IUBIREA UNEI MAME

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Eliana Popa

Într-o casă mititică străjuită de doi nuci,
Cu șindrilele căzute și cu rosturi în uluci,
O mămică și-un pruncuț au pe-o masă un colț de pită,
Doar copilu-i e comoară și o face fericită!
Este tânără vădană, greul o apasă mult
Mai că-i vine să-și blesteme ziua-n care s-a născut.
Dar privind la prunc cum suge înfășat într-o maramă,
Îl sărută cu iubire și cu un fior de teamă!
O, ce gând mai e acesta? Parcă răul stă să vină
Și pruncuțul plânge des, n-are pace, nici odihnă!  Este-o noapte friguroasă, dintr-o iarnă timpurie, 
Cineva îi bate-n geam! Cine ar putea să fie?
A deschis cu teamă ușa și puțin nedumerită
A văzut în fața sa, o bătrână gârbovită.
A dat buzna în colibă, nepoftită, nechemată
Și s-a așezat pe scaun lângă foc, sub o corlată.
I-a făcut un ceai fierbinte gazda noastră necăjită,
Apoi s-a întins să doarmă fiind tare obosită.
Dar când zorii dimineții i-au aprins lumini în tindă
A văzut că nu-i copilul și nici baba gârbovită.
Și-a-nțeles, atunci, femeia, că în cea trecută noapte,
În căsuța ei intrase, musafir, cumplita Moarte!
 Și atunci ca o nebună, jeluindu-și copilașul,
Alergă strigând cu ură:,, Moarte, ți-ai găsit nănașul!
Nu te las sa-mi iei copilul, de ți-oi da sufletul meu,
Chiar de-ar fi să trec hotarul pân' la Bunul Dumnezeu!
Dar deodată vede-n cale o femeie-n strai cernit:
,, - Spune-mi, rogu-te și mie, dacă cumva ai zărit
Moartea hâdă, nemiloasă, încotro a apucat?
Cu pruncuțul meu cel dulce în maramă înfășat! "
,, - Am să-ți spun, grăi femeia cu ochi reci ca doua stele,
Dacă-mi cânți acum și mie, toate-acele cântecele
Care-ți înfloreau pe buze cum înfloare trandafirul,
Și țeseau o rugă sfântă când îți legănai copilul!
Eu sunt Noaptea și adesea, te-ascultam lângă fereastră
Parc-o vrajă mă lega lângă bătătura voastră! "

Și cu lacrimi de durere, mama a-nceput să-i cânte
Toată jalea ei cea mare se lovea de văi și munte,
Și plângea cu ea în cântec, tare-nduioșată, Noaptea
Care-i arătă drumeagul spre care pornise Moartea.
Și porni din nou sărmana alergând pe drumul Morții
(Și rugându-i pe toți sfinții ca să i se schimbe sorții) 
Merse preț de-o zi întreagă și dădu într-o răscruce,
Se opri nedumerită, neştiind pe un' s-apuce!
Dar văzu lângă picior, cam uscați, doi mărăcini
Arțăgoși nevoie mare și împodobiți cu spini!
,, - Măi ciulini, fie-vă milă, n-ați văzut de dimineată
Moartea hâdă și bătrână cu un pruncuşor în brață? "
,, - Am văzut-o, am văzut-o, ducea-n brațe pruncuşor
Însă dacă vrei a-ți spune, au grăit spinii în cor,
Să ne strângi la pieptul tău, ca să înflorim și noi
Iară lacrimile tale să ne fie stropi de ploi!"
Și femeia-i strânse-n brațe, curgea sângele șiroaie
Lacrimile ei de mamă îi udară ca o ploaie
Sângele cădea rubine, furând sărutări luminii
Şi-mbrăca în flori de maci iarba și cu mărăcinii!
  Fericiți, nevoie mare, i-arătară din răscruce
Peste care deal să treacă și pe unde s-o apuce!
Însă alt necaz, mai mare, se abate și o-ncurcă
Când în fața ei se-ntinde un lac cu o apă adâncă.
De durere și de ciudă, neștiind ce să mai facă,
Încercă să-i soarbă apa, poate astfel o să-l treacă.
Însă lacul, plin de gheață, îi vorbi din unda-i rece :
,, - Nu mai încerca degeaba, numai eu, pe mal, te-oi trece!
Însă vreau în schimb să-mi dai, din a ta înfățișare,
Ochii tăi frumoși și limpezi ca două mărgăritare!
Atunci mama plânse, plânse, ochișorii s-au uscat
Margărite prețioase, jertfă lacului s-au dat!
Atunci lacul a cuprins-o ridicând-o pe un val
Și-a trecut-o ca pe-un fulg de pe-un mal, pe un alt mal.
  Acolo simți miresme de rămase fără grai!
Flori alese, soiuri multe de credeai că ești în Rai
Însă își veni în fire și strigă în gura mare:
,, - Unde să-mi găsesc copilul? Știi tu, iarbă, știi tu, floare? "
,, - Cum să îți găsești copilul dacă nu mai poți vedea,
Îi grăi o bătrânică care florile păzea.
Dă-mi cosița ta de aur și de mână te voi duce,
Printre florile acestea (ce nu-s flori să se usuce)
Poate-ți vei găsi copilul, fiindcă multe inimioare
Se ascund înmiresmate în potirele de floare.
Tu ascultă-le atentă, poți de vrei, să le mângâi
Și-ai să afli într-o floare, bătând, inimioara lui!
  Și atunci cu bucurie și simțindu-și biruința,
Și-a smuls biata mamă părul și i-a dăruit cosița!
Și a mers cu ea bătrâna pe la fiecare floare
Și a ascultat atentă, multe, multe inimioare!
În sfârșit, găsi copilul într-o floare delicată,
Însă Moartea se arată și-i strigă înfuriată:
,, - Cum ai îndrăznit, femeie, să ajungi până aici? "
,, - Dorul mamei tu nu-l știi, n-are temere nici frici!
Am venit să-mi iau copilul, l-ai răpit precum o hoață
Îmbrăcată-n zdrențe negre și cu chip de cotoroanță!"
,, - N-ai să poți lua copilul, fiindcă n-am să te las eu!
Căci răspund de fiecare în fața lui Dumnezeu!"
,, - Dă-mi copilul! strigă mama, punând mâna pe-alte flori,
Altfel smulg toată grădina, chiar de-ar fi să mă omori! "
Speriată hâda Moarte, de-așa dragoste de mamă,
O lăsă un pic mai moale, lângă o cișmea o cheamă
,, - Hai, privește în fântână! Iată am adus cu mine,
Ochișorii tăi din lac și-ai să vezi cu mult mai bine!"
Se-apleacă atunci femeia, peste marginea fântânii
Unde Dumnezeu arată soarta pruncilor și-a lumii!
Și văzu înmărmurită, mai să i se facă rău,
Ce amar și ce durere de trăia copilul său!
În genunchi cazu sărmana, ca un trunchi, lângă fântână
Și strigă spre cer umilă :,, Doamne, voia Ta e bună!
Nu mă asculta pe mine, ține-L în a Ta grădină
Decât rob în întuneric, lasă-l floare în Lumină!

RUGĂ...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Doamne, Iisuse Hristoase, întărește-ne credința

Și în Sfânta Ta Lumină înnoiește-ne ființa!

Și ne vindecă orbirea și picioarele infirme,

Care nu mai pot a merge, să se roage către Tine.

Doamne, Iisuse Hristoase, luminează bezna minții,

Să pășim și noi pe Calea pe care-au urmat-o Sfinții;

Vindecă de neputință și leprosul și ologul,

Cum atunci, lângă Vitezda, slobozita-i slăbănogul.

Doamne, Iisuse Hristoase, pregătește-ne aici,

Ca atunci când va fi vremea, să-i urmăm pe Mucenici.

Dă-ne dragostea fierbinte pe care au avut-o ei,

Să murim pentru credință ca cei Șapte Macabei.

Doamne, Iisuse Hristoase, poartă-ne-napoi prin vremi,

Să privim cum și-au dat viața Sfinții Martiri Brâncoveni;

Cum străbunii noștri vrednici, purtând cuşma sau catrința,

Nu Te-au pus ca noi pe Cruce… și nu și-au vândut credința.

Doamne, Iisuse Hristoase, cercetează via Ta

Să vezi dacă azi mai afli, roadă sfântă coaptă-n ea.

Și de-o fi trimite, Doamne, de cu zori culegătorii,

Că la adăpostul nopții stau la pândă prădătorii.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Tatălui de Sus,

Să primesc a Ta iubire, nici curat, nici vrednic nu-s,

Dar încerc s-alerg la Tine, Tu-mi ești singur Ajutorul

C-am ales să urc Golgota și apoi să urc Taborul!

✍️ Eliana Popa

UN OM - de Eliana Popa

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

           


Într-o toamna friguroasă, pe-un drumeag plin de noroi,
Un bărbat mergea alene, lângă carul tras de boi!
Era Gheorghe, om sărac, de vreo doi ani însurat
Cu Ioana lui cea dragă, fata orbului din sat.

Orbul era om hain, rău la suflet, prost de gură
Stăteau toți într-o căsuță, cu doi boi în bătătură.
Unul era al lui Gheorghe, cel cu numele de Corbu
Celălalt, un bou mai tânăr, îl avea stăpân pe orbu'.

Astăzi, l-a trimis pe Gheorghe, ginerele său cel bun,
(Orbul nu făcea nimic, poruncea ca un stâpân)
Să se ducă în pădure, după lemne de iernat
Și s-aducă un car de lemne, cum adus-au toți din sat.

Și în zorii dimineții a-njugat la car pe Corbu,
(Îl iubea ca pe-un prieten) și pe Breazu al lui orbu'.
A pus doi posmagi în traistă, a luat biciul și securea,
Din pridvor îi rânjea orbul: ,, De te-ar înghiți pădurea! "

A tăcut cuminte Gheorghe... n-a luat vorbele în seamă,
Era om în toată firea, de blesteme n-avea teamă!
Și-l răbda, răbda sărmanul, Ioana lui răbda la fel,
Aveau un pruncuț de-o lună, pe Ioan cel mititel.

A luat vreascuri mai uscate cu care s-ațâțe focul,
Buturugi au fost mai multe și le-a scos cu târnăcopul
A tăiat și lemn mai verde care arde mai mocnit,
Să nu-l supere pe orbu' și să-l vadă mulțumit.

A pornit apoi spre casă, mângâind cu drag pe Corbu,
Îndemnând cu duioșie și pe Breazu al lui orbu',
Și aproape pe-nserate a ajuns cu caru-n sat,
Lângă casă, hop necazul... când costișa au urcat!

A-ndemnat din gură boii:,, Hai cu tata, dragii mei!
(Nu cum fac adesea unii înjurând de dumnezei)
Corbu încerca din greu și se opintea cu carul,
Însă Breazu al lui orbu' n-a mai vrut să urce dealul.

A pocnit din bici spre el, a strigat, însă degeaba,
Breazu sta ca un catâr, nu mai vrea să-și facă treaba,
Furios din tindă orbul, cum făcea adeseori,
A strigat:,, - Oprește, Gheorghe! Nu vreau boul să-mi omori!

Și acum să mi-l slobozi! Vreau întreg sa mi-l aduci,
Și apoi, nu mă privește! Treaba ta, cum te descurci.
Altfel nu mai calci în curte, îți iei pruncul și nevasta,
Și plecați din casa mea! Gata... Și cu asta-basta! "

Ce sa facă bietul Gheorghe? Orbul tot dădea din gură
I l-a scos din jug pe Breazu și l-a dus în bătătură.
S-a întors apoi mâhnit, de tot ce-i făcuse orbu'
Și s-a pus în jug, sărmanul, ca să tragă lângă Corbu!

Și a tras, a tras cu Corbu, împreună, carul greu:
,, - Hai cu tata! Hai cu tata, că ne-ajută Dumnezeu!"
În genunchi căzut-a boul, ostenit de nu se poate,
,, - Hai, cu tata! Hai, cu tata! Împreună pân' la moarte!"

Și zvâcni atunci, în jug, Corbu tatii cu putere!
Urcă dealul dinspre casă, scoțând muget de durere!
Gheorghe cu cămașa ruptă și cu umărul rănit,
Ud de sânge și sudoare ca Hristos cel răstignit!

Au urcat cu bine dealul, au ajuns în bătătură,
Orbul aștepta în tindă, molfăind o-njurătură...
Obosit de-atâta trudă, cu tot trupul parcă frânt,
S-a culcat în fân cu Corbu, ca in iesle Pruncul Sfânt.

Asta nu-i poveste, frate, cititorul meu cel drag,
Când am scris aceste versuri, mi-au curs lacrimi mari, șirag.
Cel ce-a tras în jug cu Corbul, Gheorghe, e bunicul meu!
A murit atunci, de tânăr, odihnească-l Dumnezeu!

Și mereu îi am în minte, Bunu' Gheorghe și cu Corbu,
Și mă rog la Domnul Sfântul să îl ierte și pe orbu'!
Sursa foto internet.

ÎN PEȘTERA CU FOCU-N VATRĂ

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

             

de Eliana Popa


Trăia odată-ntr-o pădure, un pustnic tare cuvios,
Se nevoia în rugăciune și mult îl îndrăgea Hristos,
Și a primit un mare dar( dorit de orice muritor)
Adeseori să i se-arate, chiar îngerul său păzitor!
Stăteau de vorbă față-n față, ca doi prieteni minunați,
Un înger lângă un sihastru, cu dragostea de sus, legați!


Dar într-o zi, în care moșul porni să caute bureți,
Văzu în fața lui o ceată, cu câțiva vajnici călăreți.
Și după ei, legat în lanțuri, mergea un hoț ce-a tâlhărit,
Târât spre locul de pedeapsă, fiind la moarte osândit.
Îşi zise cuviosu-n barbă, oftând, aceste cuvințele:
,, - Aşa! Așa! Să-şi ia pedeapsa pentru purtările lui rele! "


Şi începând din ziua aceea, când pe tâlhar l-a judecat,
Prietenul său, cel din ceruri, defel nu s-a mai arătat!
Și s-a mâhnit, atunci, sihastrul, și s-a-ntrebat ce a greșit?
N-a mai băut nici strop de apă, trei zile nu s-a mai hrănit,
Plângea și se ruga fierbinte, nu-și amintea păcatul greu
Ce l-a gonit pe sfântul înger și L-a mâhnit pe Dumnezeu!


Văzându-i plânsul și durerea, a treia zi, la ceas de seară,
Când pleoapa zilei se închide și astrul spre apus coboară,
Prietenul său cel de taină, divinul înger păzitor,
A coborât, iar, în chilie și i-a grăit dojenitor:
,, - Așa te-ai bucurat, tu, frate, și-n mintea ta ai judecat
Pe-acel nefericit tâlhar, pe care ei l-au condamnat!
De ce te faci judecător? Te-au pus a-l judeca pe el?
Nu știi că toată judecata o are Dumnezeu din cer?
Însă nu plânge, doar m-ascultă, căci mila Domnului e mare,
Eu îți voi spune ce sa faci, de vrei să dobândești iertare.


Îți dau această rămurică! E vestejită și uscată,
Va trebui s-o porți cu tine, să nu o lepezi niciodată!
Și când vei merge la culcare, să-ți fie pernă, rămurica
Să părăsești acest pustiu, să nu-ți iei traista, nici sarica.
Să mergi în lume, printre oameni și să cerşeşti bătând la porți,
Să pribegești și zi şi noapte, să întâlnești tâlhari și hoți,
Iar cineva de te-o opri în a lor casă, peste noapte,
Te odihnești, apoi, în zori, să-ți vezi de drumu-ți mai departe!


Să pribegești de dimineață și până astrul o s-apună,
Zi după zi, cu plânsu-n geană, pân' ai să faci o faptă bună.
Așa a hotărât Acela, ce ne-a zidit și ne-a creat,
Fiindcă, tu, pe al tău frate, l-ai osândit și judecat.
Când vei vedea cum rămurica a înverzit și are floare
Să știi, iubitul meu prieten, c-atunci ai căpătat iertare!


Bătrânul auzind acestea primește ramura uscată,
Și se întoarce, iar, în lume, rătăcitor din poartă-n poartă.
Cerșea un colțișor de pâine și-un adăpost pe timp de noapte,
De multe ori, lipsit de ele, mergea cu Domnul, mai departe!
Și ostenit fiind, odată, intră să doarmă-ntr-o pădure,
Nădăjduind că-n luminişuri, o să găsească rugi cu mure!
Nu mai mâncase de trei zile și parcă nu avea putere
Era slăbit de-atâta umblet...și trist, de marea lui cădere!


,, O, Doamne, trupu-mi e povară și sufletul a obosit,
Și firul din suveica vieții, s-a subțiat și s-a slăbit!
Ce faptă bună mai pot face, eu putregaiul, încă viu...
Mai ai răbdare cu moșneagul? Sau poate, Doamne, e târziu? "
Așa a cugetat bătrânul, când iată, chiar în fața sa
O peșteră, cu boltă-naltă, și cu un foc care ardea,
În fața vetrei sta de veghe, privind afară, o bătrână...
Păși sfios, spre ea, sihastrul:,, - Măicuță dragă, sara bună!
Te rog, îndură-te de mine, că-s ostenit...și mă dor toate!
Şi lasă-mă să dorm aici! În zori pleca-voi mai departe."


Cu milă îl privi bătrâna, făcându-și nodul la năframă:
,, - Nu pot să te primesc, părinte, chiar dacă vreau, fiindcă mi-e teamă..
În frica Domnului, îți spun, că am trei fii, tâlhari și hoți
De-aceea se feresc de oameni și locuim aici, cu toți!
De te-oi primi, chiar și o noapte, cum ar fi drept și creștinește,
S-ar supăra sau și mai rău... te-or omorî, Doamne ferește! "
,, - Bătrâno, eu sunt om de treabă, nu sunt slujbaș al stăpânirii!
Te rog să nu te îndoiești! Te rog în numele iubirii!
Flăcăii tăi, chiar de sunt aprigi, azi nu te vor lua la rost
C-ai miluit un călător, flămând și fără adăpost!"


Bătrâna l-a poftit să intre, căci parcă-i risipise frica,
El s-a culcat într-un ungher, având drept pernă rămurica!
Mirată fiind, de-așa pribeag, și neștiind cum să-nțeleagă
De ce bătrânul musafir, drept căpătâi și-a pus o creangă,
L-a întrebat de unde vine și unde merge călător,
Iar el i-a povestit, cu lacrimi, greșeala lui de-a fir-a-păr!
Și când a auzit bătrâna, cum pentru-o faptă așa mică,
E nevoit să rătăcească... vaai... s-a cutremurat de frică!


Dacă acest bătrân, beteag, e nevoit să rătăcească
Până va face-o faptă bună și creanga o să-nmugurească,
Apoi feciorii ei tâlhari, amar, amar ce vor primi:
,, - Of, Doamne, Iisuse Hristoase, pe ei, cum îi vei osândi?
Dacă acest sihastru blând, doar pentr-un gând e pedepsit,
Flăcăii mei ce vor răspunde, că au furat și tâlhărit? "
Nici bine nu-și termină gândul și iată, fiii au venit
Și mânioși se-ntorc spre ea, văzând străinul adormit:
,, - Ce ai făcut? Și cine-i omul? De câte ori ți-am spus noi, mamă,
Să nu primești niciun străin!" grăiră cei trei hoți cu teamă.


,, - N-aș fi putut să nu-l primesc, fiindcă și el e pedepsit,
Pe Dumnezeu l-a supărat, pentru un gând nesocotit
Și pribegește zi de zi, prin arsiță, prin vânt și ploi
Nu are loc de înnoptat, de milă l-am primit la noi! "
Priviră cu mirare toți, spre cuviosul adormit
Ne-nțelegând, privindu-i chipul, ce faptă rea a săvârșit.
Dar unul dintre cei trei frați, răutăcios fiind din fire,
Strigă la el, stricându-i somnul:,, - Hei, moșule! Măi, musafire!
Ia să ne spui povestea ta! Ce ai făcut? Și cine ești?
Cum ai ajuns în grota noastră? Ridică-te să ne vorbești! "


S-a ridicat, atunci, bătrânul și a-nceput a-și spune viața
Cu glasul blând, cu lacrimi grele, aproape până dimineața!
Și-n tot acest răstimp în care și-a spus întreaga lui poveste,
Cei trei tâlhari simțeau în suflet, căința cum îi năpădește
Au început atunci a plânge, știind ce mult au stat în rău,
Și uite cum, în acea noapte, toți s-au întors la Dumnezeu!
Toți se rugau, și fii și mamă, cu lacrimi multe și căință
Făcând din peștera cea rece, chilia lor de pocăință!


Spre dimineață au adormit și ei, alături cu sihastrul
Și s-au trezit în miezul zilei, când lumina puternic astrul,
Au vrut să-l scoale pe bătrân, dar ființa lui era-mpietrită
Iar ramura, sub capul său, era frumos înmugurită!
Trecuse-n viața de apoi, acolo, unde mergem toți,
Având alături sfântul înger, o bătrânică și trei hoți!


În peștera cu focu-n vatră, în mâini cu șirul de metanii,
Trei cuvioși, la ceas de seară, cântau tropare și litanii.

SUNT OLTEANCĂ DIN BĂNIE

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Eliana Popa

Sunt olteancă din Bănie, mândră sunt de neamul meu
Nu îmi plec la nimeni fruntea, doar la Bunul Dumnezeu.
Mi-a pus maica-n scăldătoare, busuioc și nalbă mare,
Să fiu floare-ntre oltence, sufletul să-mi fie floare.

 
În biserica din deal, cea cu plop bătrân și-nalt
Popa Leon, într-o toamnă, m-a miruns și botezat.
Acel loc îl port în suflet și mă-ntorc mereu, mereu
La biserica din deal, unde doarme neamul meu.

 
Și de fiecare data, când mă-ntorc, mă simt pruncuță
Parcă-l văd pe tata-n poartă și pe buna mea măicuță
Dar sub lespedea de piatră, amândoi se odihnesc
Doar în duh de rugăciune pot să-i simt, să le vorbesc.

 
Îmi spunea bunelul, dragul, multe pilde și povești,
Cu Ilene Cosânzene și cu fapte vitejești,
M-așeza lângă icoană și rostea cu glasul lui,
Rugăciunea ce se cheamă,, brâul Maicii Domnului "

Îmi vorbea de neamul nostru, prigonit, dar plin de glorii,
Depănam, la gura sobei, multe pagini de istorii,
Și mi-a spus o vorbă mare, ce nicicând nu pot s-o uit,
Căci sub fiecare brazda e osciorul vreunui sfânt.

 
Că-n pământul țării noastre, este-un uriaș potir
Care-a strâns și va mai strânge, sânge nobil de martir,
Mi-a mai spus ca neamul nostru, grea Golgotă stă să urce
Și atunci când va fi vremea, să pun umărul la Cruce.

 
Iar pe-aceia ce luptară pentru neamul românesc,
Voievozi-martiri și domni, ca pe sfinți să îi cinstesc
Căci prin sângele meu curge și un strop de Vladimir,
Îmi spunea bunicul mândru, ținând mâna la chimir.

Își avea bunicul portul, pantaloni albi de dimie
În picioare opincuțe și pe cap cu pălărie,
Peste mijloc cu chimir sau se mai strângea în bete
Avea cinci copii frumoși, doi băieți și-ncă trei fete.

 
Pe bunica Lisaveta o iubesc deși n-o știu,
În pomelnic, totdeauna, numele cu drag i-l scriu,
Unii zic ca mult ii seamăn, că am ochii ei ca mura,
Când privesc mai cu mânie, am ca ea căutătura.

 
Mult mi-e drag că sunt olteancă, căci olteanca n-are preț
De-ar seca apa din Jiu și albia la Olteț
Mult mi-e drag ca sunt româncă și așa voi fi mereu,
Până-n clipa cea din urmă, mândră sunt de neamul meu.

Când obosești...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                         

Când obosești să lupți cu viața și lacrimi
n-ai ca să mai plângi,
Când simți că totul se sfârșește
și doar dureri amare strângi,

Ridică-ți ochii către ceruri și strigă-ți neputința toată
Spre Cel ce-a dus povara lumii....și înc-o duce și ne-aşteaptă !
Când ești înconjurat de oameni dar ești mai singur ca sihastru'
Când florii nu-i mai simți parfumul , nici cerul nu-ți mai pare-albastru

 
Aprinde-o candelă în suflet și cheamă numele cel Sfânt
Și vei simți cum ruga ta, coboară Cerul pe Pământ !
Așa făcut-a și Hristos în noaptea-n care a fost vândut
Știind că va urma Calvarul după acel viclean sărut

 
Era tot singur în durere, doar luna își vărsa argintul
Țesând din fire de lumină, un giulgiu pentru Răstignitul !
Când toți dormeau cu visu-n gene și ochi vicleni pândeau în noapte,
Când lacrima-i cădea fierbinte peste-ale rugii sfinte șoapte,

 
Când peste tot era tăcere și-n cer și-n lumea pământească,
Un înger coborî din slavă, voința-i să o întărească !
Și dacă a urcat Golgota ,ducând povara până sus,
(Nu Crucea Lui , ci crucea noastră era pe umeri la Iisus )

 
Cum ar putea să nu te audă ? Nimic nu-i poți ascunde Lui
De-L chemi îți va întinde mâna ...ce poartă urma de la cui !
Câtă durere a purtat cuprinsă-n spinii împletiți
Nu orice spini ce-i știm cu toții, ci spinii cei mai ascuțiți

 
Din spinii târâtori pe piatră ...(nici frunze n-are acel soi).
Un singur spin și te ucide...Dar El ? Cu patruzeci și doi ?
O, frații mei, câtă durere în trup și-n suflet a purtat !
Precum un miel la-njunghiere pentru păcatul meu s-a dat ,

Pentru întreaga Omenire de la Adam și până azi...
Și tu nu poți, iubite frate...nimic să ierți...nimic să rabzi !
De-L vei chema și tu-n durere, îți șterge suferința toată
Și te ridică pe-ai Săi umeri și spre pășunea Lui te poartă
Atât de mult te prețuiește că în Altare iar se frânge
Să-ți fie hrană și putere prin Trupul Său și Sfântu-i Sânge !

GOLGOTA

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

    Versuri:Eliana Popa 

E ziua durerii,Golgota asteaptă

O jertfă supremă,o jertfa curată

Dovada iubirii ce s-a intrupat

Si jertfa e Însusi Cel Far' de Păcat

Durerea Îl frânge, iar gloata nebună

Îi scuipă obrazul, Îi pune cunună

Iar biciul atinge Făptură cea Dulce

Pe umerii sacri,El duce o cruce.

E Crucea durerii,dar Cruce Divină

Ce-o poartă pe umeri Acel Far' de Vină

Cu ea sa deschidă o poarta spre Cer

Doar celui ce crede si vine la El

Si merge si cade,multimea-L impinge

Deliru-i cuprinde si setea de sânge

Durerea e cruntă, lovit e de-o piatră

Ridică-Te Doamne!Golgota așteaptă!

Sudoare si sânge-i imbraca făptura

Si Cerul Îl plânge,Îl plânge natura,

Doar omul nu-L vrea si coasta-i străpunge,

Din care se varsă si apă si sânge.

Si sângele curge si spală păcatul

Multimii ce-asteaptă să vină Sabatul

Tâlharul e cel care-i simte durerea

Iisus e Acela ce-i dă invierea.

E Jertfa din urmă ce-a spus-o Proorocul

S-aprindă iubirea, să ardă ca focul

E Jertfa din urmă si Tie mă-nchin,

Căci singur Tu esti ,Eternul Divin!

ATÂT DE FRIG...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                     

Eliana Popa

Mi-atât de frig în arșița iubirii,
Tu m-ai lăsat pe-un piedestal să ard
Și grea îmi este trena amintirii,
Căci ți-am fost muză, dulcele meu bard!

Iubirea noastră a sfidat uitarea
Ne-am regăsit pe-același vechi peron,
Eu ți-am purtat pe buze sărutarea
Și-am încălcat al inimii canon.

Tu m-ai ținut ascunsă-ntr-o poveste,
M-ai așteptat să mă întorc râzând
Ce-a fost cândva... și astăzi încă este
Mai tainic, mai frumos și mai profund.

N-aș vrea ca timpul iar să ne despartă,
Eu am venit din sfere argintii
Tu ai venit din lumea ta bogată,
Nu mă-nțelegi și lumea mea n-o știi.

În lumea mea e veșnic primăvară
Iar lumea ta e goană după vânt,
Iubirea asta iar o să ne doară,
De nu ne luăm spre lumea mea avânt.

Mai așteptăm în gara vieții noastre
Un tren ca să ne ducă pe o stea,
Să emigrăm spre alte lumi albastre
Unde nicicând nu o să moară dragostea.

Sursa foto: Pinterest

TÂLHARUL SI CUVIOSUL

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

( de Eliana Popa)

Mari minuni trăit-a omul până azi...dar sunt uitate
Le mai spun bătrânii noștri și Părinții in vreo carte !
Azi va povestesc cu versul, vouă dragii mei la toți
Despre un tâlhar vestit pentru banda lui de hoți !

Era om foarte puternic ,respectat de-ai săi ortaci,
Care jefuiau de bunuri și bogați dar și săraci !
Însă-acest tâlhar temut avea și-o virtute mare
Că se închină tot timpul Preacuratei Născătoare
N-a trecut o zi să uite sau să nu vrea să rostească
După câteva metanii ,rugăciunea îngerească !

Dar când se țesea amurgul a trecut pe drumul lor
Un bătrân și bun duhovnic , om cu duhul văzător,
Și când l-au văzut tâlharii către el s-au năpustit
I-au luat-un ceaslov din rasă ! Alte lucruri n-au găsit !

Nu s-a tulburat bătrânul dar a zis cu voce tare :
,, - Acum vreau să mă conduceți la al vostru, ăl mai mare !"
Rușinați de-a lui blândețe și de chipul lui de sfânt
I-au îndeplinit dorința făr' a scoate un cuvânt !
Și l-au dus la seful bandei ( cel cu ruga îngerească )
Că dorea preacuviosul doua vorbe să-i grăiască !

,, - Cheamă-n fața mea, te rog, toți ortacii...mic și mare
Să le spun câteva vorbe spre folos și spre-ndreptare!"
Si a poruncit tâlharul ca sa vină toți supușii
Numa' unul a rămas...stând pitit în dosul ușii !
,, - Nu sunt toți...mai este unul , porunceste-i ca să vina !
Stă ascuns în umbră nopții că se teme de lumină."

După ce a zis acestea, toți au remarcat cu groază
Că lipsește , cine credeti ? Slugă cea mai credincioasă
Ce făcea de toate-n casa pentru șeful 'ăl mai mare
Avea grijă de bucate și de-ntreaga-i bunăstare !

Și fiind chemat din nou a spus că s-a luat cu treaba
Da-i venea s-o ia la fugă sau la mos să-i smulgă barba
A venit dar sta departe și-și lăsă privirea-n jos
Nu putea privi defel la plăcutul lui Hristos !
Atunci preotul ii spune, pe un ton poruncitor :
,, - Spune-n numele-Acelui ce-i Atoate Ziditor!
Cine ești și pentru ce ai venit din locul tău ?

Și ce vrei să faci, spurcate , robului lui Dumnezeu ?
Hai grăiește adevărul ,spune-n fața tuturor
Să te-audă și stăpânul căruia-i ești slujitor !"
O putere nevăzută l-a silit și a răspuns :
,, - Ce-ai cu mine tu, bătrâne, ce slujești la Cel de Sus ?
Eu nu-s om , cum toți crezut-au ...sunt un drac venit din iad
Și am fost trimis aici, să-l o omor pe-acest bărbat !

Dar nu-l pot ucide fiindcă, acest om peste hoți mare,
Are multă evlavie la Prea Sfânta Născătoare !
De vreo zece ani de zile îl pândesc ca pe o pradă
Să-i duc sufletul în iad, și în focul lui să ardă !
Dar degeaba că nu uită nici o zi de rugăciune
Dimineata-n zori de ziuă și când soarele apune !
Și puterea Preacuratei mă împiedică mereu
Să îndeplinesc porunca lui Satan, stăpânul meu !"

S-au cutremurat toți hoții , șeful lor stătea uimit
Până ce bătrânul preot către diavol a grăit :
,, - Azi îți poruncesc viclene ,în numele lui Hristos
Să dispari pentru vecie , jos in iadu-ntunecos !
Nici un rău să nu mai faci ,omului cu evlavie
Către Maica Preacurată , către Preasfânta Marie!"
Și a dispărut vicleanul și tâlharul bucuros
A făcut o-nchinăciune și-a dat slavă lui Hristos !

Și-a mărturisit cu lacrimi, toate relele făcute
A-mpărtit tot ce-a furat și-a făcut chilie-n munte
A ales calea cea strâmtă cu o mare bucurie,
Viețuind in rugăciune mult smerit și cu trezvie !
Eu te rog Prea Sfântă Maică să privești și către mine
Că și eu în pun nădejdea ca tâlharul , doar la tine
Nu sunt vrednică de milă , nevointa-mi e săracă
Rugăciunea mea putină o-ndrept către tine, Maica !"

( după o pilda ortodoxă )

,, BANUL, OCHIUL DRACULUI "

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“



( de Eliana Popa)

Intr-o vreme-ndepartata, intr-un targ de la oras, 

Vietuia in buna stare un batran negustoras, 

A muncit si-a strans avere, pentru cei trei fii ai lui, 

N-a stiut cum zice-o vorba: “Banu-i ochiul dracului”.

Il mai intrebau vecinii pentru ce trudeste-atat?“

 - Ca sa aiba copilasii, tot ce eu nu am avut”! 

Asa raspundea grabit si la treaba fuga, fuga,

 Fiii, auzind aceasta au lasat deoparte munca.

Si-a venit si ziua care a-ncheiat omul cu viata, 

Cum ne ducem fiecare cand ni se sfarseste ata! 

Fiii au ramas cu toate, cate tatal a trudit, 

Dar nesabuiti si lenesi au mancat si-au cheltuit!

Insa sufletul de tata L-a rugat pe Domnul Sfant,

 Sa-l intoarca pentr-un ceas, din vecie pe pamant, 

Sa priveasca bucuros si cu duiosie mare,

 Cum traiesc acum copiii fara chinuri si sudoare!

Si Prea Sfantu-n marea-i mila l-a trimis la fiii lui,

 (Ca sa luam cu toti aminte la “lucrarea” banului), 

Si batand la usa casei cu putere, si dor mult,

 A vazut in pragul casei un alt om, necunoscut!

A ramas uimit batranul, si-a-ntrebat de-ai sai feciori,

 I-a raspuns atunci strainul: “ - Sunt toti trei in inchisori! 

Lenea i-a-invatat la vicii, s-au dedat la fapte rele, 

Au furat, au facut crime si-au acum pedepse grele!”

“ - Ah, suspina-n barba tatal, cu durere ! 

Vai si vai, Am crezut ca-i pregatesc pentru viata ca in rai,

 Dar de fapt cu bani si-avere si cu tot ce am trudit,

 Le-am facut nu viata, Rai, pentru iad i-am pregatit!”

Si-a plecat mahnit pe strazi graind catre trecatori: “ 

- Sa nu fiti nebuni ca mine ! Banii sunt inselatori! 

Luati aminte toti la mine cum din ochi lacrimi imi cad

, Ca din prea multa iubire, mi-am trimis fii la iad!

Invatati-i sa munceasca sa-si castige bani si-o paine, 

Nu le dati avere multa, ca sa leneveasca maine!

 Faceti-le rai in ceruri langa Cel ce ne-a creat,

 Ca si-ntreaga Lui Zidire, lucra, lucra ne'ncetat!

Daca soarele rasare zi de zi pana-n amurg,

 Stelele vegheaza-n noapte, apele spre mare curg,

 Daca inima ta bate si in tine toate-s treze,

 Mainile si trupul tau pentru ce sa nu lucreze?”

Mostenirile lasate pentru cei ce lenevesc, 

Ii ajuta doar vremelnic si pe multi ii osandesc, 

Bogatia si huzurul mult il bucura pe dracu', 

Chiar de zici ca-l tii prieten “numai pan' o sa treci lacul”!

UN OM...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

de Eliana Popa

Într-o toamna friguroasă, pe-un drumeag plin de noroi,
Un bărbat mergea alene lângă carul tras de boi!
Era Gheorghe, om sărac, de vreo doi ani însurat
Cu Ioana lui cea dragă, fata orbului din sat.

 
Orbul era om hain, rău la suflet, prost de gură
Stăteau toți într-o căsuță cu doi boi în bătătură.
Unul era al lui Gheorghe, cel cu numele de Corbu,
Celălalt, un bou mai tânăr, îl avea stăpân pe orbu'.

 
Astăzi l-a trimis pe Gheorghe, ginerele său cel bun,
(Orbul nu făcea nimic, poruncea ca un stâpân),
Să se ducă în pădure după lemne de iernat
Și s-aducă un car de lemne, cum adus-au toți din sat.

 
Și în zorii dimineții a-njugat la car pe Corbu,
(Îl iubea ca pe-un prieten) și pe Breazu al lui orbu'.
A pus doi posmagi în traistă, a luat biciul și securea,
Din pridvor îi rânjea orbul: ,, De te-ar înghiții pădurea! "

A tăcut cuminte, Gheorghe, n-a luat vorbele în seamă,
Era om în toată firea, de blesteme n-avea teamă!
Și-l răbda, răbda sărmanul, Ioana lui răbda la fel,
Aveau un pruncuț de-o lună, pe Ioan cel mititel.

 
A luat vreascuri mai uscate, cu care s-ațâțe focul,
Buturugi au fost mai multe și le-a scos cu târnăcopul
A tăiat și lemn mai verde, care arde mai mocnit,
Să nu-l supere pe orbu' și să-l vadă mulțumit.

 
A pornit, apoi, spre casă, mângâind cu drag pe Corbu,
Îndemnând cu duioșie și pe Breazu al lui orbu',
Și aproape pe-nserate a ajuns cu caru-n sat,
Lângă casă, hop necazul... când costișa au urcat!

 
A-ndemnat din gură boii:,, Hai cu tata, dragii mei!
(Nu cum fac adesea unii, înjurând de dumnezei)
Corbu încerca din greu și se opintea cu carul,
Însă Breazu, al lui orbu', n-a mai vrut să urce dealul.

 
A pocnit din bici spre el, a strigat, însă, degeaba,
Breazu sta ca un catâr, nu mai vrea să-și facă treaba,
Furios, din tindă, orbul, cum făcea adeseori,
A strigat:,, - Oprește, Gheorghe! Nu vreau boul să-mi omori!

 
Și acum să mi-l slobozi! Vreau întreg sa mi-l aduci,
Și apoi, nu mă privește! Treaba ta, cum te descurci.
Altfel nu mai calci în curte, îți iei pruncul și nevasta,
Și plecați din casa mea! Gata... Și cu asta-basta! "

Ce sa facă, bietul Gheorghe? Orbul tot dădea din gură
I l-a scos din jug pe Breazu și l-a dus în bătătură.
S-a întors, apoi, mâhnit de tot ce-i făcuse orbu'
Și s-a pus în jug, sărmanul, ca să tragă lângă Corbu!

 
Și a tras, a tras cu Corbu, împreună, carul greu:
,, - Hai cu tata! Hai cu tata, că ne-ajută Dumnezeu!"
În genunchi căzut-a boul, ostenit de nu se poate,
,, - Hai, cu tata! Hai, cu tata! Împreună pân' la moarte!"

 
Și zvâcni atunci, în jug, Corbu tatii, cu putere!
Urcă dealul dinspre casă, scoțând muget de durere!
Gheorghe cu cămașa ruptă, și cu umărul rănit,
Ud de sânge și sudoare ca Hristos cel răstignit!

 
Au urcat cu bine dealul, au ajuns în bătătură,
Orbul aștepta în tindă, molfăind o-njurătură...
Obosit de-atâta trudă, cu tot trupul parcă frânt
S-a culcat în fân cu Corbu, ca în iesle Pruncul Sfânt.

 
Asta nu-i poveste, frate, cititorul meu cel drag,
Când am scris aceste versuri, mi-au curs lacrimi mari, șirag.
Cel ce-a tras în jug cu Corbul, Gheorghe, e bunicul meu!
A murit atunci, de tânăr, odihnească-l Dumnezeu!

 
Și mereu îi am în minte, Bunu' Gheorghe și cu Corbu,
Și mă rog la Domnul Sfântul să îl ierte și pe orbu'!

ADEVARUL SI MINCIUNA

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

         Patru calatori plecat-au pe acelasi drum prin lume, Si-au ajuns la sfada multa, ne spun cartile batrane! FOCUL se sfadea cu APA, ADEVARUL cu MINCIUNA, Intre ei trona semeata si ranjind hidos, ranchiuna!
Dar satui de-atata vorba si scarbiti de-atata cearta, S-au oprit la o rascruce, hotarand sa se desparta, Unul mai falos le zice: “- Eeei, ce v-a gasit, poftim! Dar de-om vrea a-ne-intalni, cum o sa ne regasim? “ - Pe mine ma veti afla in tot timpul si-n tot locul, Unde fumul se inalta”, asa le graieste FOCUL, ADEVARUL SI MINCIUNA,
Patru calatori plecat-au pe acelasi drum prin lume, Si-au ajuns la sfada multa, ne spun cartile batrane! FOCUL se sfadea cu APA, ADEVARUL cu MINCIUNA, Intre ei trona semeata si ranjind hidos, ranchiuna!
Dar satui de-atata vorba si scarbiti de-atata cearta, S-au oprit la o rascruce, hotarand sa se desparta, Unul mai falos le zice: “- Eeei, ce v-a gasit, poftim! Dar de-om vrea a-ne-intalni , cum o sa ne regasim?
“ - Pe mine ma veti afla in tot timpul si-n tot locul, Unde fumul se inalta ", asa le graieste FOCUL, “ - In bordeie si in case unde veti vedea lumina, In amnare si in piatra si in orice zi senina!”
“ - Eu voi fi in orice susur de izvoare si de rauri, In cascade si in ploaia ce involbura parauri, Dimineata-n firul ierbii, eu voi roura si pleoapa!" Asa a grait semeata, susurandu-si vorba, APA !
“ - Eu voi fi pe tot pamantul , cat e soarele si luna, Ma gasiti oricum, oriunde!” a grait razand, MINCIUNA. “Si pe uliti, si-n bordeie, si-n palate si in piete, Si in sufletele celor invatati sa ma rasfete!
Stau in vorbe si in fapte, stau in cugete si-n carti, Stau in stiinta unor “genii”, ma-nsotesc cu regi si hoti, Ba, ma mai strecor voioasa si in suflet de ateu, Ii soptesc ca nu exista nici Hristos, nici Dumnezeu!
Ma desfat chiar si-n Biserici, stau pe limba la doi, trei, Care intra sa se-nchine, doara asa, din obicei! Ma strecor chiar si-n Altare, prin politici si arginti, Dar mai greu, caci slujitorii nu-s cu totii adormiti!
La tot omul mic sau mare, daca-s tineri sau sunt mosi, Mai ales in guvernare, unde-s marii mincinosi! Ii slujesc pe toti cu ravna si ii duc la tatal meu, Cel ce e amagitorul si dusman lui Dumnezeu!"
“ - Pe voi va gasesc mai lesne!” se-ntristeaza ADEVARUL, “ - Ca sa ma aflati pe mine trebuie-a grabi piciorul! Eu ades sunt alungat cu batjocuri si rusine, Tot la fel ca pe Golgota, cand scuipau cu toti pe Mine!
Oamenii acestei lumi, nu stiu cine-i Adevarul, Si lovesc cu toti tepusa ce le vatama piciorul, Toti simt lipsa Mea in case si in suflete si-n minte, Nu ma vad nici in durere, nici in lacrima fierbinte!
Si desi le sunt aproape, stau si plang pe-un laicer, Nu ma vad sau ma alunga! Insa ma gasiti in Cer! Sus in ceruri langa Domnul, locuiesc, iar pe Pamant, Mai cobor sa stau cu omul cercetat de Duhul Sfant!” “- In bordeie si in case unde veti vedea lumina”, In amnare si in piatra si in orice zi senina!”
“ - Eu voi fi in orice susur de izvoare si de rauri, In cascade si in ploaia ce involbura parauri, Dimineata-n firul ierbii, eu voi roura si pleoapa!” Asa a grait semeata, susurandu-si vorba, APA!
“ - Eu voi fi pe tot pamantul, cat e soarele si luna, Ma gasiti oricum, oriunde!” a grait razand, MINCIUNA, “ Si pe uliti, si-n bordeie, si-n palate si in piete, Si in sufletele celor invatati sa ma rasfete!

Stau in vorbe si in fapte, stau in cugete si-n carti, Stau in stiinta unor “geni”, ma-nsotesc cu regi si hoti, Ba, ma mai strecor voioasa si in suflet de ateu, Ii soptesc ca nu exista nici Hristos, nici Dumnezeu!
Ma desfat chiar si-n Biserici, stau pe limba la doi, trei, Care intra sa se-nchine, doara asa, din obicei! Ma strecor chiar si-n Altare, prin politici si arginti, Dar mai greu, caci slujitorii nu-s cu totii adormiti!
La tot omul mic sau mare, daca-s tineri sau sunt mosi, Mai ales in guvernare, unde-s marii mincinosi! Ii slujesc pe toti cu ravna si ii duc la tatal meu, Cel ce e amagitorul si dusman lui Dumnezeu!”
“ - Pe voi va gasesc mai lesne!” se-ntristeaza ADEVARUL, “ - Ca sa ma aflati pe mine trebuie-a grabi piciorul! Eu ades sunt alungat, cu batjocuri si rusine, Tot la fel ca pe Golgota, cand scuipau cu toti pe Mine!
Oamenii acestei lumi, nu stiu cine-i Adevarul, Si lovesc cu toti tepusa ce le vatama piciorul, Toti simt lipsa Mea in case si in suflete si-n minte, Nu ma vad nici in durere, nici in lacrima fierbinte!
Si desi le sunt aproape, stau si plang pe-un laicer, Nu ma vad sau ma alunga! Insa ma gasiti in Cer! Sus in ceruri langa Domnul, locuiesc, iar pe Pamant, Mai cobor sa stau cu omul cercetat de Duhul Sfant!”
Eliana Popa

NEAM ROBIT, CU PLÂNSU-N GEANĂ!

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                    

de Eliana Popa

Mai avem în astă țară și bărbați adevărați?
Mai avem în noi sămânța dacilor neînfricați?
Mai avem în firea noastră vitejia cea străbună
Ce-a învins cotropitorii și cumplita Semilună?

Mai putem să naștem, astăzi, voievozi precum Ștefan?
Mai putem s-avem la cârmă un cucernic Brâncovean?
Poate-un Țepeș plin de râvnă să ne scape de hoție,
Poate un Mihai Viteazu să ne scoată din robie?

Azi nu mai avem bărbații precum cei de altădată!
Fiindcă Iuda se tot naște, vânzători și lupi de pradă
Neamul nostru, ăla vrednic, a rămas doar amintire,
Alergăm după iluzii, nu ne mai venim în fire!

Nu mai suntem noi stăpânii, alții au venit aici
Stăm tăcuți și ne supunem precum vitele sub bici!
Nu mai avem demnitatea celor ce-au murit eroi,
Stăm plecați cu umilință și mânați ca niște oi!

Unde ți-e, române, locul? Între robi sau între lei?
Am ajuns săraci și-n drepturi, doar o țară de plebei!
Fiindcă ne-am lăsat seduși de o falsă libertate
Și trăim în nepăsare, suntem rupți de realitate!

Am ajuns o biată turmă fără drepturi, fără țară
Fiindcă cei ce sunt în frunte vor ca acest neam să piară
Noi tăcem cu frica-n suflet și scrâșnim din dinți tăcuți,
Când aceasta liftă crudă pune jugul celor mulți!

Neam robit, cu plânsu-n gene, când te vei trezi odată?
Temelia ta cea sfântă, azi, de lifte clătinată,
Se va prăbuși-n ruină, te vor îngropa de viu
Vei fi șters și din istorii, fără Cruce și sicriu!

VISUL CROITORULUI

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“


de Eliana Popa

Într-un ținut, în vremi trecute, domnea-mpărat cu mână tare
Și cu credință neclintită pe nume Constantin cel Mare.
Avea supuși creștini și neamuri ...era un brav cârmuitor
Și-avea în slujba sa, la curte, pe Ioan vestitul croitor.

 
Însă acesta, ca și alții ce viețuiesc și-n vremea noastră,
Trăia-n necinste si păcate, făcând doar voia lui cea proastă ...
Însă PreaBunul cel din ceruri, în marea Sa milostivire,
I-a arătat prin vis mânia....ca Ioan să își mai vină-n fire!

Și se făcea c-a mers Ioan, cu un veșmânt la împărat
De-ndată ce cu multa trudă, frumoasa haină a gătat.
Vorbea glumind cu împăratul, dar iată cum în mare grabă
Mărețul Constantin cel Mare își scoate paloșul din teacă.

L-a prins de păr cu strășnicie ( avea un păr lung și frumos)
,, - Când termin a-ți reteza părul și capul tău cădea-va jos!"

Asa grăit-a împăratul și chiar așa s-a petrecut
Căci sabia cu dibăcie pe gâtul lui s-a abătut!

Și din prea multa îngrozire când sabia s-a ridicat
O, Doamne, s-a trezit din somn și cu glas tare a strigat :

,, - Sunt încă viu...ce bucurie! A fost un vis...o nălucire
Și capul încă-mi stă pe umeri, din păr nu-s smulse nici trei fire!"

Și bucuros că-i viu și teafăr și că nimic nu s-a-ntâmplat
A luat-o iar pe-aceeasi cale, uitând cu timpul ce-a visat.

 
Dar după oarecare vreme s-ambolnăvit, sărmanul, tare!
Și iarăși a visat cu groază o și mai strașnică-certare

Căci se făcea, parcă aievea, că a fost dus fără zăbavă
În fața unui Împărat cu chip măreț și plin de slavă,

 
Ce odihnea pe-un tron de aur în haină de Arhiereu
Era scăldat tot în lumină precum în ceruri Dumnezeu!

De-a dreapta Lui stăteau ostași ca îngerii de luminoși
Și-n stânga a văzut cu groază alai de demoni fioroși.

A stat croitorașul nostru și-a așteptat cu frică mare
Până în clipa ce-mpăratul i-a adresat o întrebare :

,, - Te-ntreb, Ioane, și răspunde-Mi! Tu oare știi cine sunt Eu? "
,, - Socot cu mintea mea cea slabă că ești Hristosul, Dumnezeu.

 
C-așa citit-am în Scripturi despre Hristos că s-a-ntrupat
Să ducă Crucea pentru noi și să ne tragă din păcat. "

,, - Și dacă Mă cunoști, Ioane...și știi că de la Tatăl vin
De ce n-ai luat în seamă visul cu Împăratul Constantin? "

,, - Știu despre ce-mi grăiești, Stăpâne, că frica aceea încă-i vie
Și groaza ce-am trăit atunci, doar suflețelul meu o știe! "

,, Și dacă porți în suflet, încă, osânda ce Ți-am arătat
De ce n-ai lepădat păcatul și viața nu ți-ai îndreptat?

 
Ți-am arătat încă de-atunci că sabia deasupra-ți țin
Că Eu am fost în vis, Ioane, nu împăratul Constantin!"

Zicând acestea Împăratul un semn spre îngeri a făcut
Să îl arunce-n loc de-osândă, că fapte bune n-a avut.

 
Și pricepând Ioan acuma că nu mai are-n veci scapare
Cutremurat de-așa poruncă, strigă la Sfânta Născătoare :

,, - Preasfântă, Milostivă Doamnă, ajută-mi mie, păcătosul,
Căci grea osândă mă așteaptă pe mine răul și leprosul! "

Și-ndată Maica se arată și cere pentru Ioan iertare
Să-l mai îngăduie o vreme...să-i dea un timp de îndreptare.

Și Împăratul cel din slavă pentru a Maicii mijlocire
L-a mai iertat și-a doua oară că Ioan și-o mai veni în fire!

Și s-a trezit atunci, sărmanul, din visul cel înfricoșat
Și nemaistând deloc pe gânduri la un monah a alergat

Să ceară sfat de îndreptare, să povestească al său vis
Să-ntrebe cu ce fel de fapte va șterge-al iadului zapis!

,, - Dă slava Domnului din Ceruri și Preacuratei Născătoare
Că te-a învrednicit să vezi vedenia-nfricosătoare.

Păzește-te de-acum, Ioane, și plângi păcatele făcute
Cât timp mai ai de îndreptare ...să plângi ...să plângi cu lacrimi multe!"

Și Ioan primi cu bucurie să-și schimbe viața-n fapte bune
Se lepădă de toată averea și de plăcerile din lume
Și-acest răstimp de pocăință, primit în dar de la Hristos,
L-a petrecut în rugăciune și-a mers la Domnul bucuros!

( după o veche pilda ortodoxă )

ȘTII, TU, OMULE ?

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“




de Eliana Popa

Știi tu, omule, de ce vin adesea peste tine
Boala grea și întristarea și pedepsele divine?
Pentru timpul care-l furi în duminicile sfinte
Când la Sfânta Liturghie toată firea ia aminte!

Numai tu nesocotești Jertfa cea fără de sânge
Când în jurul Sfintei Mese mult alai ceresc se strânge.
Sfinții Îngeri își acopăr cu-a lor aripi îngerești
Capetele...și se pleacă, Sfintei Jertfe Împărătești!

Știi tu, omule, ce pierzi când rămâi nepăsător
La chemarea cea mai sfântă pentru orice muritor?
Îngerii și heruvimii se coboară din Înalt
Ești poftit și tu la Nunta Fiului de Împărat!

Pierzi nădejdea Învierii, pierzi Ospățul Veșniciei
Unde heruvimi și îngeri cântă imnul bucuriei!
Unde Mirele Hristos te așteaptă și te cheamă
Ca pe cel mai bun prieten, ca pe-un oaspete de seamă!

Tu nesocotesti chemarea, n-auzi glasul Lui duios
Întorci spatele Iubirii, scuipi obrazul lui Hristos,
Te încrezi in slava lumii-n care mulți ca tine cad
Somnul necredinței voastre naște monștrii pentru iad!

RUGA PENTRU FIII LUMINII

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

de Eliana Popa

Fiți stânci de-adevăr, voi, fii ai luminii!
Precum Brâncovenii, asemeni să fiți,
În veacul minciunii...în veacul rușinii
Strigati Adevărul! Cu El biruiți!

Și Dragostea Sfântă ce lumea mai ține
Să nu se răcească, să n-aibă sfârșit!
Cu bine să treceți și astăzi și mâine,
Ispita și răul ce arde mocnit!

Cuvântul vă fie putere și spadă!
Și aripi de îngeri armuri și veșmânt,
Iar Crucea cea Sfântă ca focul să ardă
Tot iadul ce-și are sălaș pe pământ!

Cununi împletit-au fecioarele-n ceruri,
Ce stau a fi puse pe frunți de martiri
Rasplata vă fie, rasplată de-a pururi
Trai-ve-ți în Slava Eternei Iubiri!

Iar Maica cea Sfântă va rupe zapisul
Greșelilor voastre, aici, pe pământ,
Veți face din trupuri, murind, Antimisul
Pe care va sta Potirul cel Sfânt!

https://www.printfriendly.com/p/g/RurArE

DOAMNE, TE ÎNTREB!

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

de Eliana Popa

Doamne-mi plec genunchiul, ruga mea-Ți grăiesc,

Să ridici din moarte, neamul românesc!

Fiindcă-și doarme somnul parcă prins de-o vrajă,

Legănat de bezna ce l-a prins în mreajă.

În ce primăvară, Doamne, ne-om trezi?

Și-n ce dimineață se va face zi?

Câte jertfe, Doamne, trebuie a duce,

Neamul meu, de veacuri, răstignit pe Cruce?

Doamne, Te-ai ascuns într-un infinit?

Supărat ești, Doamne, că Te-am răstignit!

Iartă-ne și lasă Mila Ta să vie

Să dezlegi blestemul de pe-a noastră glie.

Rupe, Doamne, vraja, dă-ne iar putere

Să plătim tributul care ni-l vei cere.

Să urcăm Golgota spre crucificare,

Îmbrăcați în haina cea de sărbătoare.

Mame-nlăcrimate lângă noi să urce,

Să își plângă fiii la picior de cruce.

Lacrimile lor să ne fie nouă

Giulgiu străveziu ca țesut din rouă.

Doamne, eu, nimicul, Te-ntreb cu durere,

Neamul meu, urca-va către Înviere?

Ne mai vindeci, Doamne, aripile frânte,

Să urcăm spre Tine, zările abrupte?

SIHASTRUL

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“`

de Eliana Popa

Undeva, pe-un colț de codru, într-un loc ca de poveste
Solitară, stă ascunsă în al nopții labirint,
O căsuță mititică cu mușcate în ferestre,
Numai luna o îmbracă într-o aură de-argint!
Parcă spune o poveste...parcă astăzi pare tristă,
Parcă noaptea asta rece va aduce rele vești,
Nimeni n-a ajuns acasă ...chiar și candela stă stinsă,
Nici un râs nu se aude, niciun murmur de povești!

Seara asta pare sumbră... cu tăcerea se desfată,
Nici căluțul nu nechează, nici în lanț nu e Grivei,
Vântul smulge cu furie balamaua de la poartă,
Care scârțâie a jale...ca un bocet de femei!
Au plecat de dimineață, doi copii și-a lor măicuță
Ca să-l ducă pe-al lor tată, la un doctor în oraș,
Au pus lacătul pe ușă...au pus calul la căruță
Și alături și cățelul și-au pornit-o mintenaș!

Bietul om își ducea chinul, măcinat de-o boala cruntă,
Însă astăzi nu mai poate...ce dureri ...ce chin cumplit!
Copilașii plâng alături și soția se frământă,
Iar Fecioara lăcrimează în icoana de argint!
Patru suflete sărmane se unesc în rugăciune,
Să ajungă mai degrabă la vreun doctor la oraș,
Poate Dumnezeu și Maica o să facă o minune,
,, - Vindecă-l pe tata, Doamne ! Căci de moare, cui ne lași?

Cui rămânem, noi, copiii ? Și măicuța cum ne-o crește?
Căci de-atâta suferință, trupul ei a obosit,
Lacrima ce-i curge-ntruna chipul ei îl vestejește
De o săptămână-ntreagă, n-a mâncat și n-a dormit!
Sărăcia ne e soră...soră bună de o vreme,
Însă împreună suntem fericiți cum alții nu-s,
Fiindcă, Doamne, Tu știi bine ....că de foame nu ne-om teme ..
Căci puțină pâine neagră și-un cartof ne e de-ajuns!
Lasă-ni-l pe tata, Doamne!" ...așa se ruga micuța,
Tot privind îngrijorată la sărmanul ei părinte,
Iar mămuca dădea bice, calul greu trăgea căruța
Și băiatul șoptea-ntruna : ,, Cui ne lași,Tu, Doamne Sfinte?"

Parcă cerul nu-i aude ...parcă în zadar se roagă,
Chiar și lacrima îngheață ca și fruntea celui drag ,
Moartea se arată hâdă ....lângă trupul fără vlagă
Și îl trece fără milă peste-al veșniciei prag!
Făr' un muc de lumânare...chiar în clipa-n care astrul,
Răsăritul și-l revarsă-n curcubee de culori
Și în fața lor apare, de niciunde ...un Sihastru,
Luminos, cu barba albă și-un ceaslov la subțiori!
Îi privește cu blândețe...ochii lui păreau că poartă,
Lacrima ce-a zămislită din durerea-ntregii lumi,
Fruntea lui era lumină! Sau părea încununată
De toți crini înfloriți în Grădina cu minuni!

,, - Fericiți aceia, care, își duc crucea în durere,
Fiindcă raiul și tot cerul stă deschis deasupra lor!
Lacrima și suferința îi înalță spre-nviere
Și-i așează-n veșnicie unde-i raiul sfinților ...
Tatăl vostru e-n lumină...are-o casă-n cer, la Domnul!
Între îngeri se desfată ca în sânul lui Avraam,
Doar aici își duce crucea, prin necaz și lacrimi, omul
Căci așa e Legea dată de când a căzut Adam!
Eu voi fi cu voi tot timpul!Nu veți fi orfani de tată!
Grija Mea va fi mai mare...îngeri vă vor sta-mprejur,
Și de astăzi, niciodată, pâinea voastră nu se gată! "
Așa le-a grăit Sihastrul cel cu ochii de azur.

A plecat pe nevăzute învelit de-al zilei astru,
A șters lacrima măicuței iar durerii i-a rupt spinii!
Au rămas uimiți cu totii și-au simțit c-acel Sihastru,
L-a-nsoțit pe al lor tată către zările Luminii !
Au cioplit cu mare trudă, patru blăni din lemn de nuc,
Chiar acolo-n luminișul unde-au întâlnit sihastru' ,
Toată ziua, fiu și mamă au lucrat la un coșciug,
Până luna s-a ivit ca un disc de alabastru!
S-au întors apoi acasă...doi copii și-o biată mamă,
Fata învelind cu grijă pe tăicuțul în sicriu,
Parc-acel frumos Sihastru le-ar fi pus balsam pe rană,
O, cât chin le-a luat din suflet...că nu pot nici să
mai scriu!