„Vin vremuri grele”

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Într-o dimineaţă, un tânăr artist intră într-o cafenea, fiind foarte entuziasmat că a fost angajat să picteze portretul unui om cu bani care avea o firmă de construcţii. În timp ce îşi savura cafeaua bucuros, văzu un ziar lăsat pe masa vecină în care era tipărit cu litere mari următorul titlu VIN VREMURI GRELE. Începu să se gândească tot mai mult la aceste cuvinte.

Patronul cafenelei trecu să-l salute şi văzându-l îngrijorat, îl întrebă dacă s-a întâmplat ceva. Acesta i-a răspuns trist că trebuie să plece, căci “vin vremuri grele”, aşa că trebuie să muncească la lucrarea lui.

Patronul începu să se macine că poate chiar „vin vremuri grele”. Devenea din ce în ce mai îngrijorat pe măsură ce se gândea la vorbele tânărului. Îşi sună apoi soţia rugând-o să nu se supere dar că trebuie să-şi anuleze comanda pentru rochia cea nouă, deoarece este cam scumpă şi s-au anunţat „vremuri grele”.

Aceasta sună la magazinul unde îşi comandase rochia şi o rugă pe patroană să-i anuleze comanda. Îşi ceru scuze dar …„Vin vremuri grele” şi trebuie să facă economii.
Patroana n-a avut încotro şi a anulat comanda, dar îşi aminti că a auzit ea la ştiri cândva că „Vin vremuri grele”. Aşa că a sunat imediat la firma de construcţii pe care o angajase pentru executarea unei lucrări de extindere a magazinului. L-a anunţat pe constructor că va renunţa pentru moment la lucrare, deoarece “vin vremuri grele“ şi nu îşi poate asuma un asemenea risc în acest moment.
Constructorul s-a întristat la auzul acestei veşti, motiv pentru care s-a grăbit să-l sune pe tânărul artist spunându-i că doreşte anularea comenzii pentru portret, întrucât „vin vremuri grele” şi acesta nu este un moment potrivit să cheltuie banii pe lucruri artistice.
Copleşit de supărare, tânărul artist a acceptat cu resemnare vestea, că doar s-a întâmplat aşa cum a anticipat. Simţindu-se trist, porni înspre cafeneaua favorită să-şi înece amarul cu un pahar de vin.
În timp ce stătea din nou aşezat la masa lui, zări ziarul pe care scria „Vin vremuri grele”. De data asta s-a ridicat şi a luat ziarul pentru a-l cerceta mai bine. Data ziarului era de acum 5 ani.
_____________________________

Trăim într-o lume bombardată de știri alarmiste și contradictorii care cultivă panica, stresul, minciuna și falsitatea. Cu grija "vremurilor mai grele" despre care aflăm zilnic că vor veni, pierdem bucuria prezentului și frumusețea zilei de azi. Stai pe pace, că oricum ai da-o, ACUM este al tău, mâine ..... cine știe? Nu ni l-a promis Dumnezeu nimănui! Pace și bucurie sfântă!

Domnul nu numără căderile, ci ridicările!

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

  La durere vrem să plecăm undeva departe…… undeva unde să fie pace, linişte şi bine! Adică să alegem calea cea largă, largă cât zarea! Sau cât “câmpii” pe care-şi doresc unii oameni să şi-i ia ca să scape de o situaţie grea… Această pornire rebelă în faţa greutăţii vieţii, e neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei, care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvorul răului şi acolo vom chema pe Domnul, (acolo e robia Babilonului), Izvorul Binelui şi Biruitorul răului. Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care mă aruncă în afara mea, voi spori răul care mă locuieşte şi voi trăi în permanentă nemulţumire, nelinişte şi chiar angoasă. Şi oriunde m-aş duce, şi orice aş face, voi găsi tot răul de care am fugit! De ce? Oare nu e nici un loc pe pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei! Cum intrăm acolo? Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele şi în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede şi chemând pe Domnul, străbatem perdeaua de negură în care suntem şi ajungem la Lumină! De fapt Ea, Lumina, ne conduce! De ce e atât de strâmtă calea acceptării şi binecuvântării? Pentru că nu putem intra pe ea decât răstignind în noi dorinţa ca lumea şi cei din jurul nostru să fie aşa cum ne dorim noi, dorinţa de a birui dreptatea noastră, dorinţa de răzbunare, de revoltă, dorinţa de a impune binele aşa cum îl vedem noi, dorinţa de a obţine ce vrem noi, indiferent de ce vor ceilalţi… Răstignind egoismul, boala noastră despre care credem că suntem chiar noi înşine… Acceptarea şi binecuvântarea sunt grele, dar nu sunt singura cale care duce la Bucurie. De ce? Pentru că tot ce doreşte inima noastră trebuie să fie absolut şi desăvârşit! Or, acestea nu se găsesc decât în Dumnezeu şi nu le putem obţine decât cu El! El Însuşi ne învaţă asta când ne cere: “Căutaţi mai întâi Împărăţia”! Numai într-o realitate care are Absolutul ca Împărat iubitor de oameni, putem fi fericiţi! Şi cum Împărăţia este şi vine în noi, în cămara cea ascunsă a inimii noastre, în zadar o vom căuta în afară. Să coborâm acolo cu Domnul, chemându-L şi binecuvântându-L şi acceptând cu El “răutatea zilei”! Abia apoi toate se vor schimba, vor deveni noi! Abia apoi se împlineşte făgăduinţa “adăugării acelor toate” dorite de noi! Curaj, om drag! Toate astea sunt şi pentru tine! Ce cauţi tu, numai pe aici vei găsi! Fă cele pe care ţi le cere ziua în care eşti cu binecuvântare şi totul se va schimba! De la Sine! Cazi? Ridică-te! Repet, Domnul nu numără căderile, ci ridicările!

Marea putere a Psaltirii.

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

CAZ REAL 

,,  Într-o zi, domnul Pandelis mergea cu trenul spre Salonic și, pentru a înveseli călătoria lungă, a scos Psaltirea din geantă. Dar de îndată ce a început să citească, ceva ciudat a început să se întâmple în vagon. O fată care stătea la trei sau patru locuri depărtare de el a început să țipe sălbatic și să înjure obscen, privind în direcția lui.

 La început nu i-a trecut prin cap că , comportamentul ei urât ar putea avea ceva de-a face cu el. Cu toate acestea, după câteva minute l-a văzut pe conductor îndreptându-se spre el.

- Domnule ! ai putea să nu mai citești această carte pentru că îi deranjează pe alții ?

- Ascultă, dar o citesc pentru mine, nu cu voce tare ! Cum poate deranja fata asta ?

  Toți pasagerii din vagon le-au ascultat conversația. Erau la fel de surprinși ca și domnul Pandelis și nu puteau înțelege de ce fata necunoscută striga furioasă la acest pasager aparent inofensiv.

  Fata a sărit de pe scaun și s-a mutat într-un alt vagon, până la capătul trenului. Și atunci domnul Pandelis, întorcându-se către colegii săi de călătorie a spus :

- Până astăzi, eu  și cu voi nici nu bănuiam ce mare putere aveau psalmii profetului David. Și acum, după acest incident, mi-am amintit un lucru. Psaltirea poate fi comparată cu o „ Bâtă  ” care alungă toate duhurile rele (demonii) de la noi înșine și de la cei care sunt în apropiere ".

A GRESI ESTE OMENESTE...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“.

https://babylenutadetoatepentrutoti.blogspot.ro/

Filozoful grec Seneca spunea: "Errare umanum est (A gresi este omeneste), sed in errare perseverare, diabolicum est (dar a persevera in greseala este diabolic)". 

Un profesor a scris pe tablă urmatoarele inmultiri:

9 × 1 = 7
9 × 2 = 18; 9 × 3 = 27; 9 × 4 = 36; 9 × 5 = 45; 9 × 6 = 54; 9 × 7 = 63; 9 × 8 = 72; 9 × 9 = 81; 9 × 10 = 90.

Studentii au ras cu totii de profesor, fiindca prima inmulțire era incorecta, insa, el le-a spus: "Am scris prima inmultire incorect, vrand sa fie o lecție pentru voi, adica sa intelegeti cum veți fi tratati de catre alții. Pentru cele 9 inmultiri corecte, niciunul dintre voi nu m-a felicitat, insa, toți ati râs și m-ați criticat din cauza uneia scrise greșit".

Asadar, sa tineti minte ca, lumea nu va aprecia niciodată faptele bune pe care le veti face de un milion de ori, insa, mereu vor critica chiar și cea mai mică greșeala. Lecția de mai sus este oglinda lumii în care trăim! Uneori, o singură greșeală poate să-ți schimbe viața, iar cei din jur nici să nu țină cont de toate realizările tale frumoase de până atunci! Oamenii mereu vor încerca să-ți găsească defectele, punctele slabe, iar mai ales, vor aștepta să calci strâmb, să clachezi și să-ți știrbești imaginea "imaculată".

Uneori, greșelile pe care le comitem, sunt unele involuntare și nu ar trebui tratate cu atâta atenție și critică. Oamenii merită să fie apreciați pentru faptele frumoase și bunătate din suflet și nu pentru greselile comise!

PĂCATUL ÎL URÂȚEȘTE PE OM, IAR HARUL LUI DUMNEZEU ÎL FACE FRUMOS..

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“



            Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascultător, conştiincios, cuminte şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a început să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumnezeiesc; iar când a ajuns la treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi un tâlhar, şi toată înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.

Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.

Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi multe, dar care prin pocăinţă şi printr-o viaţă curată și cuviincioasă, s-au schimbat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.

Odată Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii, în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultă mărturisirile strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era foarte frumoasă şi tânără, ca a unui băiat. Am mai văzut un asemenea chip la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronstadt, care prin fire era la înfăţişare un om obişnuit, dar prin harul lui Dumnezeu, faţa sa strălucea ca a unui Înger şi voiai mereu să te uiţi la ea. Astfel, păcatul urâţeşte pe om, iar Harul lui Dumnezeu îl face frumos.

Visul...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                      

Intr-unul din marile sate ale Etoloakarnaniei s-a petrecut următoarea întâmplare. Mama unei fete, bună și evlavioasă, a plecat în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu. Într-adevăr, era o creștină adevărată în toate manifestările vieții ei.

Duminica, în afară de cazul când se întâmpla să fie bolnavă, pornea dimineața devreme spre Biserică și acolo sufletul ei cel curat și iubitor de Dumnezeu Îl întâlnea pe Mântuitorul și comunica cu El. Adeseori se împărtășea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Care îi dădea viață și putere.

Și fiica ei era o fată bună, dar după moartea mamei sale s-a lăsat cuprinsă de nepăsare, astfel încât nu mai mergea regulat la Biserică. Iar dacă mergea, se ducea spre sfârșitul slujbei.

Și ca să-și liniștească conștiința, care o mustra, aducea ca îndreptățire faptul că avea multe treburi, grija animalelor și de aceea nu-i mai ajungea, chipurile, timpul. Obișnuitele justificări… Pe când atunci când omul vrea cu adevărat, găsește soluții pentru toate.

Astfel cu cât se continua această situație, sufletul ei se răcea… Precum un cărbune, atunci când îl scoți din foc, se stinge și se răcește.

Într-o seară însă, potrivit unei rânduieli dumnezeiești, a avut loc o intervenție dumnezeiască. I s-a arătat în vis mama ei, care era scăldată într-o lumină dumnezeiască și i-a spus cu dragoste următoarele cuvinte:

– Fiica mea, să mergi Duminica la Biserică! Noi aici, sus, suntem cu toții la picioarele Atotțiitorului și ne bucurăm atunci când vedem pe cineva de-al nostru că merge la Biserică și-L slăvește pe Dumnezeu. De aceea să mergi, fiica mea, dimineața devreme, ca să asculți rugăciunile de la Utrenie, și nu la al treilea clopot.

Acest vis de la Dumnezeu a cutremurat-o. De atunci în fiecare Duminică merge cu râvnă dis-de-dimineață la Biserică. De atunci este încredințată că va primi și ea binecuvântarea Atotțiitorului, dar și a mamei sale.

Sursa:http://www.marturieathonita.ro/

Nu mai plânge după omul pierdut !

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Într-o zi nefastă , în timp ce traversa strada , o mașină a lovit puternic o fetiță , care și-a pierdut viața pe loc .
Avea 5 ani împliniți in ziua accidentului !
Mama fetiței a rămas traumatizată și lipsită de orice .... nu există durere mai mare pe Pământ . De la moartea fetiței , ani de zile .... aceasta nu a putut dormi aproape deloc , visând-o în permanență și plângând până la leșin . Într-o zi ațipind a visat un Înger care ia spus :
- Nu mai plânge !
Auzind asta mămica l-a întrebat :
- Pot să stau de vorbă cu ea sau să o văd măcar odată ?
Îngerul a răspuns :
- Vrei să o vezi ? O ia de mână și o urcă în cer . Ajunși în cer .... o poartă s-a deschis larg , unde mii de copii stăteau cu lumânări în mână , formau un întreg drum .
Văzând asta mămica îl întrebă pe Înger :
- Cine sunt ei ?
- Ei sunt copiii care ajung zilnic în Rai !
- Fica mea este printre ei ?
- Uită-te atentă , ce este acolo în zare .....
Un copil venea în fugă .... radia de bucurie de parcă își întâlnea mama după zeci de ani.... Văzând-o mama se înveselește un moment dat , dar în câteva secunde cade-n genunchi și izbucnește din nou în lacrimi . Fica ei era singura care nu avea o lumânare aprinsă și nici față nu era luminată . Dar fetița se apropia din ce în ce mai mult și își strânge mama în brațe ca pe ultima dată !
- Copila mea de ce ești singura fără lumânare aprinsă întrebă mama printre lacrimi .
- Mămică scumpă te rog .... nu mai plânge ! Uite eu îmi aprind lumânarea în fiecare seară , la fel ca ceilalți copii , dar lacrimile tale o sting ! De aceea , lumânarea mea este mai tot timpul stinsă iar eu sunt obligată să rămân tot timpul în întuneric .
Nu plânge tot timpul omul pierdut , fie el părinți , frați , soț sau copii . Lasă-i să se odihnească în pace., nu-ți chinui într-una viața, pentru că nu se va întoarce indiferent de situație .
În schimb poți păstra vie amintirea acelui om , amintindu-ți de el cu drag și zâmbind în amintirea lui .
Este o poveste tristă dar sper să învățați ceva din ea !
Cela ce cu iconomia Ta cea nepătrunsă ai pregătit pacea spre binele cel veșnic , hotărând tuturor vremea și felul sfârșitului . Iartă Doamne păcatele celor din veac adormiți , primește-i in locașul luminii și bucuriei și le deschide brațele părintești . Auzu-ne Milostive , pe noi , cei ce le facem pomenirea și strigăm : Tatăl nostru , iubirea cea nemărginită , odihnește sufletele adormiților robilor Tăi !
Că să-i ajutăm pe cei plecați la Domnul trebuie să ne rugăm să facem parastase , ectenii și pomenirea la Sfânta Liturghie .
Când sunt citite numele lor în timpul Sfintei Liturghii , dacă sufletele sunt în Iad sunt scoase la lumină !
Lumânarea aprinsă la plecarea din această lume nu ne este de folos , fiind doar un simbol lumesc o tradiție .
Trebuie să fim pregătiți să plecăm din această lume cu : Lumina lui Hristos - Sfânta Împărtășanie și cu Crucea personală ( viață fiecăruia ) Lumina faptelor bune !
Bunul Dumnezeu și Maica Domnului să vă binecuvânteze pe toți cu multă sănătate , fericire și mântuire ! Doamne miluiește ! Amin și Aliluia !

NU MĂ POT BUCURA

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

 - Gheronda, uneori nu mă pot bucura, și atunci mă gândesc că poate bucuria nu este pentru mine.

– Ce spui? Bucuria nu este pentru tine? Dar atun­ci pentru cine este? Pentru aghiuță? Ți-ai pierdut min­țile? Bucuria este pentru om. Dumnezeu nu a dat în­tristarea, ci numai bucuria. Pentru ca cineva să se bucure cu ade­vărat, duhovnicește, trebuie să iubească, iar ca să iu­bească, trebuie să creadă. Oamenii nu cred și de ace­ea nu iubesc, nu se jertfesc și nu se bucură. Dacă ar crede, ar iubi, s-ar jertfi și s-ar bucura. Din jertfa iese bucuria cea mai mare.

– Gheronda, te bucuri când iubești.

– Nu, ai spus-o anapoda! Cand iubești, te bucuri. Iar când dragostea sporește, atunci omul nu mai caută bucuria pentru sine, ci vrea ca și ceilalți să se bucure.

– Adica bucuria izvorăște de undeva, în timp ce dragostea există de la sine?

– Așa este; dragostea există de la sine, pe când bucuria izvorăște din dragoste. Când dăruiești dra­goste, atunci vine bucuria. Omul dăruiește dragoste și primește bucurie, adică este răsplătit cu bucuria pe care o simte. Vezi, primești un lucru care ți se dă și te bucuri de el. Altul dă tot și se bucură pentru tot. Bucuria pe care o simte omul atunci când primește este bucurie omenească, în vreme ce bucuria pe care o simte când dăruiește este dumnezeiască. Bucuria dumnezeiască vine atunci când dăruiești.

Vă doresc să aveți întotdeauna bucuria duhovni­cească in această viață, iar in cealaltă, în cea veșnică, să vă bucurați lângă Hristos pentru totdeauna! Amin!"

Cuviosul Paisie Aghioritul- "Cuvinte duhovnicești V – Patimi și virtuți"

NU RĂMÂNEM DECÂT CU CEEA CE DĂRUIM

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

 

     Demult, a trait un print tare-tare bogat, care era, insa, si foarte zgarcit. Nu ar fi dat niciodata nimic. Doar ca, intr-o noapte, a visat ca murise si ajunsese la poarta raiului. 

Acolo, Sfantul Petru i-a spus: - Vino cu mine sa iti arat unde vei sta de acum incolo. Si au mers ei ce-au mers prin gradinile acelea minunate, pana cand, la un moment dat, au ajuns langa un palat mare si frumos.

- A, a strigat tanarul print, aici voi sta ?

 - Nu, in nici un caz.

 - Dar, cine va sta aici? 

- Aici va locui, dupa ce va muri, gradinarul tau. 

- Cum se poate, el care nu are nimic, care e sarac lipit pamantului, cum sa merite el ase ceva ?

 - E, nu are gradinarul tau avere pe pamant, fiindca tot ce castiga imparte mereu cu cei mai sarmani decat el. Pe pamant nu strange nimic, fiindca daruieste, dar aici, uite cate a strans! Tot ce vezi aici este rodul bunatatii lui.

 - Bine, si atunci eu unde o sa stau ?

 -a mai intrebat nemultumit printul. 

- Uite acolo, in cocioaba aceea! 

- Cum, in sandramaua aia ?! 

Pai acolo sunt doar niste scanduri prapadite care stau gata-gata sa cada ... cum sa locuiesc in mizeria aia ? E drept asa ceva ?

 - Sigur ca este drept - i-a raspuns Sfantul Petru! 

Ia gandeste-te, ce ai daruit tu ?

 Nimic. Ce ai fi vrut sa apara aici!?

 Daca ai fi fost bun si darnic cum este gradinarul tau, atunci ai fi avut si tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar asa ... Tot ce vezi acolo este rodul zgarceniei tale ... In clipa aceea, tanarul print s-a trezit speriat din visul sau. Din acea zi, s-a schimbat.

 Nu a mai adunat comori pe pamant, ci in cer. 

Nu a mai strans bogatii peste bogatii, fiindca la ce i-ar fi folosit mai tarziu ? 

Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sarmani si, in acest fel, a strans o avere mult mai de pret: recunostinta celor ajutati de el si binele facut. 

Aceasta era averea pe care nimeni nu i-ar fi putut sa i-o fure!,,

Intelept ar fi ca si noi toti sa procedam aidoma printului din poveste, pentru ca adevarata este vorba care spune ca "Nu ramanem decat cu ceea ce daruim"

~ Povestioară de la părinții athoniți ~

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“ 

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

- Mamă! Mamă! Unde e Raiul? a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata, să-l întrebe. ,,Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. ,,Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat... Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi...
,,Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. ,,Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo, de mulţi ani.
,,Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător.
,,Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:
,,Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede ... De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua.
Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. ,,Ce este aceasta?”, întrebă copilul.
,,Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca spre Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo...
,,Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul.
,,Deocamdată, o să faci curat, o să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, iar copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă, pe neaşteptate:
,,Cum merge, cum îţi e?”
,,Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. ,,Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi neliniştea şi îl iscodi în continuare.
,,Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut... Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?”
,,Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce şi nu poate să se mişte şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată, pătrunzător, pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.
,,Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru.
,,Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului. Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce.
,,Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. ,,Hai, că nu ştie nimeni!”
Şi Fratele coboară.
Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui.
Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: ,,Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.
,,Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.
,,N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând.
,,Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi.
,,Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat.
,,Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii.
,,Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul.
,,Şi ce a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării.
,,A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare, puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
,,Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă …”
,,Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?”
,,Da, poţi să iei câtă vrei”, răspunse tremurând, egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică.
,,Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând.
Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului.
,,Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.
,,Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. ,,Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”.
,,Nu poate să vină?”, răspunse uimit copilul.
,,Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.
,,Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie.
,,A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul.
,,De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.
,,Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
,,Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu, să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse:
,,Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă.
Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
,,Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie.
,,Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă, vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică.
,,Hai să mâncăm!”, ii spuse el, Fratelui cel Mare.
,,Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte:
,,Te roagă egumenul să-l ierţi … şi să-l primeşti şi pe el la masă! …”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe ...
,,Am înţeles …, spuse copilul, nu se poate…”
,,Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni...
,,Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună.
,,Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul i-a dat vestea! Şi cele opt zile trecură.
Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.
,,De ce?”, întrebă nedumerit copilul.
,,Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.
Şi atunci copilul a văzut! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
,,AM VĂZUT RAIUL!!!, striga fericit copilul, prin mănăstire. AM VĂZUT RAIUL !”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.
,,Nu se poate! strigau aceştia.
,,Cum arată?”
,,E PLIN DE IERTARE", murmura copilul. (…)
__________________________________________________
Primește-ne și pe noi Doamne la Sfântă Masa Ta, cu toate că păcatele noastre sunt mai multe decât firimiturile de pe masa noastră! Doamne, iartă-ne pe toți, că asta numai Tu o poți!

E greu să fii un om bun ?

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

"Noi am vrea totdeauna, ca celălalt să fie sfânt, milostiv și bun la sulfet "!
Pr. Sofian Boghiu

E greu să fii un om bun ?

Aparent, dacă am răspunde instinctiv ținând cont de starea lumii contemporane, am răspunde că da, e greu să fii un om bun în zilele noastre!
Dar ființial, omul e plamădit de Dumnezeu să fie bun. De fapt, în realitate toti oamenii se nasc buni. Copiii la naștere sunt puri!
Nu au luat contact cu răutatea oamenilor mari. Pe vreme ce cresc, se pervertesc din cauza oamenilor mari!
Toți ne dorim oameni buni în viața noastră și a copiilor noștri! Dar oamenii buni la suflet nu sunt picați din cer. Sunt oameni asemeni nouă! Cu aceleași frământări sufletești, cu aceleași nevoi, cu aceleași necazuri sau bucurii.
Atunci, ce îi determină pe oamenii normali, izbiți zilnic de răutatea lumii, să fie buni?
Simțământul dragostei față de oameni și față de viață. E greu sa iubești când nu ești iubit!
Și totuși tu continui să fii bun ,pentru că așa ne spune Hristos!
Nu contează ce spun oamenii, tu continuă să fii un om bun !
Cât efort face un om bun la suflet, ca să fie bun cu oamenii răi!
Nu se lasă descumpănit de căderile celorlalți, el știe că trebuie să fie bun!
Cât de bine ne pică atunci când în viața noastră, întâlnim un om bun la sulfet , de pus pe rană!
Ăsta e scopul vieții!
Fii un om bun !

                                                                  

                                                                                                                        sursa ...   Vasi Badescu

                                                                                                     

Botosaneanul Ortodox: Slavă lui Dumnezeu!

Slavă lui Dumnezeu!

Era odata o femeie saraca, care pentru orice bine i se intampla, rostea mereu :” Slava lui Dumnezeu !” Langa ea traia un bogat care, de fiecare data cand trecea prin fata casei ei si o auzea spunand :” Slava lui Dumnezeu ” , ” Multumesc Doamne !” , se enerva. A rabdat pana intr-o zi cand i-a spus servitorului sau:

- Mergi in piata si cumpara doua carucioare de alimente si du-le acestei femei. Iar daca te va intreba cine le trimite, sa-i spui ca diavolul.
Asadar, a doua zi servitorul suna la usa femeii. Cand deschide , vede doua crucioare cu alimente si pe servitor in spatele lor.
- Slava lui Dumnezeu ! Iti multumesc, Doamne ! a spus femeia stralucind de bucurie.
- Nu vreti sa aflati cine v-a trimis carucioarele ? , a intrebat cu nerabdare servitorul.
- Nu fiule, nu are importanta. Cand Dumnezeu vrea, si diavolul îi slujeste, a spus femeia bucuroasa si a intrat cu carucioarele inauntru.

Botosaneanul Ortodox: Slavă lui Dumnezeu!: 

Sfaturi...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

– "Părinte, ce să fac, că vin după o zi de lucru acasă şi am o foame nervoasă, încât nu-mi prieşte ce mănânc? 

– Când te întorci acasă obosit şi stresat şi ţi-e foame, dacă poţi, odihneşte-te puţin întâi, sau oricum să nu mănânci imediat mâncare, ci fructe. Mâncarea cere pentru digestie multă energie. S-a observat că fructele chiar împrospătează atunci când eşti obosit. 

– Avva, tinerii sunt într-o mare dezorientare, bulversaţi de tot felul de experienţe care le consumă toată vitalitatea, dar nu le aduc nici o creştere duhovnicească. 

– Marea problemă la tineri e autodrogarea, fie prin perversiuni, trupeşti şi ale conştiinţei, sufleteşti. De la pervertirea firescului trupesc şi a propriilor secreţii, până la autodrogarea mentală, care şi ea e o drogare. Te hrăneşti cu propriul gând, repetat. Ele au două efecte foarte nocive: au memorii toxice şi creează dependenţă. 

– Părinte, ce părere aveţi de influenţa duhovnicească a acestui spirit al consumismului? 

– Marea ispită şi provocare a vremii noastre este confortul, acumularea. Omul nu mai vrea să ştie de taina sărăciei, care-l duce spre Hristos. 

– Ce să fac când am o suferinţă trupească, o boală? 

– Măi, tăticule, şi pe mine mă doare piciorul. Şi zic aşa: „Rabd şi eu, căci ce e mai important, eu sau el?” 

– Avva, cum să slujesc şi eu lui Dumnezeu, că nu sunt vrednic, mă simt cu totul necurat! 

– Facem şi noi ce putem, tăticule, că nu facem noi singuri, dacă e ceva bun, Dumnezeu face. Acestea pe care le facem sunt pietricele la temelia unei zidiri pe care Dumnezeu o construieşte. El îngăduie să se facă toate lucrurile bune şi chiar El le face de fapt."

Avva Ghelasie Gheorghe

Pateric Carpatim, pp.102 - 103.

Te voi căuta, Doamne -

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Fericitul Augustin

Mare eşti, Doamne, şi cu adevărat vrednic de laudă !
Mare este puterea ta, iar înţelepciunea ta nu poate fi măsurată. Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească! Un om purtând asupra sa datul morţii, purtând mărturia că tu te împotriveşti celor trufaşi. Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească. Tu l-ai îndemnat să-şi afle bucuria lăudându-te pe tine, căci pentru tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine.
până să-şi afle odihna în tine.
Dă-mi, Doamne, putinţa de a şti şi de a înţelege dacă trebuie mai întâi să te invoc ori să te laud, să te cunosc mai întâi ori să te invoc!
Dar cine te va invoca fără să te cunoască?
Căci cel care nu te cunoaşte poate invoca pe altcineva în locul tău! Sau, mai degrabă, nu eşti tu invocat tocmai ca să fii cunoscut? Dar cum îl vor invoca pe cel în care nu au crezut? Sau cum
vor crede fără propovăduitor? Şi-l vor lăuda pe Domnul cei care-l caută.
Cei care-l caută îl vor găsi, iar cei care-l găsesc îl vor lăuda.
Te voi căuta, Doamne, invocându-te, şi, crezând în tine, te voi invoca!
Căci tu ne-ai fost vestit nouă. Te va invoca, Doamne, credinţa mea, aceea pe care mi-ai insuflat-o prin natura omenească a fiului tău, prin slujirea propovăduitorului tău.

Lupul si oaia ...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Lupul s-a hotărât să mănânce toate oile. S-a gândit el așa inteligent, să le spună că la șes umblă multe lighioane care ar putea să le înhațe pe negândite, iar seceta o să le ofilească iarba și or să moară de foame. A început să le explice că dacă se urcă liniștite în vârful muntelui stâncos, o să fie protejate de natură și o să aibă pășune berechet. Ele îl ascultau cu nesaț și încă altele își luau notițe. Zis și făcut. Ele au urcat în turmă pe munte și acolo s-au trezit și fără pășune și fără spațiul dedicat păscutului tihnit.
Lupul nu a făcut altceva, decât să stea cu gura deschisă la gura prăpastiei și să aștepte înfometat oile, când acestea se hotărăsc să se arunce în gol de pe muntele stâncos, amăgite evident de către promisiunile lui seducătoare.
Morala: nu fii oaie și nu te ghida după mentalitatea turmei. Nu întotdeauna turma gândește înțelept.
Nu crede niciodată în sfatul lupului. Lupul nu poate fi prieten cu oaia.

Avva Credo Gălățan

Ce este mai importanta: calatoria sau destinatia?

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

- *Ce este mai importanta: calatoria sau destinatia?*

- _Cei care ne insotesc._

Oamenii care ne ies in cale, de-a lungul vietii, ne sunt dati sa ne mantuim si sa ne realizam scopul nostru cel mai inalt.

In viata noastra avem parte numai si numai de acele relatii ce ne ofera cea mai mare posibilitate de a ne implini acest scop; oricat ne-am dori, nu putem controla ce oameni vom intalni, cand si ce fel de experiente cu ei vom trai. De asta se ocupa sufletul nostru, caci el ne cunoaste scopul.

Eu vad relatiile pline de provocari ca pe niste vase pline - in diferite grade - de crapaturi, gauri si cioburi. De orice natura ar fi aceasta relatie, cei doi implicati in ea vad acele gauri, acele crapaturi, acele cioburi si au doua optiuni la dispozitie: sa le lase asa, poate doar sa intoarca vasul sa se vada dintr-un unghi mai bun, lasand vasul sa se strice si mai mult, sau sa vada crapaturile si gaurile ca spatii care se cer umplute cu Iubire si daruire- cam ca in arta japoneza Kintsugi, arta repararii vaselor ceramice crapate sau sparte cu pasta cu aur.

In relatii, cand zici doi, zici trei de fapt- trei fiind relatia care ia nastere instantaneu odata ce exista doi. De aceea, nici nu conteaza daca amandoi le umplu sau doar unul, sau unul umple mai mult si altul mai putin, la sfarsit vasul va fi intreg si de o frumusete uimitoare.

Toate provocarile din relatiile noastre stranse contin invataturi.

Ce lectii putem invata? Sa nu ii mai invinovatim pe ceilalti pentru ca ne simtim neiubiti. Sa ne definim clar limitele. Sa intelegem ca relatia cu partenerul este o oglinda a relatiei noastre cu propria inima. Sa ne iertam atunci cand ne inchidem inima temporar, sa ne purtam cu noi precum un parinte bland si rabdator cu copilul lui. Sa ne acceptam fricile, fiindca numai asa vom putea transforma tendinta de a fugi de suferinta in dorinta de a trai si a fi expresia unei iubiri cat mai profunde. Sa intelegem ca doar schimbarea de atitudine fata de provocarile ce le avem si traim in prezent va face diferenta intre relatiile nesatisfacatoare si cele ce ne implinesc pe deplin.

Odata aprofundate, aceste invataturi ne deschid inima si ne maresc capacitatea de a iubi. Caci despre Iubire e vorba intotdeauna.

Pânza de paianjen

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Se spune că odată o femeie a fost urmărită printr’o pădure de niște tâlhari care voiau s’o jefuiască.
Femeia a intrat iute într’o mică peșteră, pe care a găsit’o în calea ei, cu speranța de a nu fi găsită.
Infractorii o căutau cu insistență prin tufele din preajma peșterii. Ea le auzea vocile și pașii și, cu puținele puteri pe care le mai avea și cu multă spaimă, se ruga: „Dumnezeule, Mare și Atotputernic, pune’i pe îngerii Tăi să acopere intrarea peșterii acesteia, ca să nu mă găsească.”
În acel moment, îi auzi pe bărbați apropiindu’se și mai mult de peșteră și văzu cum un păianjen mic tocmai începu să’și țeasă o pânză la intrare.
Femeia privea cu respirația tăiată și înălță o altă rugăciune, de data aceasta mai insistentă:
„Doamne, Ți’am cerut îngeri apărători, nu un biet păianjen. Te rog, cu mâna Ta puternică pune un zid la intrare, astfel încât oamenii aceștia răi să nu poată intra și să mă omoare!”
Deschise ochii, așteptând să vadă zidul de piatră blocând intrarea, dar tot ce văzu era micul păianjen care se învârtea de zor pe pânza lui.
Răufăcătorii ajunseseră atât de aproape de gura peșterii, încât femeia se simțea pierdută și își aștepta deja sfârșitul.
Când aceia erau chiar în fața peșterii, păianjenul isprăvise de acoperit intrarea.
Ea, ghemuită într’un colț, tremurând cu capul acoperit de brațe, auzi conversația dintre ei:
“Să căutăm în această peșteră.
Inutil, răspunse un altul dintre ei.
Uite, la intrare este o pânză de păianjen! Era imposibil să fi intrat fără s’o rupă.
Hai, să mergem mai departe…”
MICĂ MEDITAȚIE:
Cerem de la Dumnezeu lucruri care din perspectiva noastră sunt ceea ce credem că avem nevoie.
Dumnezeu, însă, ne dă acele lucruri care, deși par mici uneori, ele pot deveni mari și importante.
Asta face diferența!
Noi cerem ziduri groase, vindecări rapide, bucurii mari, împliniri imediate…
Dumnezeu, însă, ne’ar cere, dacă L’am auzi, să avem încredere în El și să lăsăm puterea Lui să lucreze și să facă așa încât, o fragilă pânză de păianjen să ne ofere o siguranță mai mare decât un zid.
Amintiți’vă mereu că Dumnezeu știe întotdeauna de ce avem nevoie cu adevărat și le va și împlini pe toate, dacă noi ne vom lăsa în voia Sa.

Batranul ...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Nu mai mâncase de câteva zile și stătea în frig, într-un colț de bloc.

O femeie l-a văzut și l-a luat într-un restaurant să îi cumpere ceva de mâncare.

Patronul restaurantului nu a vrut sa-l servească batranel și i-a obligat să părăsescă localul… Ce a urmat, ne-a lăsat pe toți fără cuvinte!

Intr-o zi, o femeie mergea pe strada cand, cu coada ochilor a vazut un batranel cu ochii plecati, asezat intr-un colt al blocului. Omul era in varsta, nebarbierit si cu haine murdare.

In timp ce statea acolo, pietonii ocupati treceau pe langa el fara nicio problema… pentru ei era ca oricare alt om al strazii. Dar, cand s-a uitat cu mai multa atentie, femeie a ramas fara cuvinte.

Era foarte frig in acea zi si omul avea haina zdrentuita – pe langa geaca el mai avea o patura cu gauri in ea infasurata in jurul lui. Ea s-a oprit din drumul lui si s-a indreptat catre batranel: “Domnule, sunteti in regula?” – a intrebat ea.

“Nu!” – a raspuns el sarcastic. “Tocmai am venit de la masa cu presedintele… acum, lasa-ma in pace si mergi mai departe!”

Zambetul femeii a devenit si mai mare. Dintr-o data, omul a simtit o mana blanda sub brat.

“Ce faci, doamna?” – a intrebat el furios. “Ti-am zis sa ma lasi in pace!”

Chiar in acel moment, un ofiter de politie a trecut prin zona: “Exista vreo problema, doamna?” – a intrebat politistul.

“Nu, nicio problema. Incerc doar sa il ridic pe acest batranel in picioare. Ma ajutati, va rog?” – a raspuns femeia.

Politistul: “Acesta este batranul Ion. Este prin zona de cativa ani buni. Ce vreti de la el?”

Femeia: “Vedeti cafeneaua de acolo? Vreau sa ii iau ceva de mancare si sa se incalzeasca putin.”

Batranelul: “Esti nebuna? Nu vreau sa merg acolo!”

Apoi el a simtit cum alte doua maini puternice l-au apucat de celalalt brat… era politistul.

In cele din urma si cu unele dificultati, femeia si ofiterul de politie au reusit sa il duca pe batranel in cafenea.

L-au asezat la o masa intr-un colt indepartat. Era mijlocul diminetii, iar cafeneaua era aproape goala. Patronul restaurantului a traversat zona si a venit fix la masa lor.

“Ce se intampla aici, domnule ofiter? Ce este asta? De ce l-ati adus pe acest om in restaurantul meu?”

“Aceasta doamna a vrut sa ii cumpere ceva de mancare.” – a raspuns direct politistul.

Managerul, extrem de furios: “Nu aici… avand o asemenea persoana in restaurantul meu nu este bine. Imi trage in jos afacerea!”

Batranelul a zambit… “Vedeti, doamna? Am spus eu ca asa va fi. Acum, o sa va rog sa ma lasati sa plec. Nu am vrut sa vin aici!”

Femeia si-a intors privirea catre manager si a spus zambind: “Domnule, vedeti firma de peste strada?”

Patronul: “Bineinteles ca o vad. O si stiu. Ei organizeaza reuniuni saptamanale intr-una dintre camerele restaurantului.”

Femeia: “Si faci un profit bun din furnizarea alimentelor la intalnirile saptamanale?”

Patronul: “De ce va intereseaza?”

Femeia: “Ei bine, domnule, eu sunt presedintele companiei.”

Patronul nu a mai spus nimic… Femeia, din nou cu zambetul pe buze: “M-am gandit eu ca asta va schimba lucrurile.”

Apoi, intorcandu-si privirea catre politist: “Domnule ofiter, vreti sa luati micul dejun cu noi?”

Politistul: “Nu, multumesc, doamna. Sunt la datorie.”

Femeia: “Atunci, probabil, o cafea la pachet?”

Politistul: “Da, multumesc. Ar fi frumos.”

Patronul a raspuns: “Imediat pregatesc cafeaua.”… si a plecat.

Ofiterul l-a privit si a spus: “L-ati pus la locul lui.”Femeia: “Nu asta a fost intentia mea. Credeti sau nu, am un motiv pentru care fac toate astea.” S-a asezat in fata batranelului si l-a intrebat: “Va amintiti de mine?”

Batranelul: “Cred ca da. Vreau sa spun ca imi esti cunoscuta…”

Femeia: “Sunt un pic mai in varsta… Dar mai stii ziua in care tu lucrai aici si eu am intrat pe acea usa, inghetata de frig si moarta de foame?”

Politistul: “Doamna, cum asa?”… nu ii venea sa creada ca o femeie de succes ar fi avut vreodata o astfel de problema.

Femeia a inceput sa povesteasca: “Eram tanara, aveam 20 de ani. Am venit la oras pentru a imi gasi un loc de munca, insa nimeni nu a vrut sa ma angajeze.

Nu aveam cu ce sa imi platesc chiria, asa ca proprietarul m-a dat afara din apartament. M-am plimbat pe strazi zile intregi. Era februarie, eram inghetata si aproape moarta de foame. Am vazut acest loc si am intrat in speranta ca voi primi macar o supa calda.”

Batranelul a zambit si a spus: “Acum imi amintesc… eram in spatele tejghelei de servire. Ai venit si m-ai intrebat daca poti lucra cateva ore la noi pentru ceva de mancare. Ti-am spus ca este impotriva regulilor restaurantului.”

Femeia a continuat: “Stiu… atunci mi-ai facut cel mai mare sandwich cu friptura de vita pe care l-am vazut in viata mea, mi-ai oferit un ceai cald si mi-ai spus sa ma asez la masa pentru a ma bucura de ele. Mi-era teama ca vei avea probleme.”

Batranelul: “Si, cum ai reusit sa ajungi asa sus?”

Femeia: “In acea zi am fost angajata. Am muncit foarte mult pentru a ajunge sus. In cele din urma, mi-am deschis propria afacere care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a prosperat.”

Cand a terminat, ea a scos o carte de vizita din poseta: “Dupa ce terminati de mancare, veniti la birou si il cautati pe omul asta. El este directorul de personal al companiei mele.

Ma duc sa vorbesc cu el acum, sunt sigura ca iti va gasi un loc de munca. Cred ca iti poate da si un avans pentru a iti cumpara cateva haine si sa iti inchiriezi o camaruta pe undeva. Si, daca ai nevoie vreodata de ceva, usa casei mele este intotdeauna deschisa pentru tine.”

In ochii batranului au aparut imediat lacrimile: “Cum voi putea sa iti multumesc vreodata pentru toate astea?”

Femeia: “Nu imi multumi mie. Multumeste-i lui Dumnezeu, el m-a adus astazi in fata ta.”

Prieteni adevarati

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“



Nu trebuie sa ne miram ca multi oameni nu stiu si nu vor sa fie prieteni adevarati ! Acesti oameni nu se iubesc pe ei insisi, isi iubesc doar trupul, nu si sufletul !

 Neiubindu-se cu adevarat pe ei insisi, nepretuindu-si ce au mai de pret in ei, adica sufletul, nu pot sa pretuiasca nici valoarea semenilor lor ! Semenii nostri au si suflet, nu doar trup !

Oamenii au si nevoi spirituale, nu doar nevoi trupesti ! A fi prieten inseamna a te gandi la altul asa cum te gandesti la propria ta persoana! Daca unii se gandesc doar la placerile egoiste ale trupului lor si ignora sufletul, nu vor putea invinge puterea egoismului din ei care le controleaza viata prin faptul ca s-au obisnuit cu raul ca mod de viata si nu mai fac binele care este firesc, ci fac raul care este nefiresc. Un om care a ascuns raul in inima lui, care este plin de sine, nu are loc in inima sa pentru Dumnezeu si pentru iubirea curata, neconditionata, pe care o presupune adevarata prietenie ! 

In inima lor nu au loc semenii lor, sunt doar ei cu patimile din ei, care ii chinuie ! Au pierdut pacea si bucuria inimii prin egoismul mandriei si nu stiu sa daruiasca neconditionat iubire ! Sa ne cautam prieteni cu inima curata, care sunt prieteni cu Dumnezeu, dar in acelasi timp sa ne schimbam si noi inima pentru a putea deveni la randul nostru prieteni pentru altii !

Omul se apropie de D-zeu,cand se departeaza de orice mangaiere pamanteasca.Fericit este sufletul care ìntelege ce ìnseamna a iubi pe Mantuitorul Iisus Hristos si a se dispretui pe sine pt.IS.HS. Iubirea unei fapturi oarecare e ìnselatoare si nestatornica;dragostea lui Iisus este credincioasa si trainica.Nu va ìncredeti ìn prieteni si ìn cel de aproape nu va puneti nadejdea. (proorocul Miheia) Trebuie a te apropia de oameni,dar a nu te da decat lui D-zeu.

Vrem a iubi si a fi iubiti si ne departam de izvorul adevaratei iubiri, -al Iubirii nesfarsite.S-a ìntelegem ìn sfarsit cat de nebuneste lucru e de a ne lipi inima de ceea ce trece si cat sunt de zadarnice aceste prietesuguri pamantesti ce se duc cu anii si cu interesele. 

Ce cauti deci ìn ceturi? 

Ce ceri de la ele si ce pot ele sa-ti dea? 

Totdeauna pline de tulburari ca si tine ,ele doresc repausul si nu-l gasesc. Linistea e ìn D-zeu si numai acolo.In El singur e raspunsul,pacea,bucuria,mangaierea.Intoarce-te catre Domnul D-zeul tau.(Osea14)si te leapada de toate.Atunci, numai atunci vei ìncepe a te bucura de adevarata fericire.

CINE SE ALIPESTE DE O FAPTURA VA CADEA O DATA CU EA,CINE STA ALATURI DE HRISTOS,VA FI TARE IN VEAC.PE EL SA-L IUBESTI SI PASTREAZATI-L PRIETEN,CAND TOTI TE VOR PARASI,EL NU TE VA LASA SI NU VA RABDA PANA IN SFARSIT S-A TE PRAPADESTI.(sf.VARSANUFIE)

DESPRE FOLOS SI PIERDERE,

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Fiecare cheltuie banii pe ceea ce iubeste mai mult. Fiecare se simte multumit pe ceea ce a cheltuit banii. Mai putini sunt aceia care se gandesc la folosul sufletesc si cel trupesc ce le poate aduce acele lucruri pe care a cheltuit banii sau sudoare fruntii sale. Nimeni nu se gandeste ca si acest aspect ar face obiectul unei judecati drepte si nici ca i se pun in calcul ca fapte. 

Omul in libertatea lui face ce vrea. Nu se gandeste niciodata ca vointa lui este raportata la Vointa lui Dumnezeu si ca in raport de aceasta devine sfant sau pacatos. Nimeni nu se gandeste si nu se intreaba care este starea de sfant a unui om sau cand omul devine sfant. 

Atunci cand vointa omului implineste Vointa lui Dumnezeu omul intra in stare de sfintenie, sau cand vointa omului se masoara cu Vointa lui Dumnezeu sau este egala cu ea. Pana atunci omul isi cheltuie fara sa-si dea seama de folos, viata, sanatatea, averea, banii si tot ce are, care sunt expresia vointei lui.... si nu le masoara cu vointa lui Dumnezeu.

Aceasta este tragedia omului ... pierderea.