NEPUTINŢA NOASTRĂ ŞI ASUMAREA CRUCII

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Dacă este vreun lucru de neînţeles în această lume, acesta se referă la cea mai importantă lucrare a lui Iisus Hristos: asumarea Crucii. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să-L înţelegem pe Hristos, până la Cruce, inclusiv. Sunt multe cuvinte ale Domnului greu de înţeles. Sunt multe lucruri greu de înţeles din gesturile Sale şi din acţiunile Sale. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, Crucea pe care şi-a asumat-o Hristos a devenit „pentru iudei sminteală, pentru păgâni nebunie”. Dar Apostolul Pavel nu uită să sublinieze, ca o concluzie importantă pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, că ea este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu.

 
Dacă astăzi, când cuvântul lui Dumnezeu nu mai este străin pentru oameni şi nimeni nu poate să spună că nu-l cunoaşte, căci până şi cele mai închise culturi, cele mai fundamentaliste popoare au acces la el, totuşi învăţătura lui Iisus Hristos este tot mai puţin primită, aceasta se datorează faptului că noi, creştinii, care am cunoscut cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu, şi în special noi, creştinii ortodocşi, nu ne asumăm cu totul Crucea Domnului. Toţi ne dorim mântuirea. Nimeni din lumea aceasta nu doreşte să fie nefericit. Toată lumea doreşte o veşnicie fericită, chiar dacă unii cred în existenţa ei, iar alţii nu.

 
                                           Ce înseamnă însă pentru noi fericirea?

 Pentru noi, creştinii ortodocşi, pentru cei care suntem aici, în biserică, pentru mine, ca preot şi călugăr, oare fericirea înseamnă cruce? Oare când ne trezim dimineaţa Îi putem spune lui Hristos: „Doamne, fie voia Ta”?

 Chiar dacă mai înainte Îl rugăm: „Doamne, păzeşte-mă de oameni răi!”, „Doamne, păzeşte-mă de cursele vrăjmaşului!”, „Doamne, dăruieşte-mi putere să fac voia Ta!”, „Doamne, dăruieşte-mi sănătate să pot sluji şi pe alţii!”, „Doamne, dăruieşte-mi înţelepciune!”, „Doamne, fereşte-mă de tot răul!”, la final, privind Crucea aşa cum a privit-o Hristos în Grădina Ghetsimani, oare putem să spunem ca El: „Doamne, facă-se voia Ta”?

 
Vom zice că vrem, dar nu înţelegem, şi dacă am înţelege, am zice. Iubiţii mei, nu numai că nu putem înţelege, dar şi dacă am înţelege, firea noastră omenească n-ar putea primi. Acesta este momentul în care Iisus Hristos Şi-a depăşit firea Sa umană. Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a asumat firea umană, cum nimeni n-ar fi putut s-o facă, cu toate păcatele lumii şi cu toate urmările acestora. Pe umerii Lui apăsau păcatele întregii lumi. Pentru că El a venit în lume să-i mântuiască pe toţi, de aceea apăsau şi păcatele celor ce nu se vor căi, precum şi urmările acestora. Dacă Iuda s-a dus în iad, şi Hristos a fost acolo. Aşa încât El ca Om a văzut că tot ceea ce apăsa pe umerii Săi era peste firea umană. În mod firesc, instinctiv, a cerut să se îndepărteze paharul. Ca Om nu ar fi putut să-l bea. Cu toate acestea, a încheiat rugăciunea: „Dar nu voia Mea să fie, ci voia Ta!”, adresându-se Tatălui ceresc.

Deci chiar dacă am înţelege, ne-ar fi foarte greu să primim. Aici Hristos ne-a arătat că nu trebuie să ne speriem dacă nu putem pentru că nu trebuie să ne copleşească orgoliul. Firea noastră umană trebuie să se smerească până acolo încât să spunem: Doamne, nu doar dacă îmi dai crucea nu pot, dar, singur, nici cel puțin să respir nu pot! 

Şi atunci, pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este”, dacă Tu vrei ca eu să mă mântuiesc suportând o astfel de operaţie, dă-mi putere să o suport, trimite-mi înger păzitor, trimite-mi puterea Ta, înmulţeşte harul, cel pe care mi-l dai în fiecare zi, ca să-mi pot purta crucea pe care Tu mi-o pui înainte şi îmi ceri să mi-o asum!

 
E firesc ca a doua jumătate a postului să fie mai grea chiar şi din punct de vedere alimentar. Toţi simţim că stomacul parcă are probleme. Unii avem probleme cu poftele, alţii, care sunt bolnavi, au chiar probleme de sănătate. Postul devine mai greu şi se simte mai bine crucea. 

De aceea Biserica ne pune în mijloc Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne aducă aminte că într-adevăr nici Lui nu I-a fost uşor, deşi nu erau păcatele Lui. Nici nouă nu ne este uşor, chiar dacă sunt păcatele noastre. Soluţia care este?

 Să rămânem cu păcatele, să ne adâncim în ele, să comentăm ca Petru, să ne văicărim ca Iuda sau să spunem: „Doamne, fie voia Ta”?

 
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a III-a din Postul Mare (A Sfintei Cruci) – 3 aprilie 2016