Așchii din Crucea Patimilor -Lavinia Stefan Filip

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


Vezi, Doamne, cât m-am depărtat de tine-n aste vremuri?
De-aceea, nu-ți cer să m-alini, ciți cer să mă cutremuri!
În tihnă să îmi torni infern, în blid să-mi picuri fiere,
Și bârna să mi-o rupi în ochi, căci văd făr’ de vedere…

Dă-mi vinele la un fierar, să-mi toarne foc în ele,
Văpaie dă-mi, nu doar scântei, să nu mă mai înșele!
Dă-mi mâinile arvună-n Iad smolitelor parâme,
Căci nelucrând lucrarea Ta, s-au pus să o dărâme.

Vezi umerii cum mi-au căzut, ca niște zări surpate?
Cum talpa-mi prinse rădăcini în malul de păcate?
Am dat Iordanul pe nămol și-agheazma pe leșie –
De Iuda te-a vândut o dat’, eu te-am vândut de-o mie.

Atâtea pietre zac prin târg, căci ne lovim cu pietre –
Și-atâtea răni avem pe noi, că știm să dăm cu sete.
Ne prea-zgârcim doar la obraji, economie facem
Și, nu Te supăra pe noi, dar nu vrem să-i întoarcem!

De-atâta ros din creștinism cu fadă pocăință,
Nici scoarțele n-au mai rămas intacte din credință.
Și-atâtea oale-avem pe foc, iubirea căldicind-o,
Că fir de carne nu mai e… doar os – perfid albind-o.

Transfugi ai propriilor vieți, ne-ascundem în secunde,
Sfârșiți de drumurile lungi, ce nu ne-au dus niciunde.
Ne-am rătăcit de veșnicii, momiți de vreo morgană,
Sorbind beții de vorbe mari pe post de sfântă hrană.

Și tot mai des știm despre cer doar meteo-prognoze,
Ori horoscopic tălmăcim astrale diagnoze –
Uitând că nouă ceruri sunt, că-n ele ni-i seninul
Și c-abia-n ultimul stă Cel ce ne-a făcut destinul.

Atâtea candele am ars, storcându-le lumina
Sculptând în ele duhul frânt, amestecat cu vina.
Opaiț slab prin peșteri lungi le e, adesea, raza,
Căci nefiind din scut ceresc, firavă le e paza.

Prin spinii lumii de-am umblat, n-am priceput jertfirea,
Nici pietrei nu i-am înțeles în inimă-mpietrirea.
Poveri luptam din răsputeri, făr’ de-a-Ți afla puterea,
Și praznic Paștelui cinsteam, făr’ de-a-Ți trăi ‘Învierea.

Adie-mi duh în adevăr – senin, nebun, văratic
Și îndoielii dă-i amurg – întins pe zări, tomnatic.
Mă-nvață calea mai curând, c-o tot confund cu drumul,
Iar vieții - focul viu i-l dă, căci am aflat doar scrumul.

Să nu mă iei în sânul Tău, cu binecuvântare,
Ci cât mai jos să mă azvârli, ca să mă scol mai tare!
Iar de m-oi alipi de glod, în glod să-mi fie veacul,
Căci știu că-n drumul către Rai, în iad lumesc mi-e leacul…

Coadă de topor

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

         Se zice că era un om care, în preajma iernii, se trezi fără lemne de foc. Avea nevoie şi de ceva lemne de construcţie. Alergă în pădure, dar acolo observă că toţi copacii aveau crengile sus de tot şi nu putu apuca nici măcar una s-o rupă. Era pe vremea când copacii înţelegeau de vorba omenească... Omul nostru ştia acest lucru şi se rugă de mai mulţi copaci să-şi lase crengile în jos, să-şi facă şi el o sarcină de crengi, să-şi împlinească nevoile. Dar, ca şi cum s-ar fi vorbit între dânşii, copacii nu-i arătau nici o bunăvoinţă, ţinându-şi toţi crengile ridicate, parcă dimpotrivă, apărându-le. Unuia singur i s-a făcut milă şi, aplecându-şi câteva ramuri, l-a chemat: "Vino! Mi-e milă de tine!" Omul a prins ramurile, a început să le despoaie de crengi, iar la urmă, rupând una mai grosuţă, a auzit zicând: "Pe mine ciopleşte-mă frumos, fă-ţi la fierar un topor ascuţit şi fă-mă coadă de topor. Şi vino cu toporul în pădure şi taie câte uscături vrei. Nu te vei mai ruga de nimeni.
 Omul făcu aşa. Se întoarse în pădure şi primul copac pe care îl doborî fu chiar acela care îi dăruise creanga din care îşi făcuse coadă de topor. Înainte de a cădea, omul şi coada de topor auziră suspinul copacului: "Să fii blestemat, îi zise omului, că ai încălcat legea recunoştinţei. Mie mi-a fost milă de tine, iar tu, drept răsplată, m-ai tăiat, şi încă pe mine cel dintâi. Asta ţi-e recunoştinţa? De m-ai fi lăsat, ţi-aş fi dat în toate toamnele din crengile mele!" "Iar tu, îi zise cozii de topor, să fii blestemată în vecii vecilor şi numele să-ţi fie de ocară în toată lumea, că te-ai întors împotriva mea şi a pădurii din care te tragi, făcându-te unealta acestui nerecunoscător. Şi numele de ocară, coadă de topor, să-l poarte şi omul care va face ca tine".

                                                             Să exersăm continuu

Un pianist discuta cu unul din prietenii săi cei mai apropiaţi. Vorbind printre altele despre muzică, pianistul îi spuse: "Dacă nu exersez o zi, simt din plin lucrul acesta, dar numai eu observ. Dacă nu exersez două zile, observă şi prietenii mei. Dacă nu exersez trei zile, observă şi publicul". La acestea, prietenul, care era un bun creştin şi apreciat pentru viaţa lui exemplară, îi spuse pianistului: "Şi mie mi se întâmplă la fel cu rugăciunea. Dacă nu mă rog o zi, observă cu siguranţă Dumnezeu. Dacă nu mă rog două zile, observ eu însumi. Dacă nu mă rog trei zile, simt şi cei din jurul meu".

Apropo, la dumneavoastră cum e?