Dumnezeu este izvorul oricărui bine și omul n-are să se laude cu nici un lucru bun pe care-l are
Doamne, „Ce este omul, ca să Te gândești la el, și fiul omului, ca să-l bagi în seamă”. Prin ce s-a făcut el așa de vrednic, ca să-i dai harul Tău Doamne, cum pot să mă plâng, dacă Tu mă părăsești? Și ce voi zice, dacă Tu nu-mi dai ce cer? Iată numai ce pot gândi și ce pot grăi după adevăr: că eu nu sunt nimic și nu pot nimic, că nimic bun nu este în mine, ci în toate sunt neputincios și merg tot spre nimic; și dacă puterea nu mă sprijinește și lumina Ta nu mă luminează, devin îndată rece și nepăsător.
Dar Tu, Doamne, ești același totdeauna și același rămâi în veci. Tu ești totdeauna bun, drept și sfânt, făcând toate cu bunătate, dreptate și sfințenie și rânduindu-le cu înțelepciune. Eu însă sunt pornit mai mult să dau înainte, și nu rămân multă vreme în aceiași stare, ci mă schimb de șapte ori pe zi. Cu toate acestea, curând mă ridic spre mai bine, dacă Tu îmi întinzi mâna de ajutor, ca să mă ridici; căci numai Tu poți fără nici un ajutor omenesc, să mă ajuți și să mă întărești în așa fel încât să nu mai fiu supus atâtor schimbări și să-mi ridic inima spre Tine, și în Tine să se odihnească ea în veci.
De aceea, dacă aș ști să mă lipsesc de orice mângâiere omenească, fie pentru ca să dobândesc darul evlaviei, și pentru că mă silește nevoia să Te caut pe Tine căci afară de Tine nu este nimeni care să mă poată mângâia, atunci cu drept cuvânt aș putea nădăjdui în harul Tău și m-aș bucura de noi mângâieri de la Tine.
Îți mulțumesc, Doamne, pentru orice bine pe care mi-l dai să-l fac, căci Tu ești izvorul oricărui bine. O nimica sunt înaintea Ta, un om slab și nestatornic. Cu ce să mă laud? Și pentru ce aș pretinde să mă laude alții? Nu cumva pentru că sunt nimic? Aceasta ar fi cea mai mare deșertăciune! În adevăr slava deșartă este cea mai mare deșertăciune – este ciumă pentru suflet; căci ne depărtează de adevărata slavă și ne răpește harul ceresc. Căci îndată ce omul începe să-și găsească plăcerea în sine însuși, nu-Ți mai place de el; și când el aleargă după laudele oamenilor, se lipsește de adevăratele virtuți.
Este însă o slavă adevărată și o bucurie sfântă, și stă în aceasta: ca omul să Te preamărească pe Tine, nu pe sine; să se bucure de numele Tău, nu de numele său sau de vreo altă făptură, ci numai și numai de Tine și de binele pe care i-l faci Tu. Lăudat fie deci numele Tău, Doamne, Nu al meu; lăudate fie faptele Tale, nu ale mele; binecuvântat fie numele Tău cel sfânt și sfințit în toată lumea; și orice laudă a oamenilor să nu se lipească de mine, ci să se întoarcă la Tine. Tu ești lauda și bucuria inimii mele. Cu Tine mă voi lăuda și de Tine mă voi bucura în toate zilele; cu mine însumi nu mă voi lăuda decât doar cu slăbiciunile mele.
Iudeii, dacă vor, n-au decât să umble slava pe care și-o dau unii altora; cât pentru mine, eu voi căuta slava care vine de la unul Dumnezeu. Căci toată slava omenească, toate onorurile din vremea de acum, toată mărirea lumească, în asemănare cu slava Ta cea veșnică, este deșertăciune și nebunie. O, Adevărul meu, Mila mea, Dumnezeul meu! Ție se cuvine lauda, cinstea, puterea și mărirea în vecii vecilor.
