Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascultător, conştiincios, cuminte şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a început să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumnezeiesc; iar când a ajuns la treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi un tâlhar, şi toată înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.
Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.
Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi multe, dar care prin pocăinţă şi printr-o viaţă curată și cuviincioasă, s-au schimbat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.
Odată Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii, în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultă mărturisirile strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era foarte frumoasă şi tânără, ca a unui băiat. Am mai văzut un asemenea chip la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronstadt, care prin fire era la înfăţişare un om obişnuit, dar prin harul lui Dumnezeu, faţa sa strălucea ca a unui Înger şi voiai mereu să te uiţi la ea. Astfel, păcatul urâţeşte pe om, iar Harul lui Dumnezeu îl face frumos.
