Fiind învăţătoare, vedea, cu darul lui Dumnezeu, câţi copii străluciţi şi folositori în societate ieşeau din mâinile ei. Însă copilul ei, singurul de altfel, căruia i s-a dedicat cu totul, nu vroia să se hotărască pentru un lucru, nu îşi găsea un scop în viaţă. Tovarăşiile rele l-au învăţat să distrugă din temelii şi să ruineze morala creştină, religia, ţara.
Zile, săptămâni, luni întregi lipsea de acasă, fără să trimită vreun semn de viaţă. Vă daţi seama ce însemna pentru mamă aceste lucruri! Cine va putea spune vreodată durerile, trudele, lacrimile unor astfel de mame care nu văd nici un progres, nici o speranţă în fiii lor! Şi această mamă aştepta vreo schimbare din partea fiului ei. Rugăciunea ei, tămâia care ardea, candela pe care o aprindea, toate acestea erau pentru fiul ei. Când a venit timpul ca băiatul să meargă în armată, mama s-a îmbărbătat cu aceste cuvinte: „Poate acolo se va redescoperi pe sine”.
Băiatul, însă, a prezentat un certificat de la psihiatru şi a dobândit o amânare. Mama rămăsese la obiceiul ei: candelă şi tămâie, ulei şi lacrimă.
Într-o zi, fiul ei s-a întors acasă deoarece luase hotărârea să meargă la armată. „Semn bun”, spuse mama în sinea ei. A trecut tot stagiul militar. Nu a venit să o vadă nici măcar o singură dată. Mama însă nu a lăsat fără ulei şi fără lacrimă colţul ei de rugăciune nici măcar o seară. Era luna mai, iar fiul ei s-a întors acasă bucuros, plin de bunădispoziţie, ca şi cum nu ar fi lipsit nici o zi. I-a cerut nişte bani pentru a merge câteva zile la mare împreună cu câţiva prieteni. I-a dat imediat. Mama a simţit atunci că se luptă cu cineva piept la piept. Nu acesta era copilul ei. Era duhul cel rău ce trebuia biruit de Duhul lui Dumnezeu.
Au trecut 10 zile şi s-au întors toţi bucuroşi. Au povestit noutăţile lor, au mâncat, au băut cafea, iar la final fiul i-a spus mamei:
– Mamă, ţi-am adus un cadou. Am zis să nu vin cu mâna goală, de data aceasta. Deschide-l să vedem dacă îţi place.
– Cadou de la tine, băiatul meu, şi să nu-mi placă? Mă bucur că te-ai gândit la mine.
– Deschide-l…
Mama a luat cadoul şi l-a deschis. Doar ce a zărit ce era înăuntru şi a îngheţat. Lacrimile i s-au scurs pe obraji. Era o candelă de o frumuseţe rară.
– Mamă, te vedeam dimineaţa şi seara că aprinzi candela şi ştiam, eram sigur, că faci acest lucru pentru mine. În gândul meu te vedeam mereu în faţa candelei. Nimic nu îmi scăpa din tot ceea ce făceai, din tot ceea ce sufereai. De atunci am avut această dorinţă arzătoare: eu să aprind candela, dumneata să pui untdelemnul şi… lacrima.
Zile, săptămâni, luni întregi lipsea de acasă, fără să trimită vreun semn de viaţă. Vă daţi seama ce însemna pentru mamă aceste lucruri! Cine va putea spune vreodată durerile, trudele, lacrimile unor astfel de mame care nu văd nici un progres, nici o speranţă în fiii lor! Şi această mamă aştepta vreo schimbare din partea fiului ei. Rugăciunea ei, tămâia care ardea, candela pe care o aprindea, toate acestea erau pentru fiul ei. Când a venit timpul ca băiatul să meargă în armată, mama s-a îmbărbătat cu aceste cuvinte: „Poate acolo se va redescoperi pe sine”.
Băiatul, însă, a prezentat un certificat de la psihiatru şi a dobândit o amânare. Mama rămăsese la obiceiul ei: candelă şi tămâie, ulei şi lacrimă.
Într-o zi, fiul ei s-a întors acasă deoarece luase hotărârea să meargă la armată. „Semn bun”, spuse mama în sinea ei. A trecut tot stagiul militar. Nu a venit să o vadă nici măcar o singură dată. Mama însă nu a lăsat fără ulei şi fără lacrimă colţul ei de rugăciune nici măcar o seară. Era luna mai, iar fiul ei s-a întors acasă bucuros, plin de bunădispoziţie, ca şi cum nu ar fi lipsit nici o zi. I-a cerut nişte bani pentru a merge câteva zile la mare împreună cu câţiva prieteni. I-a dat imediat. Mama a simţit atunci că se luptă cu cineva piept la piept. Nu acesta era copilul ei. Era duhul cel rău ce trebuia biruit de Duhul lui Dumnezeu.
Au trecut 10 zile şi s-au întors toţi bucuroşi. Au povestit noutăţile lor, au mâncat, au băut cafea, iar la final fiul i-a spus mamei:
– Mamă, ţi-am adus un cadou. Am zis să nu vin cu mâna goală, de data aceasta. Deschide-l să vedem dacă îţi place.
– Cadou de la tine, băiatul meu, şi să nu-mi placă? Mă bucur că te-ai gândit la mine.
– Deschide-l…
Mama a luat cadoul şi l-a deschis. Doar ce a zărit ce era înăuntru şi a îngheţat. Lacrimile i s-au scurs pe obraji. Era o candelă de o frumuseţe rară.
– Mamă, te vedeam dimineaţa şi seara că aprinzi candela şi ştiam, eram sigur, că faci acest lucru pentru mine. În gândul meu te vedeam mereu în faţa candelei. Nimic nu îmi scăpa din tot ceea ce făceai, din tot ceea ce sufereai. De atunci am avut această dorinţă arzătoare: eu să aprind candela, dumneata să pui untdelemnul şi… lacrima.
.
