FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Străinul,
care-aseară a poposit la noi,
L-am
ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline.
I-am
aşternut în grabă un pat de frunze moi,
N-am
întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.
Făcuse
cale lungă, străinul, până-n sat.
Cu
poala hainei mele i-am şters de praf piciorul.
Ulei
de levănţică pe plete i-am turnat,
Cu
vin bătrân şi dulce umplutu-i-am ulciorul.
Era
frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu
ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu
mi-am adus aminte de veacul cel străbun;
Oare
vre-un zeu să şadă pe prispa casei noastre?
El
mi-a vorbit, surioară, dar nu ştiu ce mi-a spus.
Ca
rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
Ca
murmurul de ape, ca freamătul de sus
Din
pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.
Vorbea
despre iubirea cea fără de păcat,
De-o
patimă, curată ca flacăra de soare,
Despre
o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
Spunea
despre durerea de-a pururi roditoare.
Şi
mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel drag,
Şi
vraja nesfârşită din vorba lui domoală;
În
liniştea de seară torceam fuioru-n prag.
Şi
lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.
Străinul,
care-aseară a poposit la noi,
Mi-a
tulburat odihna cu sete negrăită.
Am
stat o noapte-ntreagă amândoi.
Dar
el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.
Cu
dragoste de frate mi-a mulţumit, în zori,
Când
a plecat - străinul - pe drumul ud de rouă.
Şi
mi-au rămas în urmă, ca mirosul de flori,
Cuvintele
lui stranii şi blânde: ”Pace vouă”.
L-am
urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,
Privind
lumina albă cum îi juca în plete
Şi
aşternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,
Lăsând
mireasma caldă de frunze să mă-mbete.
scrisă de
Zorica Laţcu
Teodosia
