Ce este cel mai important în viaţa noastră?

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

 Într-o zi, un pelerin aflat în Muntele Athos a pus aceasta întrebare mai multor stareţi: „Ce este cel mai important în viaţa noastră?”. De fiecare data i s-a răspuns: „Dragostea divina; sa iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru”. 

El a spus: „N-am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. 

Ce sa fac?”. 

Apoi, în sinea lui, a hotărât: „Voi trai în aşa fel ca şi cum as avea aceasta dragoste”. 

Treizeci de ani mai târziu, Duhul Sfânt i-a dăruit darul iubirii. In mod inevitabil, vor fi ore, săptămâni, ani în sir, în care vom trai fara sa siântâm lucrarea Duhului Sfânt în noi. Sunt perioade importante în care ni se oferă prilejul sa ne mărturisim statornicia dragostei noastre pentru Hrisos. 

Chiar daca nu percepem lucrarea harului, trebuie sa trăim ca şi cum Duhul Sfânt ar fi în noi. „Stareţul „Siluan gândea ca daca păzim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul când harul se va face cunoscut şi va ramane mereu în noi. Este inutil sa ne grăbim. Unii părinţi de la Muntele Athos n-au primit harul şi nu L-au cunoscut pe Dumnezeu decât abia după patruzeci de ani de nevoinţe şi, uneori chiar mai mult, tocmai înaintea sfârşitului lor. 

La început harul ne învaţă, provoacă în noi stări asemănătoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este uşor. Întotdeauna cu noi, Duhul Sfânt ne face sa fim binevoitori fata de semeni. Este o atitudine normala, naturala. Dar aceasta stare nu durează mult. Într-o zi, pe nesimţite, harul ne va părăsi sub aceasta forma tangibila. Începe o a doua perioada dificila cu aceasta întrebare: „Cum sa trăim fara har?”. Trebuie sa continuam sa acţionăm ca şi cum Duhul Sfânt ar fi cu noi, sa încercăm sa păstrăm aceeaşi stare sufleteasca în care, prin har, am dobândit anumite atitudini fata de fratele şi de sora noastră. 

Trebuie sa ne silim. Acelaşi lucru este cu rugăciunea. La început, este ca o stare naturala. Ne rugam cu uşurinţă; rugăciunea ţâşneşte din inima. Când Duhul Sfânt ne părăseşte, trebuie sa ne silim sa ne rugam ca înainte, când aveam harul: din toată fiinţa, din toată inima, cu toată mintea şi chiar cu tot trupul nostru.

Cuv-arhim-sofronie-din-viata-si-din-duh.