Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“
partea a patra
Cel mai bun model al tradiționalei severități a creștinului ortodox față de propriile păcate este "Canonul de pocăință către Domnul Iisus Hristos". Cine l-a citit măcar o dată în viață a văzut în el cum omul își acuză propriul suflet de neglijență și de nepăsare față de mântuirea lui, într-un dialog cu sine însuși. Această culegere de scurte tropare are ca obiectiv tocmai înfricoșarea omului nepăsător, trezirea lui la o stare de adevărată pocăință, pentru că numai aflându-ne în pocăință pentru păcate vom primi iertare și milă din partea lui Dumnezeu. De aceea Însuși Dumnezeu, Cel ce a coborât printre oameni și a locuit împreună cu ei, a pus ca primă condiție a mântuirii, POCĂINȚA: "POCĂIȚI-VĂ, căci s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu"!
Am descoperit cu mirare că oamenilor le este frică să-și cunoască propriile păcate.. De ce? Pentru că uitând de păcatele făcute în trecut, ei "închid gura" conștiinței, menținându-și, cică, o anumită liniște sufletească. Dar punând sub microscop sufletele celor care își ignoră păcatele de moarte pe care le-au făcut cu mulți ani în urmă, mulțumindu-se doar cu acea spovedanie fără lacrimi făcută la repezeală imediat după ce le-au săvârșit, am descoperit un lucru extraordinar: toate aceste persoane trăiesc într-o stare de tulburare cronică, într-o lipsă de fericire vizibilă. Se spovedesc cu regularitate, dar de tristețea aceea persistentă nu se pot vindeca niciodată.. Se prefac că sunt fericite, dar se vede de la o poștă că nu sunt..
Am înțeles motivul acestei tulburări sufletești. Atunci când nu ai făcut CU ADEVĂRAT pace cu Dumnezeu, te găsești într-un mare dezechilibru interior. Uităm că noi înșine suntem suflare dumnezeiască: "Și a suflat Dumnezeu în gura lui Adam și s-a făcut Adam ființă vie". Dacă nu am închis definitiv conturile cu Dumnezeu, primind iertarea Sa pentru păcatele comise în trecut, noi, cei care suntem suflarea Lui, suntem zguduiți din temelii, pentru că suferă acea scânteie divină, care se ascunde în străfundurile sufletelor noastre.
Ne-am spovedit, de ce nu avem pace? De ce nu suntem încă iertați de Dumnezeu, deși preotul duhovnic ne-a pecetluit cu semnul Crucii, zicând asupra capetelor noastre: "Te iert și te dezleg de toate păcatele tale"? Pentru că atunci, când eram tineri, NU AM VENIT LA DUMNEZEU CU POCĂINȚĂ PE MĂSURA PĂCATELOR NOASTRE! Pentru că am mărturisit un adulter, sau un avort, sau o trădare de secrete care a dus la distrugerea unor familii, sau cine știe ce alte păcate grozave.., cu nepăsarea celui care mărturisește o amărâtă de bârfă! Dragii mei, principiul este acesta: mare este păcatul, mare trebuie să fie și pocăința pentru el. Multe să fie lacrimile, adânci să fie suspinele, necontenite rugăciunile.. Aceasta este pocăința bine-primită de către Milostivul Dumnezeu, cea care atrage cu adevărat iertarea păcatelor noastre! De aceea nu ne vindecăm, de aceea purtăm pecetea neiertării în suflete, care ne distruge încetul cu încetul..
Este rău să-ți cunoști păcatele?.. Eu zic că-i bine, și voi continua, frate ortodoxule, să ți le amintesc. Promit!
Preotul Sorin Croitoru de la Mantova (Italia)
