Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“Cel mai curat, cel mai simplu, cel mai firesc, cel mai plin de iubire, cel mai rugător, cel mai smerit, cel mai sfânt om pe care l-am cunoscut.
Era prin 96. Eram prima oară în Athos. Student teolog imberb, cu o botă în mână, m-am apucat de bătut muntele, de la o mănăstire la alta. Pentru cine n-a fost, distanțele între chinovii sunt enorme, de zeci de kilometri printr-un praf de juma de metru, la 40 de grade. N-aveam bani de microbuz, era un călugăr grec câinos care nu mă lua, chiar de avea locuri libere berechet. Stăteam câte trei-patru zile la fiece mănăstire, la toată rânduiala de noapte, munceam pentru o evloghie, căutam și studiam manuscrise de muzică etc.
O să vă spun cum l-am cunoscut pe Părintele Dionisie de la Colciu. Nu stiam nimic de el, nici de schitul de rai de pe buza prăpastiei. Veneam de la Xiropotamu, spre Vatoped, cea mai frumoasă mănăstire din tot muntele. La un moment dat, văd un indicator vechi de lemn, pe care scria Kolitsou (numele grecesc al schitului Colciu). Terminat de oboseală, nemâncat de seara, acu era ora 2 de amiază, am hotărât să merg acolo. Zic, o fi vreun călugăr grec să-mi dea un codru de pâine și-o roșie.
Merg preț de un sfert de oră și ajung într-o poiană de rai. Soarele se scurgea infinit de subtil printre frunze. Pe o bancă stătea un bătrânel mic. Dau Kalimera și mă așez în cealaltă parte a băncii.
Cu capul în mâini, îmi trăgeam sufletul. Și deodată aud: Măi Ioane, vino mai aproape. Să cad jos. Zic: e un bătrân român, îl strigă pe unu Ion. Moșulețul iară: Ioane. Eu, siderat: cu mine vorbiți? Da părintele: Mai vezi vreun Ion pe-aici? Lacrimile mi-au țâșnit nestingherite din ochi. Un moșneag orb mă știa pe nume. M-am dat lângă el, m-a apucat de mână și a început să vorbească. Nimeni, niciodată nu știa atatea despre mine, despre tata și bunicul preoți, despre cele mai ascunse gânduri și dureri care mă asaltau. Ziua aia și noaptea până la 1 am vorbit cu el. Veneau părinții, părintele e bătrân și bolnav, tre să se odihnească. Dar parintele ținându-mă strâns: nu, mai am câteva lucrușoare de spus. Am stat vreo patru zile în schitul scoborât din rai. Călugării slujeau desculți, pe lutul gol, în bisericuța cât o inimă de Dumnezeu.
Cele mai multe lucruri pe care le-am auzit (despre Antihrist, sfârșitul lumii etc.) sunt taine și n-am binecuvântarea să le spun.
În anul următor, am ajuns iarăși în muntele de sfinți. Mergeam la părintele meu drag, Dionisie, cu care am stat atât de mult. Ce bucurie aveam, păduchită cu mândrie.
Când am ajuns în poieniță, era tot amiază. Părintele meu drag stătea tot pe marginea băncii. M-am apropiat încet. Învârtea un metanier și buzele se mișcau a rugăciune. Nu l-am deranjat. Într-un târziu, am îndrăznit: părinte, sunt eu. Care eu? a zis bătrânul. Ioan, studentul. Nu cunosc niciun Ioan student. M-am prăbușit în abis. Cum, când nu fusese niciodată în preajma mea, știa totul despre mine, iar acum nimic? Am izbucnit în lacrimi. Cum, părinte, că mă știați pe nume, anul trecut, înainte de a mă fi întâlnit?
Peste câteva minute, părintele a zis trist: Noi suntem proști, noi nu știm teologie adâncă, noi nu ne mândrim cu mintea noastră strălucitoare. Suntem niște țărani proști ascunși aici să caute mântuirea.
Atunci m-a trăsnit înțelegerea. Părintele în iubirea lui, mă mustra pentru mândria mea. Cuvintele lui tăiau în carnea sufletului toată negura de păreri și de iluzii, toată ceața găunoasă a părerii de sine. Ca un chirurg iscusit, părintele tăia și extirpa, fără anestezie, tot cancerul meu de trufie.
Am plâns preț de vreo zece minute. Părintele orb s-a ridicat de pe băncuță și a venit spre mine. A pipăit aerul și mi-a atins obrazul plin de lacrimi. Hai măi Ioane! Tu ești cel care știe cele mai multe și face cele mai puține. Pe obrazul bătrânului, din ochii orbi, nefiresc de albaștri, apăruse o lacrimă.
Pr. Ioan Istrati
Sfaturi de la parintele Dionisie
„Nicăieri în Ortodoxie nu suntem îndemnaţi să vânăm greşelile altora, ci să fim atenţi la gândurile şi purtarea proprie, să ne smerim şi să ne considerăm cel dintâi dintre păcătoşi”, îndemna părintele Dionisie de la Colciu pentru o viaţă creştinească autentică.
În orice situație, dacă te porți cu celălalt ca și cum i-ai fi inferior, ca și cum ai fi mai jos decât el, ieși câștigător în toate privințele. Și duhovnicește ești câștigat, la Dumnezeu – că aceea este cel mai important –, dar și cel care te vede, chiar de ți-ar fi și cel mai mare dușman, se folosește. Nu se poate să nu se folosească. Și cel mai mare dușman al tău se îmblânzește dacă ești cu smerenie, că lucrează harul lui Dumnezeu. Dacă te porți cu superioritate, și cel mai intim prieten al tău se îndepărtează de tine. Așa poți câștiga cel mai bine pe aproapele tău [1].
Trebuie răbdare în suferințe și necazuri. Dumnezeu nu pedepsește, ci te mângâie, te cearcă, și ai să ai mare plată de la Domnul. Să nu crezi că te-a pedepsit Dumnezeu. Mai aproape este Domnul de cel bolnav, deci și de tine [2].
Unde este pace și dragoste, acolo este Dumnezeu. Ai pace și dragoste cu ceilalți, să știi că Dumnezeu este cu tine [3].
Să ținem, să răbdăm până la sfârșit, că fapta bună până la sfârșit este. Mulți încep fapta bună, dar ispititorul e șmecher și ne amăgește și ne schimbăm. Atuncea e primejdie mare [4].
Care este adevărata smerenie? Nu să fugi, ci să rămâi, cu răbdare și curaj, să treacă ispitele peste tine. Aceasta este adevărata smerenie, care nu poate fi cu lașitate, ci cu bărbăție duhovnicească. Să spui: „Așa merit! Așa trebuie pentru mine. Ceilalți sunt sfinți, eu sunt rău”. Asta să o spui în orice situație ai fi [5].
Să ne smerim întotdeauna și atunci toți ne vor fi apropiați. Dar dacă ne vom ține grumazul țeapăn, atunci de toți vom fi respinși [6].
