Este greu, chiar foarte greu aş îndrăzni să spun, pentru mine cel puţin, după ce mai toată viaţa mi-am petrecut-o în păcat, în cele mai nesimţite patimi care mi-au secătuit toată vlaga, toată vioiciunea tinereţii, prospeţimea şi gingăşia ei. M-am complăcut cu păcatul şi nu numai cu unul şi nu doar cu cele mai mici.
Se spune că renunţăm la cele de sus pentru cele de jos tocmai pentru plăcerile oferite de acestea... dar ce amară plăcere, ce mincinoasă... o plăcere care secătuieşte sufletul în cel mai profund mod. Omul pătimaş este într-o permanentă stare de vinovăţie, o vinovăţie pentru care se chinuie, se zbate să nu şi-o audă dar, de unde, că ea strigă prin toţi porii corpului nostru. E un strigăt continuu, e o chemare din morţi a Mântuitorului precum la învierea fiului văduvei din Nain:”... tânărule, ţie îţi zic, scoală-te!” (Ev. Luca 7, 11-16)
