Moartea este o mare taină

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Moartea este o mare taină. Ea este o realitate sigură, o lege a vieții omului, care își încheie drumul pământesc. Toți vom muri. Vom muri ca să trăim în veșnicie, fericiți sau nefericiți, după cum ne pregătim aici.

Într-o clipă, când ești chemat, lași pe toți, părăsești totul. Nu iei nimic cu tine. Doar cu sufletul mergi dincolo. Și tocmai acest adevăr îl ignoră mulți. Ei spun că nu au timp să se pregătească de moarte, că se vor pregăti mai târziu. Dar se înșeală. Dacă acum nu au timp, nu vor găsi niciodată!

Cum te pregătești pentru această clipă? Ai pace cu Dumnezeu? Păzești poruncile? Cercetezi biserica, pe săraci, pe bolnavi? Sau îți pui nădejdea în avere, în putere, în funcție, în tine, în filozofie? Toate acestea din urmă, se năruie. Se scutură ca florile, petală cu petală. Doar credința și faptele bune rămân, și ele ne pot mântui în Hristos Iisus. Iubind pe Iisus nu vei muri niciodată. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Cel ce crede în Mine, de va și muri, va fi viu”, spune Mântuitorul. Prin puterea iubirii vom putea trăi necontenit împreună cu toți cei dragi în veșnicie.

Părintele Constantin Sârbu, Lacrimă și har.

DESPRE IRITARE ȘI CEARTĂ

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Oamenii se ceartă când nu au pace în suflete.Cearta este iritarea interioară exprimată în exterior prin cuvinte rostite pe un ton ridicat.Dacă nu se ridică vocea,nu mai este o ceartă,ci o discuție în contradictoriu.Cearta nu aduce ușurare problemelor,ci le agravează.

Doi oameni iritați care se ceartă nu vor ajunge niciodată la un acord,pentru că niciunul nu îl ascultă pe celălalt.Practic,omul certăreț este lipsit de smerenie,deoarece Domnul Hristos zice:"Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima,și veți afla odihnă sufletelor voastre".

Domnul asociază blândețea cu smerenia.Unde lipsește una,lipsește și cealaltă.Totuși,smerenia este cauza blândeții,sau în alte cuvinte,omul modest,umil,este întotdeauna blând și are "odihnă în suflet",adică pace.Cearta este considerată de mulți ca o descărcare,o "răcorire",dar numai cel ce s-a certat foarte violent măcar o dată în viață știe cât s-a racorit..

      De fapt,cearta produce o epuizare generală a ființei umane,cuprinzând și sufletul,și trupul.Toate organele corpului omenesc suferă teribil după o ceartă:inima,sistemul nervos,stomacul,ficatul.Prin urmare,cearta este distructivă pentru om.Sfânta Scriptură a interzis întotdeauna certurile dintre oameni."Mâniați-vă și nu greșiți,de ceea ce ziceți în inimile voastre,în așternuturile voastre vă căiți",ne îndeamnă psalmistul David.Iar Sfântul Apostol Pavel ne avertizează:"Să nu apună soarele peste mânia voastră"!

Dar..care este cauza certurilor?

Dacă am vorbi cu medicii laici,ne-ar da diferite explicații.Bineînțeles că există mult adevăr în acestea.Creșterea iritabilității poate fi datorată oboselii cronice,arsurilor la stomac,ciclului menstrual la femei,unor stări de indispoziție fizică,pierderii răbdării..La un moment dat,cu primul prilej,omul iritat poate izbucni în ceartă,agresând verbal un interlocutor.

Dacă am discuta cu un psiholog laic,de asemenea ne-ar explica o multitudine de factori psihici care conduc la iritare și în final,la ceartă.

Complexe de inferioritate,frustrări,dorințe neîmplinite,așteptări înșelate,trădări ale unor persoane la care pretindem corectitudine,gelozii,invidii,ambiții neîmplinite,etc..

Dar aceste explicații,oricât de corecte ar fi,găsesc explicația iritării în omul însuși,sub aspectele sale psiho-fizice.

Să fie tot adevărul?..

Oare nu cumva Biserica deține niște informații care completează cunoștințele laice?Iată în puține cuvinte ce spune Biserica în legătură cu iritarea ce duce la ceartă.

Există niște duhuri necurate,diavoli ai mâniei.Aceștia sunt foarte iuți și fioroși.Ei înșiși sunt grozav de mânioși.Acești diavoli pătrund ușor în inimile lipsite de prezența Duhului Sfânt,și își comunică însușirile lor persoanelor în care locuiesc.Oamenii posedați de diavolii mânioși sunt mereu nervoși și puși pe ceartă,pentru că își iau firea de la paraziții nevăzuți care îi stăpânesc.Prin spovedanie,osteneli trupești,rugăciuni,împărtășanie,duhurile acestea pot fi îndepărtate din oameni.A spus-o chiar Domnul nostru Iisus Hristos:"Când duhul necurat iese din om,se duce în locuri pustii și fără de apă,neaflând odihnă"..Vindecarea omului mânios este grea,pentru că acesta trebuie să dobândească ceea ce-i lipsește cel mai mult:smerenia.

Dacă omul se umilește în adâncul inimii,intră Duhul Sfânt în inima sa și alungă demonul."Dumnezeu celui smerit îi dă har",scrie Sfântul Apostol Pavel.

Vindecarea va fi cu atât mai durabilă,cu cât omul va progresa duhovnicește

Sursa preot :Sorin Croitoru