PĂCAT, POCĂINȚĂ, SPOVEDANIE

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“



partea a patra

 
Cel mai bun model al tradiționalei severități a creștinului ortodox față de propriile păcate este "Canonul de pocăință către Domnul Iisus Hristos". Cine l-a citit măcar o dată în viață a văzut în el cum omul își acuză propriul suflet de neglijență și de nepăsare față de mântuirea lui, într-un dialog cu sine însuși. Această culegere de scurte tropare are ca obiectiv tocmai înfricoșarea omului nepăsător, trezirea lui la o stare de adevărată pocăință, pentru că numai aflându-ne în pocăință pentru păcate vom primi iertare și milă din partea lui Dumnezeu. De aceea Însuși Dumnezeu, Cel ce a coborât printre oameni și a locuit împreună cu ei, a pus ca primă condiție a mântuirii, POCĂINȚA: "POCĂIȚI-VĂ, căci s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu"!
Am descoperit cu mirare că oamenilor le este frică să-și cunoască propriile păcate.. De ce? Pentru că uitând de păcatele făcute în trecut, ei "închid gura" conștiinței, menținându-și, cică, o anumită liniște sufletească. Dar punând sub microscop sufletele celor care își ignoră păcatele de moarte pe care le-au făcut cu mulți ani în urmă, mulțumindu-se doar cu acea spovedanie fără lacrimi făcută la repezeală imediat după ce le-au săvârșit, am descoperit un lucru extraordinar: toate aceste persoane trăiesc într-o stare de tulburare cronică, într-o lipsă de fericire vizibilă. Se spovedesc cu regularitate, dar de tristețea aceea persistentă nu se pot vindeca niciodată.. Se prefac că sunt fericite, dar se vede de la o poștă că nu sunt..
Am înțeles motivul acestei tulburări sufletești. Atunci când nu ai făcut CU ADEVĂRAT pace cu Dumnezeu, te găsești într-un mare dezechilibru interior. Uităm că noi înșine suntem suflare dumnezeiască: "Și a suflat Dumnezeu în gura lui Adam și s-a făcut Adam ființă vie". Dacă nu am închis definitiv conturile cu Dumnezeu, primind iertarea Sa pentru păcatele comise în trecut, noi, cei care suntem suflarea Lui, suntem zguduiți din temelii, pentru că suferă acea scânteie divină, care se ascunde în străfundurile sufletelor noastre.
Ne-am spovedit, de ce nu avem pace? De ce nu suntem încă iertați de Dumnezeu, deși preotul duhovnic ne-a pecetluit cu semnul Crucii, zicând asupra capetelor noastre: "Te iert și te dezleg de toate păcatele tale"? Pentru că atunci, când eram tineri, NU AM VENIT LA DUMNEZEU CU POCĂINȚĂ PE MĂSURA PĂCATELOR NOASTRE! Pentru că am mărturisit un adulter, sau un avort, sau o trădare de secrete care a dus la distrugerea unor familii, sau cine știe ce alte păcate grozave.., cu nepăsarea celui care mărturisește o amărâtă de bârfă! Dragii mei, principiul este acesta: mare este păcatul, mare trebuie să fie și pocăința pentru el. Multe să fie lacrimile, adânci să fie suspinele, necontenite rugăciunile.. Aceasta este pocăința bine-primită de către Milostivul Dumnezeu, cea care atrage cu adevărat iertarea păcatelor noastre! De aceea nu ne vindecăm, de aceea purtăm pecetea neiertării în suflete, care ne distruge încetul cu încetul..

Este rău să-ți cunoști păcatele?.. Eu zic că-i bine, și voi continua, frate ortodoxule, să ți le amintesc. Promit!

Preotul Sorin Croitoru de la Mantova (Italia)

Rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan Scărarul

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca și regele Avgar Te chem: „Vino și tămăduiește-mi rănile gândurilor mele celor rele și Te voi lauda ziua și noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile să știe ca Tu, Doamne, săvârșești minuni ca și altădată, ierți păcatele, sfințești și dai viața”
Rugați-vă pentru mine, toți Sfinții, ca sufletul meu să învețe smerenia lui Hristos!
Ca pe un Luceafăr ce își îndreaptă lumina fără de greșeală până la marginile lumii, te-a pus pe tine Domnul, spre pildă de înfrânare, Îndreptătorule Ioan, părintele nostru. Locuitor pustiului, înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ioan. Cu postul, cu privegherea și prin rugăciune primind daruri cerești, tămăduiești pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui Ce ți-a dat ție putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Omorând patimile cu nevoința ta, părinte, te-ai suit la desăvârșirea nepătimirii, cuvioase, cu mintea cea nematerialnică zburând către cele nematerialnice, cu flacăra rugăciunii mistuindu-ți cugetul cel materialnic, preacuvioase, foc te-ai arătat cu totul, Preaînțelepte Ioan, cugetătorule de Dumnezeu. Pentru aceasta, ridicându-te cu evlavie la Privirile Cel Dumnezeiești, te-ai schimbat în bună schimbare.
Făcând din virtuți trepte de înălțare către cer cu adevărat, te-ai întors cu evlavie către adâncul cel nesfârșit al Privirii Celei Dumnezeiești și nimicind toate cursele demonilor, acoperi pe oameni nevătămați de ele. O, Preacuvioase Părinte Ioan, cel ce ești scară a virtuților, roagă-te să fim mântuiți noi toți!
Cu rugăciunea cea plină de priveghere ai supus bărbătește pe vrăjmașul cel iubitor de somn și te-ai arătat păstor treaz al turmei lui Hristos și luminător al învățătorilor, de Dumnezeu insuflate