FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Doamne mare e puterea ta ...te rog nu ne abandona ...
„Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în mormânt“ (Iov 1:21).
Căciula de pe capul lui este luată de pomană de la un miel, blana de la palton cu care-i înfăşoară gâtul este de la vulpe, cureaua cu care se încinge bărbatul la pantaloni este făcută din pielea unui viţel, cojocul Alain-Delon este de la oaie; cămaşa lui s-a croit din cânepa ogoarelor, nasturii de la cămăşi sunt din sideful obţinut din scoici, iar încălţămintea i-au dat-o animalele rumegătoare. Dacă ar trebui să dea înapoi toate câte le-a primit, atunci ar rămâne mai golaş ca puii de pasăre! Omul este foarte sărac („Iar eu sunt sărac şi sărman, Dumnezeule ajută-mă!“ – Psalmul 69:6), cu viaţa mai scurtă ca a untului în faţa razelor de soare. Omul, după ce a înţeles că este pământ, sărac, şi orb, şi gol, să privească în stânga şi în dreapta, dar să se uite şi în sus şi nu doar când deschide umbrela, ci să vadă norii care se învolburează, care urcă şi coboară căci aşa este şi viaţa lui. Omul ar trebui să privească apa cu bulbucii ei sclipicioşi, care acum răsar şi imediat se sparg şi pier, fiindcă aşa este şi viaţa lui. Omul să-şi aducă aminte că de moarte nu poate scăpa. „Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare, că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea“ (Psalm 48:7-9).
Omul trebuie să gândească aşa: Ce s-a ales de Adam??? Ce s-a ales de Lameh care a trăit 777 de ani??? Unde sunt ei??? Ce sunt???
Atunci va zice omul: da, oricare trup omenesc este un biet pumn de ţărână. Omul să nu uite că rădăcina sa este pământul. Şi dacă Cel care i-a dat duhul i-l ia înapoi, el devine din nou pământ bun de făcut cărămizi: căci „pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce“ (Facerea 3:19).
Oricine doreşte şi caută să primească harul dumnezeiesc, să i-l dăruiască Dumnezeu, trebuie întâi de toate să-şi cunoască foarte bine propria existenţă, să se cunoască pe sine. Acesta este adevărul adevărat. Pentru că orice lucru are un început. Şi dacă începutul nu-l poţi afla, nu ai cum să ajungi la bun sfârşit. Iar începutul şi adevărul este să cunoască omul că este nimic, zero, şi că din nimic au fost toate făcute. „A zis şi s-au făcut“. A zis şi s-a făcut pământul. Şi luând ţărână a sădit pe om. Fără suflare, un om de pământ. Aceasta este existenţa ta. Aceasta suntem toţi, pământ şi ţărână. Aceasta este prima lecţie pe care trebuie să o înveţi foarte bine pentru ca harul lui Dumnezeu să vină şi să rămână pentru totdeauna cu tine. Din aceasta vine cunoştinţa adevărată şi tot din aceasta se naşte smerenia. Să nu fii greoi la cuvinte când spui acestea, ci foarte sigur pe tine să mărturiseşti adevărul: „sunt pământ, praf şi ţărână“. Aceasta este prima noastră mamă. Şi atunci ar trebui ca omul să ia ţărână şi să o presare în capul cel fudul şi gol şi să-şi aducă aminte că de moarte nu va scăpa nici el. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Cea mai înalta filozofie este gândul la moarte“. Însă, o, ce fiinţă nobilă, ce făptură minunată este OMUL, care cu înţelepciunea lui atât de mult se deosebeşte de dobitoace; făptură care e ruptă din mâinile lui Dumnezeu; făptură menită să stea cu îngerii la masă. Şi totuşi, omul se lasă înşelat de diavoli şi ajunge să se ruşineze de chipul Ziditorului. Un om care este stăpânit de patimi.
Omul invidios seamănă cu un dulău colţos, care nu-l poate suferi pe semenul lui.
Omul lacom are maţele pestriţe şi se aseamănă cu un şarpe veninos care se repede într-una să muşte, să ucidă.
Omul plin de mândrie este plin de sine ca un curcan, care se umflă de însăşi goliciunea lui.
Omul lacom este ca un lup care veşnic umblă să sfâşie şi să înghită.
„Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier“.
PREOT IOAN
Doamne mare e puterea ta ...te rog nu ne abandona ...
„Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în mormânt“ (Iov 1:21).
Căciula de pe capul lui este luată de pomană de la un miel, blana de la palton cu care-i înfăşoară gâtul este de la vulpe, cureaua cu care se încinge bărbatul la pantaloni este făcută din pielea unui viţel, cojocul Alain-Delon este de la oaie; cămaşa lui s-a croit din cânepa ogoarelor, nasturii de la cămăşi sunt din sideful obţinut din scoici, iar încălţămintea i-au dat-o animalele rumegătoare. Dacă ar trebui să dea înapoi toate câte le-a primit, atunci ar rămâne mai golaş ca puii de pasăre! Omul este foarte sărac („Iar eu sunt sărac şi sărman, Dumnezeule ajută-mă!“ – Psalmul 69:6), cu viaţa mai scurtă ca a untului în faţa razelor de soare. Omul, după ce a înţeles că este pământ, sărac, şi orb, şi gol, să privească în stânga şi în dreapta, dar să se uite şi în sus şi nu doar când deschide umbrela, ci să vadă norii care se învolburează, care urcă şi coboară căci aşa este şi viaţa lui. Omul ar trebui să privească apa cu bulbucii ei sclipicioşi, care acum răsar şi imediat se sparg şi pier, fiindcă aşa este şi viaţa lui. Omul să-şi aducă aminte că de moarte nu poate scăpa. „Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare, că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea“ (Psalm 48:7-9).
Omul trebuie să gândească aşa: Ce s-a ales de Adam??? Ce s-a ales de Lameh care a trăit 777 de ani??? Unde sunt ei??? Ce sunt???
Atunci va zice omul: da, oricare trup omenesc este un biet pumn de ţărână. Omul să nu uite că rădăcina sa este pământul. Şi dacă Cel care i-a dat duhul i-l ia înapoi, el devine din nou pământ bun de făcut cărămizi: căci „pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce“ (Facerea 3:19).
Oricine doreşte şi caută să primească harul dumnezeiesc, să i-l dăruiască Dumnezeu, trebuie întâi de toate să-şi cunoască foarte bine propria existenţă, să se cunoască pe sine. Acesta este adevărul adevărat. Pentru că orice lucru are un început. Şi dacă începutul nu-l poţi afla, nu ai cum să ajungi la bun sfârşit. Iar începutul şi adevărul este să cunoască omul că este nimic, zero, şi că din nimic au fost toate făcute. „A zis şi s-au făcut“. A zis şi s-a făcut pământul. Şi luând ţărână a sădit pe om. Fără suflare, un om de pământ. Aceasta este existenţa ta. Aceasta suntem toţi, pământ şi ţărână. Aceasta este prima lecţie pe care trebuie să o înveţi foarte bine pentru ca harul lui Dumnezeu să vină şi să rămână pentru totdeauna cu tine. Din aceasta vine cunoştinţa adevărată şi tot din aceasta se naşte smerenia. Să nu fii greoi la cuvinte când spui acestea, ci foarte sigur pe tine să mărturiseşti adevărul: „sunt pământ, praf şi ţărână“. Aceasta este prima noastră mamă. Şi atunci ar trebui ca omul să ia ţărână şi să o presare în capul cel fudul şi gol şi să-şi aducă aminte că de moarte nu va scăpa nici el. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Cea mai înalta filozofie este gândul la moarte“. Însă, o, ce fiinţă nobilă, ce făptură minunată este OMUL, care cu înţelepciunea lui atât de mult se deosebeşte de dobitoace; făptură care e ruptă din mâinile lui Dumnezeu; făptură menită să stea cu îngerii la masă. Şi totuşi, omul se lasă înşelat de diavoli şi ajunge să se ruşineze de chipul Ziditorului. Un om care este stăpânit de patimi.
Omul invidios seamănă cu un dulău colţos, care nu-l poate suferi pe semenul lui.
Omul lacom are maţele pestriţe şi se aseamănă cu un şarpe veninos care se repede într-una să muşte, să ucidă.
Omul plin de mândrie este plin de sine ca un curcan, care se umflă de însăşi goliciunea lui.
Omul lacom este ca un lup care veşnic umblă să sfâşie şi să înghită.
„Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier“.
