SĂ-MI SPUI TU, DOAMNE!

Să-mi spui Tu, Doamne, cine sunt
Ce rost am eu în lume?
Căci Tu m-ai făcut din pământ
Părinţii mi-au pus nume.

Îngenunchiată mă uit în sus
Şi spun: „Doamne, mă iartă!“
În vis, mi-ai rostit numele pus
Şi-am tresărit îndată.

Tu, ne-ai făcut Doamne, din lut,
Ne-ai dat ca pază, îngeri
Da-n viaţă-ades, eu am trecut
Prin Valea cea de plângeri!

Cu timpu-am aflat cine sunt,
Sunt trecător prin lume.
Sunt simplu om, azi, pe pământ,
Şi-aicea am un nume!
(Georgeta. Craiova, 23, februarie, 2009)

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Care e rugăciunea primită de Dumnezeu?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 
- Părinte, cum să ne rugăm? Unii citesc mereu rugăciuni din cărţi, acatiste, paraclise, alţii se roagă doar cu propriile lor cuvinte. Care e rugăciunea primită de Dumnezeu?

- O rugăciune izbucnită din inimă, plină de încredere. Dumnezeu este foarte prezent în viaţa noastră, şi atunci, oriunde suntem, ne putem adresa Lui, iar El este prezent mereu şi ne ascultă. Să ne rugăm cu această încredere în Dumnezeu, cu această credinţă puternică, iar nu cu o rugăciune formală. Pentru că, adeseori, noi ne rugăm, dar n-avem încrederea aceasta că Domnul ne poate ajuta. Spunem rugăciunea, dar n-avem credinţă, n-avem această încredere în Dumnezeu cu toată fiinţa noastră. Atunci ne ascultă Dumnezeu, când ne rugăm cu încredere.

- Există şi un program de rugăciune pentru creştinul din lume, un program pe care el ar putea să-l respecte zilnic?

- Eu pot să vă dau un exemplu, nu un program. Nu prea cred în programe încredinţate românilor noştri, pentru că le respectă 2-3 zile şi după aceea le părăsesc, că se plictisesc. Le acceptă cu vorba, dar practic se lasă repede. E şi o vorbă, că la noi, la români, o sărbătoare nu durează mai mult de trei zile.

Să vă dau acum exemplul practic, din Pateric. În Orient, acolo unde s-a petrecut întâmplarea, de obicei plouă foarte rar. Un tânăr din vremea aceea mergea să vadă un bătrân care trăia în deşert. Când a ajuns, bătrânul l-a întrebat: “Ce mai este prin lume?”.

Iar fratele i-a răspuns: “E secetă mare. Se roagă preoţii în biserici şi tot nu plouă”. Bătrânul s-a mirat: “Cum frate? Vă rugaţi şi tot nu plouă? Ia să ne rugăm şi noi”. Bătrânul s-a pregătit pentru rugăciune, apoi şi-a ridicat mâinile în sus şi a spus câteva cuvinte către Dumnezeu. Le-a spus în taină, nu cu voce tare, şi deodată a început ploaia! Nu plouase de luni de zile. “Vezi frate? Dacă ne rugăm, plouă”. Bietul tânăr a rămas foarte uimit, n-a mai putut să spună nimic. E o întâmplare reală, nu o pildă. Ce înţelegem din ea? Că o rugăciune din inimă, din toată fiinţa, plină de smerenie, a adus imediat un răspuns din partea lui Dumnezeu. Imediat a plouat! Asta e o rugăciune adevărată!

Noi însă nu ştim să ne rugăm. Suntem risipiţi în aşa măsură, încât chiar când ne rugăm pentru noi, pentru ziua de astăzi, pentru un necaz, nu suntem “acasă” totdeauna. Ne rugăm şi mintea “scapă”, alunecă, şi te surprinzi că te gândeşti la altceva, chiar atunci când te rogi. Iar dacă nu te rogi continuu, cu încredere şi cu smerenie, El nu-ţi răspunde. Asta ne trebuie, o rugăciune plină de luare aminte, plină de atenţie. Domnul este prezent în fiecare zi şi noapte, este mereu lângă fiecare dintre noi; ne vede şi cunoaşte tot adâncul nostru, toate neputinţele. El ne cunoaşte, dar noi suntem cu gândul şi la El, şi în altă parte. Asta şi din cauza vrăjmaşului diavol, care caută să ne despartă de Dumnezeu şi aduce fel de fel de motive, de argumente, chemări şi ispite în mintea omului. Aşa ajungem să ne luăm după sugestiile lui şi să ne despărţim de Dumnezeu. Mai ales atunci când omul se roagă, demonul încearcă să intre în viaţa lui intimă ca să-l separe de Dumnezeu. De aceea, în asemenea împrejurări, când ştie că I se adresează lui Dumnezeu, omul trebuie să rostească rugăciunea cu multă căinţă, să-şi reproşeze lui însuşi că, iată, stă de vorbă cu Dumnezeu, dar mintea lui este departe, neatentă. Sunt şi oameni care au această bunăcuviinţă faţă de Dumnezeu şi îşi reproşează că sunt risipiţi, şi nu sunt conştienţi în apropierea de Dumnezeu, iar Dumnezeu vede această căinţă şi răspunde. Dar, cel mai adesea, mintea noastră e risipită şi ne rugăm formal. Sunt persoane care citesc noaptea multe acatiste, dar după ce citesc, dimineaţa se scoală şi încep să bârfească, să judece. Asta este ca şi cum nu s-ar fi rugat, şi de aceea, aceste rugăciuni nu sunt luate în seamă de Dumnezeu.

Părintele Sofian Boghiu

LEGENDA OUALOR ROSII

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE


Se spune că în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru păcatele noastre, în Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un coş plin cu ouă. Trecând ea prin acel oraş a auzit că Domnul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte şi a fost dus să fie răstignit pe dealul Golgota.
Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare, inima ei a fost cuprinsă de o mare durere. Ea era cu atât mai supărată pentru că Iisus l-a vindecat odată pe fiul ei, care era bolnav de moarte.
Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota, unde Iisus era bătut în cuie pe cruce şi nişte soldaţi îl păzeau. Din mâinile şi picioarele Lui sfinte curgeau stropi mari de sânge.
Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouă acolo jos, lângă crucea Domnului, şi a început să se roage plângând de durere:
- Doamne Sfinte, Tu, care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la moarte, ai înviat morţii şi ne-ai învăţat să credem în Dumnezeu, acum eşti răstignit pe cruce ca cel mai mare duşman. Te rugăm, iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi lasă-ne un semn, să ne aducem aminte de suferinţa pe care ai îndurat-o pentru noi.
Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la sângele care picurase pe ele din rănile Lui Iisus. Femeia n-a mai mers acasă, ci a rămas în oraşul Ierusalim. După trei zile de la răstignire, acea femeie împreună cu alte femei au mers la mormântul Domnului, dar acesta era gol şi atunci s-au bucurat mult, spunând: Hristos a înviat!
Plină de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei, care erau semnul suferinţelor Lui Iisus pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie împărţea tuturor câte un ou roşu, spunându-le: Hristos a înviat!
De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, femeia aceea credincioasă îşi pregătea câte un coş cu ouă roşii în amintirea Răstignirii şi Învierii Domnului. Le împărţea copiilor şi săracilor, povestindu-le despre suferinţele lui Iisus pentru mântuirea noastră, a oamenilor. Apoi îi punea să ciocnească în amintirea Învierii Domnului, spunându-le: Hristos a înviat!, şi primind răspunsul: Adevărat a înviat!
De la femeia aceea a rămas obiceiul să fie vopsite ouă roşii de Paşti şi să fie dăruite în amintirea Patimilor şi Învierii Domnului.

Tot omul este un cerşetor

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Doamne mare e puterea ta ...te rog nu ne abandona ...

 „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în mormânt“ (Iov 1:21).

     Căciula de pe capul lui este luată de pomană de la un miel, blana de la palton cu care-i înfăşoară gâtul este de la vulpe, cureaua cu care se încinge bărbatul la pantaloni este făcută din pielea unui viţel, cojocul Alain-Delon este de la oaie; cămaşa lui s-a croit din cânepa ogoarelor, nasturii de la cămăşi sunt din sideful obţinut din scoici, iar încălţămintea i-au dat-o animalele rumegătoare. Dacă ar trebui să dea înapoi toate câte le-a primit, atunci ar rămâne mai golaş ca puii de pasăre! Omul este foarte sărac („Iar eu sunt sărac şi sărman, Dumnezeule ajută-mă!“ – Psalmul 69:6), cu viaţa mai scurtă ca a untului în faţa razelor de soare. Omul, după ce a înţeles că este pământ, sărac, şi orb, şi gol, să privească în stânga şi în dreapta, dar să se uite şi în sus şi nu doar când deschide umbrela, ci să vadă norii care se învolburează, care urcă şi coboară căci aşa este şi viaţa lui. Omul ar trebui să privească apa cu bulbucii ei sclipicioşi, care acum răsar şi imediat se sparg şi pier, fiindcă aşa este şi viaţa lui. Omul să-şi aducă aminte că de moarte nu poate scăpa. „Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare, că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea“ (Psalm 48:7-9).
 Omul trebuie să gândească aşa: Ce s-a ales de Adam??? Ce s-a ales de Lameh care a trăit 777 de ani??? Unde sunt ei??? Ce sunt???
Atunci va zice omul: da, oricare trup omenesc este un biet pumn de ţărână. Omul să nu uite că rădăcina sa este pământul. Şi dacă Cel care i-a dat duhul i-l ia înapoi, el devine din nou pământ bun de  făcut cărămizi: căci „pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce“ (Facerea 3:19).
Oricine doreşte şi caută să primească harul dumnezeiesc, să i-l dăruiască Dumnezeu, trebuie întâi de toate să-şi cunoască foarte bine propria existenţă, să se cunoască pe sine. Acesta este adevărul adevărat. Pentru că orice lucru are un început. Şi dacă începutul nu-l poţi afla, nu ai cum să ajungi la bun sfârşit. Iar începutul şi adevărul este să cunoască omul că este nimic, zero, şi că din nimic au fost toate făcute. „A zis şi s-au făcut“. A zis şi s-a făcut pământul. Şi luând ţărână a sădit pe om. Fără suflare, un om de pământ. Aceasta este existenţa ta. Aceasta suntem toţi, pământ şi ţărână. Aceasta este prima lecţie pe care trebuie să o înveţi foarte bine pentru ca harul lui Dumnezeu să vină şi să rămână pentru totdeauna cu tine. Din aceasta vine cunoştinţa adevărată şi tot din aceasta se naşte smerenia. Să nu fii greoi la cuvinte când spui acestea, ci foarte sigur pe tine să mărturiseşti adevărul: „sunt pământ, praf şi ţărână“. Aceasta este prima noastră mamă. Şi atunci ar trebui ca omul să ia ţărână şi să o presare în capul cel fudul şi gol şi să-şi aducă aminte că de moarte nu va scăpa nici el. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Cea mai înalta filozofie este gândul la moarte“. Însă, o, ce fiinţă nobilă, ce făptură minunată este OMUL, care cu înţelepciunea lui atât de mult se deosebeşte de dobitoace; făptură care e ruptă din mâinile lui Dumnezeu; făptură menită să stea cu îngerii la masă. Şi totuşi, omul se lasă înşelat de diavoli şi ajunge să se ruşineze de chipul Ziditorului. Un om care este stăpânit de patimi.
 Omul invidios seamănă cu un dulău colţos, care nu-l poate suferi pe semenul lui.
 Omul lacom are maţele pestriţe şi se aseamănă cu un şarpe veninos care se repede într-una să muşte, să ucidă.
 Omul plin de mândrie este plin de sine ca un curcan, care se umflă de însăşi goliciunea lui.
 Omul lacom este ca un lup care veşnic umblă să sfâşie şi să înghită.

„Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier“.

                                                                     PREOT IOAN