodoxiei, pentru mine, a fost renunţarea la o parte a bagajului meu cultural. Muzica ortodoxă este minunat de frumoasă şi-mi străpunge inima. Totuşi ritmica ei mi se pare ciudată. Am avut şi alte lupte în privinţa venerării icoanelor, fără a fi sigură că aceasta nu înseamnă a te închina unor chipuri cioplite. În timpul contemplaţiei, Domnul mi-a arătat că iconele sunt o balustradă la scara lui Iacov ajutându-ne să urcăm de pe pământ la cer, dar că balustrada nu este însăşi scara. Concentrându-te prea mult pe aparenţa materială a icoanei te poate conduce la a nu înţelege un lucru foarte necesar: importanţa ei cerească. Sfinţii nu fac deosebire: Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. (Psalmul 50)
Mi-a fost greu să mă decid între Biserica Ortodoxă Bulgară (Mitropolitul Joseph) şi Biserica Ortodoxă din America, (Mitropolitul Teodosius). M-am rugat lui Dumnezeu să-mi arate care dintre ei este mai bun. Şi Dumnezeu mi-a răspuns repede şi cu severitate: ,,Am mai mult decât un om bun în Biserica Mea. Toţi sunt la fel de buni”.
Sunt căsătorită şi am trei copii pe pământ şi unul în cer. Călătoria spre plinătatea lui Hristos, în Ortodoxie, este dinamică. Pentru a-L găsi pe Iisus, a trebuit să pierd totul, să pierd totul ca să câştig totul. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
