Prohodire

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion,
Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome,
De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome
Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?

Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit
Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma
Sub Cruce, prohodirea de ce-şi varsă mireasma,
Din ochii arşi de lacrimi, din trupul istovit?

De ce să-i strângeţi braţul cu patimă la sân?
Şi giulgiul nou, copile, de ce-l roşiţi în jale?
Şi vă răniţi genunchii în pietrele din cale
Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor păgân?

Priviţi spre cer, surioare. Cu trupul preacurat.
Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare,
Mai alb decât potirul cu binecuvântare,
El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat.

Din palma Lui nu curge şiroi de sânge greu,
Ci vinul bucuriei din veşnic sfânta cină.
Din coasta Lui ţîşneşte izvorul de lumină,
Menit pe veci să facă din om un Dumnezeu.

Nu-L ungeţi cu miresme pe Cel de-a pururi viu
Şi nu-L culcaţi, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece,
Căci iadul plin de flăcări nu va putea să sece
Izvorul de viaţă ce curge prin pustiu.

Vă-ntreb pe cine plângeţi , copile din Sion,
Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome,
De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome,
Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?

Gătiţi-vă mai bine cu sfinte bucurii
În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire,
Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Bunavestire
Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii.

Pe harfe de lumină cântaţi cu vers de foc,
În glas de alăute şi-n sunet de chimvale.
Din suflete, făclie aprindeţi-i în cale,
Că-n veci lumina lumii scăpă de sub obroc.

În imn de biruinţă, copile din Sion,
Gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome,
Veşmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome
Şi stih de bucurie răsune în Chedron.

versuri Zorica Latcu

Prohodire

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion,

Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome,

De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome

Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?

Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit

Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma

Sub Cruce, prohodirea de ce-şi varsă mireasma,

Din ochii arşi de lacrimi, din trupul istovit?

De ce să-i strângeţi braţul cu patimă la sân?

Şi giulgiul nou, copile, de ce-l roşiţi în jale?

Şi vă răniţi genunchii în pietrele din cale

Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor păgân?

Priviţi spre cer, surioare. Cu trupul preacurat.

Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare,

Mai alb decât potirul cu binecuvântare,

El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat.

Din palma Lui nu curge şiroi de sânge greu,

Ci vinul bucuriei din veşnic sfânta cină.

Din coasta Lui ţîşneşte izvorul de lumină,

Menit pe veci să facă din om un Dumnezeu.

Nu-L ungeţi cu miresme pe Cel de-a pururi viu

Şi nu-L culcaţi, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece,

Căci iadul plin de flăcări nu va putea să sece

Izvorul de viaţă ce curge prin pustiu.

Vă-ntreb pe cine plângeţi , copile din Sion,

Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome,

De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome,

Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?

Gătiţi-vă mai bine cu sfinte bucurii

În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire,

Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Bunavestire

Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii.

Pe harfe de lumină cântaţi cu vers de foc,

În glas de alăute şi-n sunet de chimvale.

Din suflete, făclie aprindeţi-i în cale,

Că-n veci lumina lumii scăpă de sub obroc.

În imn de biruinţă, copile din Sion,

Gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome,

Veşmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome

Şi stih de bucurie răsune în Chedron. 

Cer nou

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Grăit-am, ieri, prin lacrimi, cu Domnul şi I-am spus:
De noi cum nu ti-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-ti întorci Tu faţa, cu silă, de la noi
Şi cum mai poţi să suferi făptura de noroi?

Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti
În tina omenească să nu ti-o murdăreşti?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de îngeri a călcat?

Cum poţi să suferi, Doamne, miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din Rai?
Tu, care stai în cerul cu mari luminători,
În inima mea rece, cum vrei să Te cobori?

Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu:
Ieşi de la mine, Doamne, că păcătos sunt eu!
Dar n-ai plecat. Ba încă cu pasul Tău curat,
Ai coborât tot cerul, în iadul meu spurcat.

Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit
Cu focul Tău pe mine, cel rece, m-ai aprins
Şi peste sărăcia mea, goală, ai întins

Un colţ al hainei Tale şi m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat.
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput
Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut.

În sufletul meu, astăzi, Tu Însuţi locuieşti,
Cu Maica Preacurată, cu cetele cereşti.
Şi pentru toate-acestea, Iisuse preaiubit,
În cerul nou din suflet să fii în veci slăvit.

Zorica Laţcu Teodosia

Un oaspe

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Străinul, care-aseară a poposit la noi,

L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline.

I-am aşternut în grabă un pat de frunze moi,

N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.

Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.

Cu poala hainei mele i-am şters de praf piciorul.

Ulei de levănţică pe plete i-am turnat,

Cu vin bătrân şi dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,

Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.

Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;

Oare vre-un zeu să şadă pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, surioară, dar nu ştiu ce mi-a spus.

Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,

Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus

Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.

Vorbea despre iubirea cea fără de păcat,

De-o patimă, curată ca flacăra de soare,

Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,

Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel drag,

Şi vraja nesfârşită din vorba lui domoală;

În liniştea de seară torceam fuioru-n prag.

Şi lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.

Străinul, care-aseară a poposit la noi,

Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.

Am stat o noapte-ntreagă amândoi.

Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.

Cu dragoste de frate mi-a mulţumit, în zori,

Când a plecat - străinul - pe drumul ud de rouă.

Şi mi-au rămas în urmă, ca mirosul de flori,

Cuvintele lui stranii şi blânde: ”Pace vouă”.

L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,

Privind lumina albă cum îi juca în plete

Şi aşternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,

Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.

scrisă de

  Zorica Laţcu Teodosia