de Preot Sorin Croitoru
Nu sunt tare în credință,
Nu mut munți, nu merg pe ape,
Nu am sfânta pocăință,
Nu-l iubesc pe-al meu aproape..
Nu sunt făcător de pace,
Nu-s bogat în rugăciune,
Postul prea puțin îmi place
Și-s sărac în fapte bune.
Sunt și eu "ca toată lumea":
Doar nevoia mă smerește..
La necaz privesc spre ceruri
Și strig: "Doamne miluiește!"
Merg în posturile sfinte
Și-mi mărturisesc căderea.
Mă justific în cuvinte,
Dar de fapt iubesc plăcerea.
Mai greșesc și eu ca omul,
Căci doar vine "dezlegarea"!
Uneori mă mir că Domnul
Încă n-a pierdut răbdarea..
Pocăința mă apucă
Doar când viața mă lovește:
Da, atunci privesc spre ceruri
Și strig: "Doamne miluiește!"
Am făcut făgăduințe,
Târguindu-mă ca-n piață:
"Dacă-mi împlinești dorințe,
Îți închin întreaga viață!"
Domnul a fost "domn" cu mine,
Însă viața nu I-am dat-o.
Ca un om fără rușine,
Vorba eu mi-am încălcat-o.
Nu m-am rușinat de asta,
Fiindcă "El mă înțelege."
Dar când m-a lovit năpasta
Am văzut că vorba-i lege.
S-a umplut și creștinismul
De năravuri, pân' la urmă..
Unul e oportunismul,
Altul, spiritul de turmă,
Altul e fățărnicia,
Altul nesinceritatea,
O evlavie sub care
Se ascunde răutatea.
Din virtuțile prin care
Un creștin se definește,
A rămas la fiecare
Doar.. un "Doamne miluiește!"..