Copacul fără umbră

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                   

de Ioan Dunăreanu

Fost-am cândva, de mic copil, sădit într-o poiată,
Și îngeri-mi cântau de zor, struniți de Maica Sfântă Preacurată.
Ca prunc priveam sfios, spre plopul-tată, lângă care-am fost sădit,
Și nu știam de este zi sau noapte, sau început de asfințit.

Trecură anii și-n poiată, cu greu priveam spre ceru-nseninat,

Toți cei ai vremii, ne-au făcut atei, ne-au poleit cu smoală și păcat.
Și-am râs mânjește deasta-i viața, s-o trăim din plin pe-acest pământ,
Să căutăm perechea ideală, iubind cu foc, cu patimă, ca graniță având mormânt.

Trecut-a vremea, maica s-a dus și plopul-tată s-a uscat,
Crescut-am crengi, aveam și-un pui și o proptea de neuitat.
Dar vântu-navuțirii și schimbării, zbură propteaua și s-a dus
Rămase puiu-nstrăinării, cu gândul maicii duse spre apus.

Treptat-treptat puiul crescu, întinse-a-sale aripi și s-a dus,
Umil priveam căzute-mi frunzele răpuse, înmormântând în mine ultimul surâs.
Rămas-am singur ros de vremi, de cari și de dureri, în draga mea poiată,
Familia, o dulce primăveri, nu vei mai fi nicicând poiata minunată.

Și când credeam că am să mor, ucis de cari și boli, necazuri și nevoi,
Ca un copac lipsit de umbră și ars de soare și lovit de ploi,
Din cer se auzi un cor de îngeri, strunit de Maica Sfântă,
Un cântec lin ce-mi scoate inima din piept, cu-nmiresmate aripi o încântă.

- O unde-ai fost tu Maica mea, de ce eu zeci de ani, de tine n-am știut?
- „Am stat mereu în umbra ta și te-am păzit mereu, dar nu m-ai cunoscut…”
Căzut-am la pământ și-atunci văzut-am în poiată, alți plopi cu fața la pământ,
Și-am înțeles atunci că singuri suntem, doar de vom fi înstrăinați de tot ce-i Sfânt.

Ce mai contează dar, de voi fi ars de soare, străpuns de ploaie și de vânt,
De voi ajunge lemn de foc, cărbune sau cruce de mormânt.
Am înțeles întru târziu, că plopul cel fără de umbră, crescut în minte-i în zadar,
De Maica Domnului va cere, Domnul îl va face poate ușă… spre Cer, ușă de Sfânt Altar.